Marea Luptă – Ziua 047

Williams „a fost prima persoană în creştinismul modern care a întemeiat guvernarea civilă pe doctrina libertăţii de conştiinţă şi a promovat egalitatea opiniilor în faţa legii” (Bancroft, partea 1, cap. 15, par. 16). El a declarat că autoritatea civilă are datoria de a pedepsi crima, dar nicidecum de a stăpâni conştiinţa. „Poporul sau autoritatea civilă poate să hotărască”, spunea el, „care este datoria omului faţă de om. Dar când încearcă să prescrie datoriile omului faţă de Dumnezeu, îşi depăşeşte competenţa şi nu mai este nicio siguranţă. Căci este clar că, dacă are puterea, magistratul poate să legifereze o serie de păreri sau doctrine astăzi şi altă serie mâine, aşa cum au făcut în Anglia diferiţi regi şi regine şi diferiţi papi şi concilii în Biserica Catolică, astfel încât credinţa s-ar umple de lucruri contradictorii” (Martyn, vol. 5, p. 340).  

Participarea la slujbele bisericii oficiale era impusă sub ameninţarea cu amendă sau închisoare. „Williams a condamnat această lege. Cea mai gravă prevedere din codul de legi englez a fost cea care impunea participarea la slujbele de la biserica parohiei. Williams considera că este o încălcare clară a drepturilor lor naturale să-i constrângi pe unii oameni să se adune cu alţii de o credinţă diferită, iar să-i târăşti la slujba religioasă pe cei nereligioşi şi pe cei care nu vor să participe înseamnă să-i obligi la făţărnicie. (…) «Nimeni nu trebuie obligat să se închine», spunea el, «sau să practice o închinare împotriva consimţământului său.» «Cum!» exclamau adversarii lui, uimiţi de doctrinele sale, «nu este vrednic lucrătorul de plata lui?» «Ba da», răspundea el, dar «de la cei care l-au angajat»” (Bancroft, partea 1, cap. 15, par. 2).  

Roger Williams era respectat şi iubit ca pastor credincios, fiind un bărbat cu daruri deosebite, o integritate de neclintit şi o bunătate autentică. Totuşi faptul că nega categoric dreptul conducătorilor civili la autoritate asupra bisericii şi faptul că cerea libertate religioasă nu au putut fi tolerate. Se susţinea că aplicarea acestei noi concepţii va „submina principiile fundamentale ale statului şi guvernului ţării” (Idem, par. 10). El a fost condamnat la expulzare din colonii şi, în cele din urmă, pentru a evita arestarea, a fost obligat să fugă, prin gerul şi viscolul iernii, într-o pădure neumblată. „Timp de paisprezece săptămâni”, spunea el, „am rătăcit într-o vreme aspră, neştiind ce înseamnă pâinea sau patul.” Dar „corbii m-au hrănit în pustie” şi un copac scorburos i-a servit deseori drept adăpost (Martyn, vol. 5, p. 349, 350). În felul acesta, şi-a continuat fuga istovitoare prin zăpadă şi păduri neumblate, până când a găsit refugiu la un trib de indieni, cărora le-a câştigat încrederea şi afecţunea, încercând în acelaşi timp să-i înveţe adevărurile Evangheliei. 

-242- 

 În cele din urmă a ajuns, după luni de schimbări şi pribegiri, pe ţărmul golfului Narragansett, unde a întemeiat primul stat al tipurilor moderne care a recunoscut în sensul deplin dreptul la libertate religioasă. Principiul fundamental al coloniei lui Roger Williams era acela „că orice om trebuie să aibă libertatea de a se închina lui Dumnezeu potrivit propriei conştiinţe” (Idem, p. 354). Micul său stat, Rhode Island, a devenit adăpostul celor oprimaţi, crescând şi prosperând până când principiile lui fundamentale – libertatea civilă şi religioasă – au devenit temelia Republicii Americane. 

În acel vechi şi măreţ document pe care strămoşii noştri l-au considerat carta drepturilor lor – Declaraţia de Independenţă – ei s-au pronunţat astfel: „Susţinem aceste adevăruri ca de la sine înţelese că toţi oamenii sunt creaţi egali, că sunt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se numără viaţa, libertatea şi căutarea fericirii.” Iar Constituţia garantează, în termenii cei mai expliciţi, inviolabilitatea conştiinţei: „Niciodată nu se va pune vreo condiţie religioasă pentru ocuparea vreunei funcţii de încredere publică în Statele Unite.” „Congresul nu va face nicio lege privind recunoaşterea vreunei religii sau interzicerea exercitării  

libere a vreunei alte religii.”„Cei care au elaborat Constituţia au recunoscut principiul etern,  

conform căruia relaţia omului cu Dumnezeul său este mai presus de legislaţia omenească, iar drepturile conştiinţei lui sunt inalienabile. Nu au fost necesare argumente pentru stabilirea acestui adevăr. Suntem conştienţi de el în adâncul sufletului nostru. Această convingere, în ciuda legilor omeneşti, i-a susţinut pe atât de mulţi martiri în torturi şi flăcări. Ei au înţeles că datoria lor faţă de Dumnezeu era mai presus de legile umane şi că omului nu-i este permis să exercite nicio autoritate asupra conştiinţei lor. Acesta este un principiu înnăscut, pe care nimic nu-l poate desfiinţa” (Documente aparţinând Congresului SUA, seria 200, documentul 271).  

Când s-a răspândit în ţările Europei vestea despre o ţară în care orice om poate să se bucure de rodul muncii lui şi poate să acţioneze conform propriei conştiinţe, mii de oameni s-au îndreptat spre ţărmurile Lumii Noi. Coloniile s-au înmulţit repede. „Massachusetts, printr-o lege specială, le oferea o primire binevoitoare şi ajutor, din fondurile publice, creştinilor de orice naţionalitate care puteau să fugă peste Atlantic «pentru a scăpa de războaie, de foamete sau de oprimarea persecutorilor lor».  

-243- 

În felul acesta, fugarii şi oprimaţii erau făcuţi prin lege oaspeţi ai statului” (Martyn, vol. 5, p. 417). În timpul celor douăzeci de ani de după prima debarcare de la Plymouth, mii de peregrini se stabiliseră în Noua Anglie. Pentru a-şi atinge scopul urmărit, „se mulţumeau să câştige atât cât să supravieţuiască, printr-o viaţă de economie şi trudă. Nu cereau de la pământul lor decât o răsplată rezonabilă pentru munca lor. Nicio perspectivă de îmbogăţire nu-şi arunca aureola amăgitoare în calea lor. (…) Se mulţumeau cu un progres încet, dar continuu, al stării lor sociale. Suportau cu răbdare privaţiunile sălbăticiei, udând pomul libertăţii cu lacrimile lor şi cu sudoarea frunţii, până când acesta şi-a înfipt adânc rădăcinile în pământ.”  

Biblia era considerată temelia credinţei, sursa înţelepciunii şi carta libertăţii. Principiile ei erau învăţate cu fidelitate acasă, la şcoală şi la biserică, iar roadele se vedeau în prosperitate, în inteligenţă, în puritate şi în cumpătare. Puteai trăi ani de zile într-o comunitate puritană „fără să vezi un beţiv, fără să auzi un blestem sau să întâlneşti un cerşetor” (Bancroft, partea 1, cap. 19, par. 25). S-a demonstrat astfel că principiile Bibliei constituie cele mai sigure garanţii ale măreţiei naţionale. Coloniile slabe şi izolate au devenit o federaţie de state puternice, iar lumea privea cu uimire pacea şi prosperitatea unei „biserici fără papă şi a unui stat fără rege”.  

Un număr din ce în ce mai mare de oameni era continuu atras de ţărmurile Americii, mânaţi de motive cu totul diferite de ale primilor peregrini. Deşi credinţa şi curăţia de la început exercitau o putere larg răspândită şi decisivă, influenţa lor a devenit din ce în ce mai mică, pe măsură ce creştea numărul acelora care căutau numai avantaje materiale.  

Regulamentul adoptat de primii colonişti, şi anume acela de a le permite numai membrilor bisericii să voteze sau să deţină funcţii publice, a avut cele mai dăunătoare consecinţe. Această măsură fusese adoptată ca mod de a asigura puritatea statului, dar a avut ca urmare corupţia bisericii. Întrucât practicarea religiei era condiţia de obţinere a dreptului la vot şi de deţinere a unei funcţii, aceasta i-a determinat pe mulţi, care erau mânaţi numai de motive politice seculare, să intre în biserică fără ca inima lor să fie schimbată. Astfel bisericile au ajuns să fie formate în mare măsură din persoane neconvertite. Chiar în clerul bisericii erau unii care nu numai că susţineau erori de doctrină, dar nu cunoscuseră puterea înnoitoare a Duhului Sfânt.  

-244- 

Astfel, s-au demonstrat din nou consecinţele nefaste – văzute atât de des în istoria bisericii, începând din timpul lui Constantin până în prezent – ale încercării de a folosi ajutorul statului pentru consolidarea bisericii, de a apela la puterea seculară pentru sprijinirea Evangheliei Aceluia care a declarat: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36). Unirea bisericii cu statul, în măsură cât de mică, deşi poate părea că aduce lumea mai aproape de biserică, în realitate aduce biserica mai aproape de lume. Marele principiu apărat cu atâta nobleţe de Robinson şi de Roger Williams, conform căruia adevărul este în continuu progres şi creştinii trebuie să accepte fără ezitare toată lumina care ar putea străluci din Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, a fost pierdut din vedere de urmaşii lor. Bisericile protestante din America – precum şi cele din Europa – atât de favorizate de primirea binecuvântărilor Reformei, n-au mai înaintat pe calea schimbării. Deşi, din timp în timp, s-au ridicat oameni credincioşi care să vestească adevăruri noi şi să demaşte rătăciri cultivate timp îndelungat, majoritatea oamenilor, ca şi iudeii din zilele lui Hristos sau ca adepţii papalităţii din timpul lui Luther, s-au mulţumit să creadă ceea ce au crezut părinţii lor şi să trăiască aşa cum au trăit ei. De aceea, religia a degenerat din nou în formalism, iar erorile şi superstiţiile care ar fi fost eliminate dacă biserica ar fi continuat să meargă în lumina Cuvântului lui Dumnezeu au fost păstrate şi cultivate. Astfel, spiritul inspirat de Reformă a dispărut treptat, până când a ajuns să fie nevoie de o reformă tot atât de mare în bisericile protestante ca şi în biserica Romei din timpul lui Luther. Exista acelaşi spirit lumesc, aceeaşi letargie spirituală, o veneraţie asemănătoare pentru părerile oamenilor şi o înlocuire cu teorii umane a învăţăturilor din Cuvântul lui Dumnezeu.  

Răspândirea largă a Bibliei în prima parte a secolului al XIX-lea şi marea lumină revărsată astfel asupra lumii n-au fost urmate de o înaintare corespunzătoare în cunoaşterea adevărului revelat sau în religia practică. Satana n-a mai putut, ca în secolele trecute, să ţină Cuvântul lui Dumnezeu departe de oameni. El fusese pus la dispoziţia tuturor, dar, pentru a-şi aduce planul la îndeplinire, i-a făcut pe mulţi să-i acorde o mică importanţă. Oamenii au neglijat cercetarea Scripturilor şi în felul acesta au continuat să accepte interpretări false şi să cultive doctrine care nu aveau o bază în Biblie.  

-245- 

Văzând nereuşita eforturilor lui de a zdrobi adevărul prin persecuţie, Satana recursese din nou la planul de compromis care dusese la marea apostazie şi la formarea Bisericii Romano-Catolice. El îi convinsese pe creştini să se unească, de data aceasta nu cu păgânii, ci cu aceia care, prin devotamentul lor faţă de lucrurile acestei lumi, se dovedeau la fel de idolatri ca închinătorii la chipuri cioplite. Şi urmările acestei alianţe nu au fost acum mai puţin dăunătoare decât în secolele trecute. Mândria şi extravaganţa erau cultivate sub masca religiei, iar bisericile au ajuns corupte. Satana a continuat să pervertească doctrinele Bibliei, şi tradiţiile care urmau să ducă la ruină milioane de oameni prindeau rădăcini adânci. Biserica susţinea şi apăra aceste tradiţii în loc să lupte pentru „credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna”. În felul acesta, au fost coborâte principiile pentru care luptaseră şi suferiseră atât de mult reformatorii.