Metodiştii acelor zile – atât laici, cât şi predicatori – au îndurat ridiculizări şi persecuţie, şi nu doar din partea membrilor bisericii, ci şi din partea celor nereligioşi care erau provocaţi prin calomniile acestora. Credincioşii metodişti erau acuzaţi înaintea curţilor de justiţie – justiţie doar cu numele, căci dreptatea era rară în tribunalele acelor vremuri. Adesea suportau acte de violenţă din partea persecutorilor. Mulţimi de oameni mergeau din casă în casă, distrugând mobilă şi bunuri, jefuind tot ce doreau şi abuzând cu brutalitate bărbaţi, femei şi copii. În unele cazuri, erau puse afişe, convocându-i la o anumită oră şi într-un anumit loc pe cei care voiau să asiste la spargerea ferestrelor şi la jefuirea caselor metodiştilor. Aceste violări atât ale legilor omeneşti, cât şi ale celor divine erau permise fără să fie pedepsite. O persecuţie sistematică era dusă împotriva unor oameni a căror singură vină era aceea de a căuta să întoarcă picioarele păcătoşilor de pe calea pierzării pe calea sfinţeniei. Referindu-se la acuzaţiile aduse împotriva lui şi a colaboratorilor săi, John Wesley spunea: „Unii pretind că doctrinele acestor oameni sunt false, eronate şi entuziaste; că sunt noi şi că nu s-a auzit de ele decât recent; că sunt quakerism, fanatism, papism. Toate aceste pretexte au fost deja tăiate din rădăcini, întrucât s-a arătat detaliat că fiecare aspect al acestei doctrine este doctrina clară a Scripturii, aşa cum este interpretată de propria noastră biserică. De aceea nu poate fi nici neadevărată, nici greşită, întrucât Scriptura este adevărată.” „Alţii spun: «Doctrina lor este prea strictă; ei fac calea spre ceruri prea îngustă.» Aceasta este, întadevăr, obiecţia principală (care a fost aproape singura pentru un timp) şi care în mod ascuns stă la baza a încă o mie, care apar în variate forme. Dar fac ei calea către ceruri mai îngustă decât au făcut-o Domnul şi apostolii Săi? Este doctrina lor mai strictă decât aceea a Bibliei? Luaţi în consideraţie numai câteva versete clare: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot cugetul tău, din tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.» «În ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit.» «Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu.» Dacă doctrina lor este mai strictă decât aceasta, ei sunt vinovaţi, dar voi ştiţi, în sinea voastră, că nu este aşa. Cine poate să fie mai puţin strict chiar şi cu o iotă fără să strice Cuvântul lui Dumnezeu? Poate vreun custode al tainelor lui Dumnezeu să fie găsit credincios dacă schimbă vreo parte din valoarea sacră încredinţată lui? Nu, el nu poate să schimbe nimic, nu poate să atenueze nimic; el este obligat să le spună tuturor oamenilor: «Nu-mi permit să cobor Scriptura la nivelul gustului vostru. Trebuie ori să vă ridicaţi până la ea, ori să pieriţi pentru totdeauna.»
-214-
Acesta este motivul adevărat al răspândirii celuilalt zvon, cel cu privire la «lipsa de iubire a acestor oameni». Sunt ei lipsiţi de dragoste? În ce privinţă? Nu-i hrănesc ei pe cei flămânzi şi nu-i îmbracă pe cei goi? Ba da; dar nu aceasta este problema, nu asta li se impută! Ci faptul că nu se arată mai îngăduitori şi susţin că nimeni nu poate fi mântuit, dacă nu ajunge la nivelul acesta”(Idem, vol. 3, p. 152, 153).
Declinul spiritual din Anglia chiar înainte de vremea lui Wesley era în mare măsură rezultatul doctrinei antinomianiste. Mulţi afirmau că Hristos a desfiinţat Legea morală şi, ca urmare, creştinii nu mai au obligaţia să o păzească, iar cel credincios este eliberat de „sclavia faptelor bune”. Alţii, deşi admiteau perpetuitatea Legii, declarau că nu era necesar ca pastorii să-i îndemne pe oameni să asculte de preceptele ei, deoarece aceia pe care Dumnezeu îi alesese pentru mântuire „vor fi conduşi de impulsul irezistibil al harului divin să dea dovadă de evlavie şi virtute”, pe când aceia care au fost sortiţi la osândă veşnică „nu au putere să asculte de legile divine”. Alţii, susţinând de asemenea că „cei aleşi nu pot să cadă din har şi nici nu pot să piardă favoarea divină”, au ajuns la concluzia şi mai oribilă că „faptele rele pe care le fac nu sunt în realitate păcătoase, nici nu trebuie considerate o călcare a Legii divine şi că, în consecinţă, nu au motiv nici să-şi mărturisească păcatele, nici să înceteze să le mai facă, prin pocăinţă” (McClintock and Strong, Cyclopedia, art. „Antinomians”). De aceea, ei declarau că şi cel mai dezgustător păcat, „considerat de toată lumea ca o încălcare îngrozitoare a Legii divine, nu este păcat în ochii lui Dumnezeu” dacă este săvârşit de unul dintre cei aleşi, „deoarece aceasta este una dintre caracteristicile esenţiale şi distincte ale celor aleşi, şi anume că ei nu pot să facă nimic neplăcut lui Dumnezeu sau interzis de Legea Sa.”
Aceste doctrine monstruoase sunt, în esenţă, aceleaşi ca şi ideile promovate mai târziu de educatorii şi teologii populari, şi anume că nu există o lege divină de neschimbat ca regulă a binelui, ci că standardul de moralitate este stabilit de societatea însăşi şi a fost continuu supus schimbării. Toate aceste idei au ca sursă acelaşi spirit genial – acela care, chiar şi între locuitorii fără păcat ai cerului, şi-a început acţiunea de a da la o parte restricţiile juste ale Legii lui Dumnezeu.
Doctrina că ar exista hotărâri divine care decid irevocabil caracterul oamenilor i-a condus pe mulţi la respingerea efectivă a Legii lui Dumnezeu.
-215-
Wesley s-a opus categoric ereziilor antinomianiştilor şi a arătat că această doctrină care duce la antinomianism era contrară Sfintelor Scripturi. „Harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toţi oamenii a fost arătat.” „Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Iisus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi” (Tit 2:11; 1 Timotei 2:3-6). Duhul lui Dumnezeu este revărsat fără plată pentru a face pe oricine în stare să beneficieze de mijloacele mântuirii. Astfel, Hristos, „adevărata Lumină”, „luminează pe orice om, venind în lume” (Ioan 1:9). Oamenii pierd mântuirea din cauza refuzului lor deliberat de a primi darul vieţii. Ca răspuns la ideea că, la moartea lui Hristos, preceptele Decalogului au fost desfiinţate odată cu legea ceremonială, Wesley a declarat: „El nu a înlăturat Legea morală cuprinsă în cele Zece Porunci şi confirmată de profeţi. Scopul venirii Sale n-a fost să desfiinţeze vreo parte din ea. Aceasta este o Lege care nu poate fi desfiinţată niciodată, care «dăinuieşte ca şi Martorul credincios din ceruri» (…) Ea există de la începutul lumii, fiind scrisă nu pe table de piatră, ci în inimile tuturor fiilor oamenilor, de când au ieşit din mâinile Creatorului. Deşi literele scrise odinioară de degetul lui Dumnezeu sunt acum într-o mare măsură şterse prin păcat, ele nu pot să fie şterse cu totul, atâta timp cât avem un simţ al binelui şi al răului. Toate poruncile acestei Legi trebuie să rămână în vigoare pentru toată omenirea şi în toate secolele; întrucât nu depind de timp sau de loc, nici de alte împrejurări supuse schimbării, ci de natura lui Dumnezeu şi de natura omului, precum şi de relaţia de neschimbat dintre unul şi celălalt. «N-am venit să stric, ci să împlinesc.» (…) Fără îndoială, ceea ce a vrut Iisus să spună aici (în armonie cu tot ce este înainte şi după) este: Am venit să o pun în funcţiune în toată plinătatea ei, în ciuda tuturor răstălmăcirilor omeneşti. Am venit să pun într-o lumină clară şi deplină tot ce a fost oarecum întunecat sau neclar în ea. Am venit să declar adevărata şi deplina importanţă a fiecărei părţi din ea; să arăt lungimea şi lărgimea, întreaga întindere a fiecărei porunci cuprinse în ea, înălţimea şi adâncimea, puritatea inimaginabilă şi spiritualitatea Legii în toate ramificaţiile ei” (Wes- ley, predica 25).
-216-
Wesley a arătat armonia perfectă dintre Lege şi Evanghelie. „Există deci între Lege şi Evanghelie cea mai strânsă legătură ce se poate concepe. Pe de o parte, Legea deschide continuu drumul şi ne îndrumă spre Evanghelie. Pe de altă parte, Evanghelia ne conduce continuu la o împlinire mai fidelă a Legii. De exemplu, Legea ne cere să-L iubim pe Dumnezeu, să-L iubim pe aproapele nostru, să fim blânzi, umili şi sfinţi. Noi simţim că nu suntem în stare de aceste lucruri. Întradevăr, «la om acest lucru este cu neputinţă», dar Dumnezeu ne-a promis că ne va da acea iubire şi ne va face umili, blânzi şi sfinţi. Noi ne prindem de această veste bună şi se face după credinţa noastră. Şi astfel, «neprihănirea Legii este împlinită în noi» prin credinţa care este în Hristos Iisus. (…)
În fruntea celor care se împotrivesc Evangheliei lui Hristos”, spunea Wesley, „sunt cei care «judecă Legea» în mod deschis şi categoric şi «o vorbesc de rău»; care îi învaţă pe oameni să calce (să desfiinţeze, să diminueze autoritatea, să fie eliberaţi de obligaţia de a păzi) nu numai una, fie că este cea mai mică sau cea mai mare, ci toate poruncile dintr-o lovitură. (…) Cel mai surprinzător lucru în legătură cu această puternică amăgire este faptul că aceia care o acceptă cred, de fapt, că Îl onorează pe Hristos prin desfiinţarea Legii Sale şi că Îi preamăresc lucrarea, în timp ce Îi distrug doctrina! Da, ei Îl onorează ca şi Iuda când a spus: «Plecăciune, Învăţătorule, şi L-a sărutat.» Iar Iisus ar putea tot aşa de bine să le spună fiecăruia dintre ei: «Cu o sărutare vinzi tu pe Fiul omului?» Atunci când vorbeşti despre sângele Său, când Îi smulgi coroana şi când diminuezi oricare parte a Legii Sale sub pretextul înaintării Evangheliei este ca şi când l-ai trăda cu un sărut. Nimeni nu poate scăpa de această acuzaţie atâta vreme cât propovăduieşte credinţa în felul acesta, tinzând, direct sau indirect, să înlăture vreun domeniu de ascultare sau atâta vreme cât Îl predică pe Hristos astfel încât să anuleze sau să slăbească în vreun fel cea mai mică dintre poruncile lui Dumnezeu” (Ibidem). Acelora care susţineau că „predicarea Evangheliei satisface toate cerinţele Legii”, Wesley le răspundea: „Noi respingem categoric acest lucru, deoarece nu satisface nici primul scop al Legii, şi anume acela de a-i convinge pe oameni de păcat, de a-i trezi pe aceia care dorm la un pas de iad.” Apostolul Pavel declară că „prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului”. „Până când nu este convins de păcat, omul nu va simţi cu adevărat nevoia de sângele ispăşitor al lui Hristos. (…) «Nu cei sănătoşi», aşa cum afirmă Însuşi Domnul, «au nevoie de doctor, ci cei bolnavi».
-217-
De aceea, este absurd să le recomanzi un medic celor sănătoşi sau care cel puţin se cred sănătoşi. În primul rând, trebuie să-i convingi că sunt bolnavi, altfel nu-ţi vor mulţumi pentru efortul tău. Este la fel de absurd să-L oferi pe Hristos acelora a căror inimă este întreagă, care n-a fost niciodată zdrobită” (Idem, predica 35).
Astfel, în timp ce predica Evanghelia harului lui Dumnezeu, Wesley, ca şi Domnul lui, căuta să „preamărească Legea şi să o onoreze”. Cu devotament şi-a îndeplinit misiunea încredinţată de Dumnezeu şi glorioase au fost rezultatele pe care i-a fost îngăduit să le vadă. La încheierea vieţii sale de peste optzeci de ani – peste jumătate de secol fiind petrecut predicând din loc în loc –, adepţii lui declaraţi numărau peste o jumătate de milion. Dar mulţimea celor care, prin activitatea lui, au fost scoşi din ruina şi degradarea păcatului la o viaţă mai înaltă şi mai curată şi numărul celor care, prin învăţătura lui, au ajuns la o experienţă mai adâncă şi mai bogată nu se vor cunoaşte niciodată, până când întreaga familie a celor răscumpăraţi nu va fi adunată în Împărăţia lui Dumnezeu. Viaţa lui constituie o lecţie preţioasă pentru orice creştin. Fie ca umilinţa şi credinţa, zelul neobosit, sacrificiul de sine şi devotamentul acestui slujitor al lui Hristos să se reflecte în bisericile de astăzi!