Odată cu începutul marii Reforme au apărut scrierile lui Luther, apoi Noul Testament în limba engleză al lui Tyndale. Neobservaţi de autoritatea papală, aceşti emisari au străbătut pe tăcute munţii şi văile, reaprinzând făclia adevărului, care aproape se stinsese în Scoţia, şi anulând ceea ce făcuse Roma timp de patru secole de oprimare. Apoi, sângele martirilor a dat un nou impuls mişcării. Conducătorii papali, trezindu-se deodată în faţa pericolului care le ameninţa cauza, i-au dus la rug pe unii dintre cei mai nobili şi mai onoraţi fii ai Scoţiei. Dar, procedând aşa, ei n-au făcut decât să înalţe un amvon de la care cuvintele acestor martori muribunzi au fost auzite în toată ţara, insuflându-le oamenilor hotărârea nestinsă de a rupe cătuşele Romei. Hamilton şi Wishart, nobili atât prin origine, cât şi prin caracter, urmaţi de un mare număr de credincioşi de origine mai umilă, şi-au dat viaţa pe rug. Dar, din rugul arzând al lui Wishart, a apărut cineva pe care flăcările nu aveau să-l mai aducă la tăcere, cineva care, sub conducerea lui Dumnezeu, urma să sune clopotul ce anunţa moartea papalităţii în Scoţia. John Knox s-a îndepărtat de tradiţiile şi de misticismul bisericii pentru a se hrăni cu adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu. Învăţăturile lui Wishart i-au pecetluit hotărârea de a rupe legăturile cu Roma şi de a se alătura reformatorilor persecutaţi.
Îndemnat de colaboratorii lui să preia rolul de predicator, el s-a dat înapoi cu teamă din faţa acestei responsabilităţi şi, numai după zile petrecute în singurătate şi luptă chinuitoare cu sine, a consimţit. Dar, odată acceptat acest rol, a pornit înainte cu hotărâre fermă şi curaj viguros, pe care le-a avut până la moarte. Acest reformator sincer nu se temea de oameni. Focurile martirajului, care ardeau în jurul lui, nu serveau decât să-i însufleţească zelul cu o şi mai mare intensitate. Cu securea tiranului ţinută ameninţător deasupra capului său, a rămas pe poziţie, dând lovituri puternice în dreapta şi în stânga pentru a dărâma idolatria. Când a fost adus în faţa reginei Scoţiei, în a cărei prezenţă entuziasmul multor conducători ai protestanţilor se diminuase, John Knox a dat o mărturie neclintită în favoarea adevărului. El nu putea să fie câştigat prin măguliri şi nu se lăsa intimidat de ameninţări. Regina l-a acuzat de erezie. El îi învăţase pe oameni să primească o religie interzisă de stat, declara ea, şi astfel călcase porunca lui Dumnezeu care le cerea supuşilor să se supună suveranilor lor. Knox a răspuns categoric: „Întrucât adevărata religie nu şi-a primit nici puterea iniţială şi nici autoritatea de la prinţii lumii, ci numai de la Dumnezeul cel veşnic, tot aşa nici supuşii nu sunt obligaţi să-şi adapteze religia la gusturile prinţilor lor.
-206-
Căci adesea se întâmplă ca prinţii să fie cei mai neştiutori în ce priveşte religia adevărată a lui Dumnezeu. (…) Dacă urmaşii lui Avraam ar fi avut religia faraonului, ai cărui supuşi au fost timp îndelungat, vă rog, Doamnă, ce religie ar fi fost în lume? Sau dacă toţi oamenii din zilele apostolilor ar fi avut religia împăraţilor romani, ce religie ar fi fost pe faţa pământului? (…) Aşa că, Doamnă, vă puteţi da seama că supuşii nu sunt legaţi de religia prinţilor lor, cu toate că le este poruncit să asculte de ei.” Maria a răspuns: „Voi interpretaţi Scripturile într-un fel, iar ei [învăţătorii romano-catolici] le interpretează altfel; pe cine să cred şi cine să fie judecător?” „Să Îl credeţi pe Dumnezeu, care vorbeşte lămurit în Cuvântul Său”, a răspuns reformatorul, „şi mai mult decât vă învaţă Cuvântul, să nu credeţi nici pe unii, nici pe alţii. Cuvântul lui Dumnezeu se explică singur şi, dacă o neclaritate apare în vreun loc, Duhul Sfânt, care nu Se contrazice niciodată, explică acelaşi lucru mai clar în alte locuri, aşa încât să nu rămână nicio îndoială decât pentru aceia care rămân necunoscători din rea-credinţă” (David Laing, The Collected Works of John Knox, vol. 2, p. 281, 284).
Astfel erau adevărurile pe care neînfricatul reformator le-a rostit, cu riscul vieţii, în auzul reginei. Cu acelaşi curaj nedomolit, a rămas devotat cauzei sale, rugându-se şi purtând luptele Domnului, până când Scoţia s-a eliberat de papalitate. Adoptarea protestantismului ca religie naţională în Anglia a diminuat, dar nu a oprit cu totul persecuţia. Deşi se renunţase la multe dintre doctrinele Romei, nu puţine din formele ei au fost păstrate. Supremaţia papei a fost respinsă, dar în locul ei a fost întro- nat monarhul drept cap al bisericii. În serviciile divine ale bisericii exista încă o mare deviere de la curăţia şi simplitatea Evangheliei. Marele principiu al libertăţii religioase nu era încă înţeles. Deşi regii protestanţi au recurs doar rareori la cruzimile groaznice pe care le folosise Roma contra ereziei, totuşi dreptul fiecărui om de a se închina lui Dumnezeu conform propriilor convingeri nu era încă recunoscut. Tuturor li se cerea să accepte doctrinele şi să respecte formele de închinare prescrise de biserica recunoscută. Cei care nu s-au conformat au suferit persecuţie, într-o măsură mai mare sau mai mică, timp de sute de ani.
-207-
În secolul al XVII-lea, mii de pastori au fost daţi afară din slujbele lor. Oamenilor le era interzis, sub ameninţarea unor amenzi grele, a întemniţării şi a exilului, să participe la orice adunări religioase, în afara celor aprobate de biserică. Acele suflete credincioase care nu puteau să nu se adune pentru a se închina lui Dumnezeu erau obligate să se întâlnească la miezul nopţii pe străzi întunecoase, în mansarde secrete şi, în unele ocazii, prin păduri. În adâncurile ocrotitoare ale pădurii – un templu clădit de Însuşi Dumnezeu – acei împrăştiaţi şi persecutaţi copii ai Domnului se adunau pentru a-şi revărsa sufletele în rugăciune şi laudă. Dar, în ciuda tuturor precauţiilor, mulţi au suferit pentru credinţa lor. Închisorile erau arhipline. Familii erau despărţite. Mulţi au fost expulzaţi în ţări străine. Totuşi Dumnezeu a fost cu poporul Său, iar persecuţia n-a reuşit să aducă la tăcere mărturia lor. Mulţi au fost alungaţi peste ocean, în America, şi acolo au pus bazele libertăţii civile şi religioase care a constituit bastionul şi gloria acestei ţări. Ca şi în zilele apostolilor, persecuţia a contribuit din nou la înaintarea Evangheliei. Într-o temniţă dezgustătoare, plină de desfrânaţi şi criminali, John Bunyan respira atmosfera cerului; acolo a scris minunata lui alegorie despre călătoria creştinului din ţara pierzării către cetatea cerească. Timp de peste două sute de ani, acel glas din închisoarea Bedford s-a adresat cu o putere mişcătoare inimii oamenilor. Cărţile lui Bunyan, Călătoria creştinului [Pilgrim’s Progress] şi Har din belşug pentru cel mai mare dintre păcătoşi [Grace Abounding to the Chief of Sinners], au condus multe suflete pe calea vieţii. Baxter, Flavel, Alleine şi alţi oameni cu talent, educaţie şi o profundă experienţă creştină s-au ridicat cu mult curaj în apărarea credinţei dată odinioară sfinţilor. Ceea ce au realizat aceşti bărbaţi, scoşi în afara legii de conducătorii acestei lumi, nu se va pierde niciodată. Lucrările lui Flavel, Izvorul vieţii [Fountain of Life] şi Metoda harului [Method of Grace], i-au învăţat pe mii de oameni cum să-şi predea sufletul lui Hristos. Cartea lui Baxter, Pastorul reformat [Reformed Pastor], s-a dovedit o binecuvântare pentru mulţi care doreau o revigorare a lucrării lui Dumnezeu, iar volumul Odihna veşnică a sfinţilor [Saints’ Everlasting Rest] şi-a îndeplinit misiunea de a conduce sufletele către „odihna” care îi rămâne poporului lui Dumnezeu. O sută de ani mai târziu, într-o perioadă de mare întuneric spiritual, au apărut Whitefield şi fraţii Wesley, ca purtători de lumină pentru Dumnezeu.
-208-
Sub conducerea bisericii oficiale, poporul Angliei alunecase într-o stare de decădere religioasă care abia se mai deosebea de păgânism. Religia naturală era obiectul de studiu preferat al clerului şi constituia cea mai mare parte a teologiei lor. Clasele înalte îşi băteau joc de evlavie şi se mândreau că sunt mai presus decât ceea ce numeau ele fanatism. Clasele de jos se aflau într-o ignoranţă evidentă şi erau pradă viciului, în timp ce biserica nu mai avea nici curajul, nici credinţa să susţină cauza ruinată a adevărului. Marea doctrină a îndreptăţirii prin credinţă, atât de clar predicată de Luther, fusese aproape cu totul pierdută din vedere şi înlocuită cu principiul romano-catolic că mântuirea se poate obţine prin fapte bune. Whitefield şi fraţii Wesley, membri ai bisericii oficiale, erau căutători sinceri ai harului lui Dumnezeu şi fuseseră învăţaţi că acesta se putea asigura printr-o viaţă morală şi prin păzirea preceptelor religioase. Odată, când s-a îmbolnăvit şi presimţea că i se apropie sfârşitul, Charles Wesley a fost întrebat pe ce se baza speranţa sa la viaţă veşnică. Răspunsul lui a fost: „Am depus toate eforturile să-L slujesc pe Dumnezeu.” Întrucât prietenul care îi pusese întrebarea nu părea să fie pe deplin mulţumit de răspuns, Wesley s-a gândit: „Cum? Nu sunt eforturile mele un temei suficient pentru speranţă? Mă va lipsi El de străduinţele mele? Atunci, nu mai am nimic în care să mă încred” (John Whitehead, Life of the Rev. Charles Wesley, p. 102). Atât de dens era întunericul care învăluia biserica, ascunzând învăţătura ispăşirii, lipsindu-L pe Hristos de slava Lui şi abătând mintea oamenilor de la singura lor speranţă de mântuire – sângele Răscumpărătorului răstignit. Wesley şi colaboratorii lui au ajuns să înţeleagă că adevărata religie se află în inimă şi că Legea lui Dumnezeu se extinde asupra gândurilor în aceeaşi măsură ca şi asupra cuvintelor şi faptelor. Convinşi de nevoia sfinţeniei inimii, cât şi de corectitudinea conduitei exterioare, ei au început cu entuziasm să ducă o nouă viaţă. Prin cele mai conştiinciose şi evlavioase eforturi, ei se străduiau să supună relele inimii fireşti. Duceau o viaţă de renegare de sine, binefacere şi umilinţă, respectând cu mare stricteţe şi exactitate orice regulă care credeau că poate fi folositoare pentru obţinerea a ceea ce doreau atât de mult – acea sfinţenie care putea să le asigure bunăvoinţa lui Dumnezeu. Dar nu şi-au atins scopul propus. Inutile au fost eforturile lor de a se elibera de sub condamnarea păcatului sau de a-i sfărâma puterea.