Era aceeaşi luptă pe care o dusese Luther în chilia din Erfurt. Era aceeaşi întrebare care îi torturase sufletul: „Cum poate un om să fie drept înaintea lui Dumnezeu?” (Iov 9:2).
Focurile adevărului divin, aproape stinse pe altarele protestantismului, urmau să fie reaprinse de vechea făclie transmisă de-a lungul secolelor de către creştinii din Boemia. După Reformă, protestantismul din Boemia fusese călcat în picioare de hoardele Romei. Toţi cei care au refuzat să renunţe la adevăr au fost constrânşi să fugă. Unii dintre aceştia, găsind refugiu în Saxonia, au păstrat acolo vechea credinţă. De la descendenţii acestor creştini a ajuns lumina la Wesley şi la colaboratorii lui. John şi Charles Wesley, după ce au fost hirotoniţi pentru lucrarea Evangheliei, au fost trimişi într-o misiune în America. La bordul corabiei lor se găsea o grupă de moravi. În timpul călătoriei au fost loviţi de furtuni violente, şi John Wesley, confruntându-se cu pericolul morţii, simţea că nu avea asigurarea păcii cu Dumnezeu. Germanii, din contră, dădeau dovadă o linişte şi o încredere de care el era străin. „Am observat cu mult timp înainte”, spunea el, „marea seriozitate a comportamentului lor. Ei dăduseră dovadă de o continuă umilinţă, îndeplinind pentru ceilalţi pasageri acele servicii umile pe care niciunul dintre englezi nu era dispus să le facă; pentru acele servicii, ei n-au vrut şi n-au primit nicio plată, spunând că era spre binele inimii lor mândre şi că iubitorul lor Mântuitor făcuse mai mult pentru ei. Fiecare zi le dăduse ocazia să manifeste o blândeţe pe care nicio nedreptate nu putea să o clintească. Dacă erau îmbrânciţi, loviţi sau trântiţi, se ridicau şi plecau, dar nu se auzea nicio plângere din gura lor. Acum era ocazia de a proba dacă au fost eliberaţi de frică, aşa cum fuseseră de mândrie, mânie şi răzbunare. La mijlocul psalmului cu care şi-au început slujba, marea s-a dezlănţuit şi a sfâşiat în bucăţi vela principală, a acoperit corabia şi s-a revărsat pe punte, ca şi când adâncul cel mare ne înghiţise deja. Printre englezi au izbucnit ţipete grozave. Germanii continuau să cânte liniştit. L-am întrebat pe unul dintre ei, după aceea: «Nu ţi-a fost frică?» El a răspuns: «Îi mulţumesc lui Dumnezeu, nu». Apoi am continuat: «Dar femeilor şi copiilor voştri nu le-a fost frică?» El a răspuns blând: «Nu, femeile şi copiii noştri nu se tem de moarte»” (Whitehead, Life of the Rev. John Wesley, p. 10).
După ce a ajuns la Savannah, Wesley a rămas o scurtă perioadă cu moravii şi a fost profund impresionat de comportamentul lor creştin.
-210-
Despre unul dintre serviciile lor religioase, în contrast izbitor cu formalismul fără viaţă al Bisericii Anglicane, el scria: „Marea simplitate şi solemnitate a întregului serviciu m-a făcut aproape să uit răstimpul celor 1.700 de ani şi să-mi imaginez că mă găsesc în una dintre acele adunări în care nu erau forme şi ranguri, ci conducea Pavel, făcătorul de corturi, sau Petru, pescarul, totuşi cu manifestarea Duhului şi a puterii” (Idem, p. 11, 12).
La întoarcerea în Anglia, Wesley, sub îndrumarea unui predicator morav, a ajuns la o înţelegere mai clară a credinţei Bibliei. El a fost convins că trebuie să renunţe la orice dependenţă de faptele proprii pentru mântuire şi că trebuie să se încreadă cu totul în „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”. La o adunare a Fraţilor Moravi din Londra, a fost citită o declaraţie a lui Luther care descria schimbarea pe care Duhul lui Dumnezeu o produce în inima credinciosului. Pe când asculta, în sufletul lui Wesley s-a aprins credinţa. „Mi-am simţit inima încălzită în mod neobişnuit”, spunea el, „am simţit că aveam încredere în Hristos, numai în Hristos, pentru mântuire. Mi-a fost dată asigurarea că El mi-a îndepărtat păcatele, da, chiar şi pe ale mele, şi m-a salvat de legea păcatului şi a morţii” (Idem, p. 52).
De-a lungul anilor de eforturi obositoare şi fără niciun semn încurajator – ani de aspră lepădare de sine, de reproşuri şi umilire –, Wesley se dedicase ferm scopului său unic de a-L căuta pe Dumnezeu. Acum Îl găsise şi a descoperit că harul pe care se chinuise să-l obţină prin rugăciuni şi posturi, prin fapte de binefacere şi sacrificiu de sine, era un dar „fără bani şi fără plată”. Odată înrădăcinat în credinţa lui Hristos, tot sufletul lui ardea de dorinţa de a face cunoscută pretutindeni Evanghelia glorioasă a harului gratuit al lui Dumnezeu. „Consider că toată lumea este parohia mea”, spunea el. „În orice parte a ei m-aş afla, cred că este potrivit şi drept şi este datoria mea să le proclam vestea bună a mântuirii tuturor celor care doresc să mă asculte” (Idem, p. 74).
Acum el îşi continua viaţa strictă şi de renunţare de sine nu ca o temelie a credinţei, ci ca un efect al ei; nu ca rădăcină, ci ca rod al sfinţirii. Harul lui Dumnezeu în Hristos este baza speranţei creştine, iar acest har se va manifesta prin ascultare. Viaţa lui Wesley a fost devotată predicării marilor adevăruri pe care le primise – îndreptăţirea prin credinţa în sângele ispăşitor al lui Hristos şi puterea reînnoitoare a Duhului Sfânt asupra inimii, aducând roade într-o viaţă conformă cu exemplul lui Hristos.
-211-
Whitefield şi fraţii Wesley se pregătiseră pentru activitatea lor prin convingeri personale clare şi adânci cu privire la starea lor pierdută, iar pentru a fi în stare să suporte greutăţile ca buni ostaşi ai lui Hristos, fuseseră supuşi încercării de foc a batjocurii, dispreţului şi persecuţiei, atât în universitate, cât şi atunci când au intrat în lucrarea propriu-zisă. Ei şi alţi câţiva care le împărtăşeau vederile erau cu dispreţ numiţi „metodişti” de către colegii lor neevlavioşi – nume care în prezent este considerat onorabil de către una dintre cele mai mari confesiuni din Anglia şi America.
Ca membri ai Bisericii Anglicane, ei erau ataşaţi puternic de formele ei de închinare, dar Domnul le-a prezentat în Cuvântul Său un standard mai înalt. Duhul Sfânt i-a îndemnat să-L predice pe Hristos, şi pe El răstignit. Puterea Celui Preaînalt îi însoţea în ceea ce făceau. Mii de oameni se convingeau şi se converteau cu adevărat. Era necesar ca aceste oi să fie păzite de lupii răpitori. Wesley nu intenţiona să întemeieze o biserică nouă, de aceea i-a organizat pe adepţi într-o asociaţie care se numea „Uniunea metodistă”. Neînţeleasă şi grea a fost opoziţia cu care s-au confruntat aceşti predicatori din partea bisericii oficiale, totuşi Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, a condus astfel evenimentele ca Reforma să înceapă în interiorul bisericii. Dacă ar fi venit în întregime din afară, nu ar fi pătruns acolo unde era atât de necesară. Deoarece predicatorii redeşteptării erau clerici şi lucrau în sânul bisericii oriunde se ivea ocazia, adevărul a pătruns acolo unde, altfel, uşile ar fi rămas închise. Unii preoţi s-au trezit din letargia lor morală şi au devenit predicatori zeloşi în propriile parohii. Biserici care fuseseră împietrite de formalism s-au trezit la viaţă. Pe vremea lui Wesley, ca şi în toate perioadele istoriei bisericii, oameni înzestraţi cu diferite daruri îşi îndeplineau misiunea încredinţată lor. Nu erau de acord asupra tuturor punctelor de doctrină, dar toţi erau conduşi de Duhul lui Dumnezeu şi uniţi de acelaşi obiectiv captivant – de a câştiga suflete pentru Hristos. Deosebirile de păreri dintre Whitefield şi fraţii Wesley ameninţau la un moment dat să provoace despărţire, dar, pentru că învăţaseră blândeţea în şcoala lui Hristos, îngăduinţa reciprocă şi iubirea i-au împăcat. Nu aveau timp de dispute în vreme ce erezia şi păcatul abundau pretutindeni şi păcătoşii se îndreptau spre ruină. Slujitorii lui Dumnezeu parcurgeau o cale aspră. Bărbaţi cu influenţă şi cultură îşi foloseau puterile împotriva lor. După un timp, mulţi preoţi au manifestat o ostilitate hotărâtă, iar uşile bisericilor au fost închise în faţa credinţei curate şi a acelora care o proclamau.
-212-
Gestul preoţilor de a-i acuza de la amvon a trezit elementele întunericului, ale ignoranţei şi ale nelegiuirii. În repetate rânduri, John Wesley a fost salvat de la moarte printr-o minune a harului lui Dumnezeu. Când furia mulţimii era instigată împotriva lui şi părea să nu existe nicio cale de scăpare, un înger în formă umană venea lângă el, mulţimea se dădea înapoi, iar slujitorul lui Hristos pleca în siguranţă din acel loc periculos. Despre eliberarea lui din mijlocul unei mulţimi înfuriate, într-o astfel de ocazie, Wesley povestea: „Mulţi s-au străduit să mă trântească, în timp ce coboram pe o cărare alunecoasă spre oraş, considerând că, odată căzut la pământ, cu greu aş fi putut să mă mai ridic. Dar nu m-am împiedicat deloc, nici măcar n-am alunecat, până când am scăpat complet din mâinile lor. (…) Deşi mulţi s-au străduit să mă prindă de guler sau de haine ca să mă dea jos, nu m-au putut prinde deloc; numai unul m-a prins de o parte a vestei, care s-a rupt şi i-a rămas în mână; cealaltă parte a vestei, în buzunarul căreia se afla o bancnotă, a fost sfâşiată, dar numai pe jumătate. (…) Un bărbat puternic, aflat chiar în spatele meu, a lovit spre mine de câteva ori cu un ciomag mare de stejar, cu care, dacă m-ar fi lovit o dată în ceafă, ar fi fost scutit de vreun alt efort. Dar de fiecare dată, nu ştiu cum, lovitura nimerea pe alături, deşi nu puteam să mă mişc nici la dreapta, nici la stânga. (…) Un altul s-a repezit din mulţime şi, ridicând braţul să mă lovească, deodată l-a lăsat să cadă şi mi-a atins numai capul, spunând: «Ce păr moale are!» (…) Primii oameni cu inima schimbată au fost eroii oraşului, capii gloatei în toate ocaziile, unul dintre ei fusese chiar luptător profesionist la grădinile de urşi. (…)
Cât de atent este Dumnezeu cu noi, să ne ducă pas cu pas în pregătirea pentru împlinirea voii Sale! Acum doi ani, o cărămidă m-a lovit în umăr. La un an după aceea, o piatră m-a lovit între ochi. Luna trecută am primit o lovitură, iar în seara aceasta – două: una înainte de a intra în oraş, alta, după ce am ieşit. Dar amândouă n-au însemnat nimic, deoarece, deşi un om m-a lovit în piept cu toată puterea şi altul în gură, cu o asemenea forţă încât sângele a ţâşnit imediat, am simţit la ambele lovituri tot atâta durere ca şi cum m-ar fi atins cu un pai.” (John Wesley, Works, vol. 3, p. 297, 298)