Capitolul 15 — Biblia și Revoluția Franceză
În secolul al XVI-lea, prezentându-le oamenilor o Biblie deschisă, Reforma căutase să pătrundă în toate ţările Europei. Unele au primit-o cu bucurie, ca pe un emisar al Cerului. În alte ţări,
papalitatea a reuşit într-o mare măsură să-i împiedice intrarea, şi lumina cunoaşterii Bibliei, cu influenţele ei înălţătoare, a fost aproape cu totul eliminată. Într-una din ţări, deşi lumina a pătruns, întunericul n-a învins-o. Timp de secole, adevărul şi eroarea s-au luptat pentru supremaţie. În cele din urmă, răul a triumfat şi adevărul Cerului a fost alungat. „Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina” (Ioan 3:19). Această naţiune a fost lăsată să culeagă roadele căii pe care a ales-o. Puterea protectoare a Duhului lui Dumnezeu s-a îndepărtat de un popor care a dispreţuit harul Său primit în dar. Răului i-a fost permis să ajungă la maturitate şi toată lumea a văzut urmarea respingerii intenţionate a luminii. Războiul împotriva Bibliei purtat de multe secole în Franţa a culminat cu scenele Revoluţiei. Acea izbucnire teribilă a fost rezultatul natural al suprimării Scripturilor de către Roma. (Vezi Apendicele.) A constituit cea mai izbitoare demonstraţie la care a fost martoră lumea vreodată privind efectele guvernării papale – o demonstraţie a rezultatelor spre care a condus învăţătura Bisericii Romano-Catolice timp de peste o mie de ani.
Suprimarea Scripturilor în timpul supremaţiei papale a fost prezisă de profeţi. Autorul Apocalipsei arată, de asemenea, urmările teribile care aveau să se acumuleze mai ales în Franţa din cauza dominaţiei „omului fărădelegii”.
-219-
Îngerul Domnului a zis: „Vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni. Voi da celor doi martori ai mei să prorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şaizeci de zile. (…) Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara care se ridică din Adânc va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî. Şi trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care, în înţeles duhovnicesc, se cheamă «Sodoma» şi «Egipt», unde a fost răstignit şi Domnul lor. (…) Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi proroci chinuiseră pe locuitorii pământului. Dar, după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat în picioare şi o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut” (Apocalipsa 11:2-11).
Perioadele menţionate aici – „patruzeci şi două de luni” şi „o mie două sute şaizeci de zile” – sunt una şi aceeaşi perioadă, reprezentând intervalul de timp în care biserica lui Hristos urma să sufere persecuţie din partea Romei. Cei 1.260 de ani ai supremaţiei papale au început în anul 538 d.Hr. şi s-au încheiat în anul 1798. (Vezi Apendicele pentru p. 43.) În acest an, armata franceză a intrat în Roma şi l-a luat prizonier pe papa, care a murit în exil. Deşi la scurt timp după aceea a fost ales un nou papă, autoritatea papală n-a mai ajuns niciodată să deţină puterea pe care o avusese înainte.
Persecutarea bisericii nu a avut loc pe toată perioada celor 1.260 de ani. Dumnezeu, din îndurare faţă de poporul Său, a scurtat timpul încercării ei de foc. Prevestind „marea strâmtorare” care se va abate asupra bisericii, Mântuitorul a spus: „Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa, dar din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Matei 24:22). Datorită influenţei Reformei, persecuţia s-a încheiat înainte de anul 1798.
Cu privire la cei doi martori, profetul declară mai departe: „Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice, care stau înaintea Domnului pământului.” „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea” (Apocalipsa 11:4; Psalmii 119:105). Cei doi martori reprezintă scripturile Vechiului şi Noului Testament. Amândouă sunt mărturii importante cu privire la originea şi caracterul perpetuu al Legii lui Dumnezeu. Amândouă dau mărturie şi cu privire la Planul de Mântuire. Simbolurile, jertfele şi profeţiile Vechiului Testament prefigurau un Mântuitor care urma să vină. Evangheliile şi Epistolele Noului Testament vorbesc despre un Mântuitor care a venit exact în felul prezis prin simbol şi profeţie.
-220-
„Ei vor proroci o mie două sute şaizeci de zile îmbrăcaţi în saci.” În cea mai mare parte a acestei perioade de timp, aceşti martori ai lui Dumnezeu au rămas într-o stare de obscuritate. Puterea papală a căutat să ascundă de oameni cuvântul adevărului şi le-a pus înainte martori falşi, care să contrazică afirmaţiile Scripturii. (Vezi Apendicele.) Când Biblia a fost proscrisă de autoritatea religioasă şi civilă, când declaraţiile ei au fost denaturate şi s-a făcut orice efort pe care oamenii şi demonii l-au putut inventa pentru a abate mintea oamenilor de la ea, când aceia care îndrăzneau să vestească adevărurile ei sfinte erau urmăriţi, trădaţi, torturaţi, îngropaţi în celulele temniţelor, martirizaţi pentru credinţa lor sau obligaţi să fugă în fortăreţele munţilor şi în peşterile şi vizuinile pământului – atunci au prorocit cei doi martori credincioşi îmbrăcaţi în saci. Cu toate acestea, ei şi-au continuat mărturia pe toată perioada celor 1.260 de ani. În vremurile cele mai întunecate, au existat oameni credincioşi care au iubit Cuvântul lui Dumnezeu şi voiau să-I apere onoarea. Acestor slujitori devotaţi le-a fost dată înţelepciunea, puterea şi autoritatea să proclame adevărul Său în tot acest timp. „Dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gură un foc care mistuie pe vrăjmaşii lor; şi, dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să piară în felul acesta” (Apocalipsa 11:5). Oamenii nu pot să calce Cuvântul lui Dumnezeu fără să rămână nepedepsiţi. Sensul acestei declaraţii de temut este exprimat în ultimul capitol al Apocalipsei: „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta” (Apocalipsa 22:18,19).
Iată avertizările date de Dumnezeu pentru a-i feri pe oameni de schimbarea de orice natură a ceea ce El a făcut cunoscut sau a poruncit. Aceste avertizări solemne se aplică tuturor acelora care, prin influenţa lor, îi determină pe oameni să privească superficial Legea lui Dumnezeu. Ele ar trebui să-i facă să se teamă şi să tremure pe aceia care declară fără ruşine că a asculta sau nu de Legea lui Dumnezeu este ceva nesemnificativ. Toţi cei care îşi înalţă propriile opinii mai presus de revelaţia divină, toţi cei care vor schimba înţelesul clar al Scripturii pentru a-l adapta propriului interes sau de dragul conformării cu lumea, toţi aceştia îşi asumă o îngrozitoare responsabilitate. Cuvântul scris, Legea lui Dumnezeu, va măsura caracterul fiecărui om şi îi va condamna pe toţi aceia pe care acest test infailibil îi va găsi necorespunzători.
-221-
„Când îşi vor sfârşi mărturia lor” – Perioada în care cei doi martori urmau să prorocească în saci s-a încheiat în anul 1798. Pe măsură ce se apropiau de încheierea acţiunii lor desfăşurate în obscuritate, împotriva lor urma să pornească un război dus de către puterea reprezentată prin „fiara care se ridică din Adânc”. În multe dintre ţările Europei, puterile care conduceau biserica şi statul au fost timp de secole guvernate de Satana prin intermediul papalităţii. Dar aici este scoasă în evidenţă o nouă manifestare a puterii satanice. Politica Romei fusese aceea ca, dintr-un pretins respect, să ţină Biblia sigilată într-o limbă necunoscută şi ascunsă de oameni. Sub dominaţia Romei, martorii au prorocit „îmbrăcaţi în saci”. Dar o altă putere – fiara din Adânc – urma să se ridice pentru a duce un război deschis, declarat, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu.
„Cetatea cea mare”, pe ale cărei străzi sunt ucişi martorii şi unde zac trupurile lor moarte, este Egiptul „spiritual”. Dintre toate naţiunile prezentate în istoria biblică, Egiptul a negat cu cea mai mare îndrăzneală existenţa viului Dumnezeu şi s-a opus poruncilor Lui. Niciun monarh nu a îndrăznit să pornească într-o revoltă mai deschisă şi mai arogantă împotriva autorităţii Cerului aşa cum a făcut-o faraonul Egiptului. Când i-a fost transmis mesajul prin Moise, în Numele Domnului, faraonul a răspuns cu mândrie: „Cine este Domnul, ca să iau seama la glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece” (Exodul 5:2). Aceasta înseamnă ateism, iar ţara simbolizată prin Egipt urma să exprime un refuz asemănător faţă de cerinţele viului Dumnezeu şi să manifeste aceeaşi atitudine de necredinţă şi sfidare. „Cetatea cea mare” mai este comparată „spiritual” cu Sodoma. Decăderea Sodomei în ceea ce priveşte călcarea Legii lui Dumnezeu s-a manifestat în special prin imoralitate. Şi acest păcat urma să constituie, de asemenea, o trăsătură proeminentă a naţiunii care avea să corespundă descrierii din această profeţie. Deci, conform cuvintelor profetului, cu puţin înainte de anul 1798, o putere de origine şi caracter satanic urma să se ridice să ducă un război împotriva Bibliei. Şi în ţara în care învăţătura celor doi martori ai lui Dumnezeu avea să fie adusă astfel la tăcere, urma să se manifeste ateismul faraonului şi imoralitatea Sodomei.