Cu un curaj blasfemator aproape de necrezut, unul dintre preoţii noii ordini a spus: „Dumnezeule, dacă exişti, răzbună-Ţi Numele ofensat. Te sfidez! Nu zici nimic! Nu îndrăzneşti să-Ţi arunci tunetele. După toate acestea, cine va mai crede în existenţa Ta?” (Lacretel- le, History, vol. 11, p. 309, în Sir Archibald Alison, History of Europe, vol 1, cap. 10). Ce ecou al întrebării faraonului: „Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui?… Eu nu cunosc pe Domnul!”
„Nebunul zice în inima lui: «Nu este Dumnezeu!»” (Psalmii 14:1). Domnul declară cu privire la cei care pervertesc adevărul: „Nebunia lor va fi arătată tuturor” (2 Timotei 3:9). După ce a renunţat la închinarea la viul Dumnezeu, la „Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică”, a trecut doar puţin timp până când Franţa a decăzut într-o idolatrie degradantă prin închinarea la Zeiţa Raţiunii, în persoana unei femei desfrânate. Şi aceasta în adunarea reprezentativă a naţiunii şi de către cele mai înalte autorităţi civile şi legislative ale ei! Un istoric spune: „Una dintre ceremoniile acestei nesăbuite perioade rămâne fără egal prin absurditatea şi necuviinţa ei. Uşile Convenţiei au fost deschise larg pentru intrarea unei formaţii de cântăreţi, urmată de o procesiune solemnă formată din membrii Consiliului municipal, cântând un imn în cinstea libertăţii şi însoţind, ca obiect al viitorului lor cult, o femeie acoperită cu un voal, pe care au numit-o Zeiţa Raţiunii. După ce a fost adusă înăuntru, i s-a ridicat voalul cu mare pompă, a fost aşezată la dreapta preşedintelui şi toţi au recunoscut-o drept o dansatoare la operă. (…) Acestei fiinţe, considerate a fi cea mai potrivită reprezentare a raţiunii căreia se închinau, Adunarea Naţională a Franţei i-a adus adorare publică. Această mascaradă ridicolă şi neruşinată a generat o anumită modă, iar instalarea Zeiţei Raţiunii a fost repetată şi imitată în toată ţara, în acele locuri în care cetăţenii doreau să demonstreze că şi ei sunt la înălţimea Revoluţiei” (Scott, vol. 1, cap. 17).
Oratorul care a introdus cultul Raţiunii a spus: „Stimaţi legiuitori! Fanatismul a făcut loc raţiunii. Ochii lui înceţoşaţi n-au putut să suporte strălucirea luminii. Astăzi, o mulţime imensă s-a adunat sub aceste arcade gotice, în care a răsunat adevărul pentru prima dată. Aici, francezii au sărbătorit singurul cult adevărat – acela al Libertăţii, acela al Raţiunii. Aici ne-am exprimat urările pentru prosperitatea armelor Republicii. Aici am părăsit idolii neînsufleţiţi în favoarea Raţiunii, a acestui chip însufleţit, capodopera naturii” (M. A. Thiers, History of the French Revolution, vol. 2, p. 370, 371).
Când zeiţa a fost adusă înaintea Convenţiei, preşedintele a luat-o de mână şi, îndreptându-se către adunare, a spus: „Muritori, încetaţi să mai tremuraţi înaintea tunetelor neputincioase ale unui Dumnezeu pe care L-au creat temerile voastre. De astăzi înainte, să nu mai recunoaşteţi niciun dumnezeu, în afară de Raţiune.
-227-
Vă prezint cea mai nobilă şi cea mai curată imagine a ei. Dacă trebuie să aveţi idoli, jertfiţi numai unora ca acesta. (…) Cazi înaintea augustului Senat al Libertăţii, o, văl al Raţiunii!”
„După ce a fost îmbrăţişată de preşedinte, zeiţa a fost urcată într-o caleaşcă magnifică şi condusă în mijlocul unei mulţimi imense, la Catedrala «Notre Dame», pentru a lua locul Dumnezeirii. Acolo a fost ridicată pe un altar înalt şi a primit adorarea tuturor celor prezenţi” (Alison, vol. 1, cap. 10).
Această ceremonie a fost urmată, nu mult după aceea, de arderea în public a Bibliei. Într-o ocazie, „Societatea Populară a Muzeului” a intrat în primăria municipală, exclamând: „Trăiască Raţiunea!” şi purtând în vârful unei prăjini resturile câtorva cărţi pe jumătate arse, printre altele breviare, cărţi de rugăciuni, exemplare din Vechiul şi Noul Testament, care „au ispăşit într-un foc mare”, spunea preşedintele, „toate prostiile pe care rasa umană le-a comis din cauza lor” (Journal of Paris, 1793, nr. 318, citat în Buchez-Roux, Collection of Parliamentary History, vol. 30, p. 200, 201).
Papalitatea fusese cea care începuse lucrarea pe care acum o încheia ateismul. Politica Romei generase acele condiţii sociale, politice şi religioase care au grăbit ruina Franţei. Referindu-se la ororile Revoluţiei, unii scriitori spun că aceste excese trebuie imputate tronului şi bisericii. (Vezi Apendicele.) Şi, pe drept cuvânt, biserica trebuie acuzată de ele. Papalitatea a otrăvit minţile regilor împotriva Reformei, ca fiind un duşman al coroanei, un element de discordie care ar fi fatal păcii şi armoniei naţiunii. Geniul Romei a inspirat pe această cale cea mai feroce cruzime şi cea mai violentă opresiune pornită de la tron. Spiritul libertăţii a venit odată cu Biblia. Oriunde a fost acceptată Evanghelia, mintea oamenilor a fost trezită. Ei au început să rupă cătuşele care îi ţinuseră sclavi ai ignoranţei, viciului şi superstiţiei. Au început să gândească şi să acţioneze ca oameni. Monarhii au văzut lucrul acesta şi s-au temut din cauza despotismului lor.
Roma n-a ezitat să inflameze temerile lor invidioase. Papa îi spunea regentului Franţei, în anul 1525: „Această manie [protestantismul] va încurca şi va distruge nu numai religia, ci toate demnităţile princiare, nobilimea, legile, ordinea, inclusiv rangurile” (G. de Félice, History of the Protestants of France, vol. 1, cap. 2, par. 8). Câţiva ani mai târziu, un nunţiu papal l-a avertizat pe rege: „Sire, nu vă înşelaţi! Protestanţii vor răsturna ordinea civilă ca şi pe cea religioasă.
-228-
(…) Tronul este în acelaşi pericol ca şi altarul. (…) Introducerea unei religii noi presupune neapărat introducerea şi a unei noi guvernări” (D’Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, vol. 2, cap. 36). Teologii se foloseau de prejudecăţile oamenilor, declarând că doctrina protestantă „îi ademeneşte pe oameni spre ciudăţenii şi nebunie. Ea îl lipseşte pe rege de afecţiunea devotată a supuşilor lui şi devastează deopotrivă biserica şi statul.” Astfel a reuşit Roma să ridice Franţa împotriva Reformei. „La început, sabia persecuţiei a fost scoasă din teacă în Franţa cu scopul de a susţine tronul, a-i apăra pe nobili şi a menţine în vigoare legile” (Wylie, vol. 13, cap. 4).
Conducătorii ţării n-au prevăzut aproape deloc urmările acestei politici fatale. Învăţătura Bibliei ar fi sădit în mintea şi în inima oamenilor acele principii de dreptate, cumpătare, adevăr, echitate şi generozitate care constituie piatra unghiulară a prosperităţii unei ţări. „Neprihănirea înalţă pe un popor.” Prin ea „se întăreşte un scaun de domnie” (Proverbele 14:34; 16:12). „Lucrarea neprihănirii va fi pacea”, iar rezultatul, „odihna şi liniştea pe vecie” (Isaia 32:17). Cel care respectă Legea divină va respecta şi legile ţării lui. Cel care se teme de Dumnezeu îl va onora pe împărat în exercitarea oricărei autorităţi drepte şi legitime. Dar nefericita Franţă a interzis Biblia şi i-a alungat pe ucenicii ei. Secol după secol, oameni de principiu şi integritate, bărbaţi cu perspicacitate intelectuală şi tărie morală, care au avut curajul să-şi susţină convingerile şi credinţa şi să sufere pentru adevăr, au trudit ca sclavi la galere, au pierit pe rug sau au putrezit în celulele temniţelor. Mii şi mii şi-au găsit salvarea prin fugă, toate acestea continuând timp de 250 de ani după începerea Reformei.
„N-a existat aproape nicio generaţie de francezi din acea lungă perioadă care să nu-i fi văzut pe urmaşii Evangheliei fugind dinaintea furiei nebune a persecutorului şi ducând cu ei inteligenţa, artele, hărnicia, ordinea în care, de regulă, excelau – pentru a îmbogăţi ţările în care au găsit adăpost. Şi, în măsura în care îmbogăţeau alte ţări cu aceste daruri bune, îşi sărăceau propria ţară. Dacă tot ce a fost alungat ar fi rămas în Franţa, dacă în aceşti trei sute de ani cei exilaţi, cu priceperea lor, i-ar fi cultivat solul, dacă în timpul acestor ani înclinaţiile lor artistice ar fi contribuit la perfecţionarea manufacturilor ei, dacă geniul lor creator şi puterea lor analitică i-ar fi îmbogăţit literatura şi i-ar fi dezvoltat ştiinţa, dacă înţelepciunea lor i-ar fi călăuzit consiliile, dacă vitejia lor i-ar fi purtat luptele, dacă echitatea lor i-ar fi conceput legile şi dacă religia Bibliei ar fi întărit intelectul şi ar fi călăuzit conştiinţa poporului ei, la ce glorie ar fi ajuns astăzi Franţa! Ce ţară mare, prosperă şi fericită – un exemplu pentru alte ţări – ar fi fost ea!
-229-
Dar un bigotism orb şi neînduplecat i-a alungat de pe pământul ei pe toţi promotorii virtuţii, pe toţi partizanii ordinii, pe toţi apărătorii oneşti ai tronului şi le-a spus bărbaţilor care ar fi făcut din ţara lor «o slavă şi un renume» pe pământ: «Alegeţi între rug şi exil!» În cele din urmă, ruina statului a fost totală. N-a mai rămas conştiinţă care să fie proscrisă, nici religie care să fie târâtă la rug, nici patriotism care să fie exilat” (Wylie, vol. 13, cap. 20). Şi rezultatul groaznic a fost Revoluţia, cu toate ororile ei. „Odată cu fuga hughenoţilor, asupra Franţei s-a abătut un declin general. Oraşe cu manufacturi înfloritoare au decăzut; regiuni fertile au revenit la sălbăticia naturală; obtuzitatea intelectuală şi decăderea morală au urmat unei perioade de extraordinar progres. Parisul a devenit un imens azil de nevoiaşi şi se estimează că, la izbucnirea Revoluţiei, două sute de mii de săraci cereau milostenii din mâna regelui. Numai iezuiţii prosperau într-o ţară ruinată şi conduceau cu o tiranie groaznică bisericile şi şcolile, închisorile şi galerele.” Evanghelia i-ar fi adus Franţei soluţia la acele probleme politice şi sociale care depăşeau capacitatea clerului, a regelui şi a le- giuitorilor ei şi care, în cele din urmă, au afundat ţara în anarhie şi dezastru. Dar, sub dominaţia Romei, oamenii au pierdut lecţiile binecuvântate ale Mântuitorului, lecţii de jertfire de sine şi de iubire neegoistă. Ei fuseseră înstrăinaţi de practicarea sacrificiului de sine pentru binele altora. Bogaţii nu mai erau mustraţi pentru oprimarea săracilor, săracii nu primeau niciun ajutor în robia şi degradarea lor. Egoismul celor bogaţi şi puternici devenea din ce în ce mai vizibil şi mai apăsător. Timp de secole, lăcomia şi imoralitatea nobililor au dus la stoarcerea nemiloasă a ţăranilor. Bogaţii îi nedreptăţeau pe săraci şi săracii îi urau pe bogaţi. În multe provincii, proprietăţile erau deţinute de nobili şi clasele muncitoare luau pământul în arendă. Fermierii erau la dispoziţia proprietarilor şi erau obligaţi să se supună pretenţiilor lor exagerate. Povara susţinerii atât a statului, cât şi a bisericii cădea asupra claselor mijlocii şi de jos, cărora autorităţile civile şi clerul le cereau impozite apăsătoare. „Bunul plac al nobililor era considerat lege supremă. Fermierii şi ţăranii puteau să rabde de foame, fiindcă asupritorilor nu le păsa deloc. (…)