Capitolul 14 — Reformatorii englezi de mai târziu
În timp ce Luther deschidea o Biblie închisă locuitorilor din Germania, Tyndale a fost îndemnat de Duhul lui Dumnezeu să facă acelaşi lucru pentru Anglia. Biblia lui Wycliffe fusese tradusă după textul latin, care conţinea multe greşeli. Nu fusese tipărită niciodată, şi costul manuscriselor era atât de mare, încât doar puţini oameni bogaţi sau nobili puteau să le procure; mai mult decât atât, fiind strict interzisă de biserică, avusese o răspândire relativ redusă. În anul 1516, cu un an înaintea apariţiei tezelor lui Luther, Erasmus publicase ediţia greacă şi latină a Noului Testament. Cuvântul lui Dumnezeu era acum tipărit pentru prima dată în limba originală. În această lucrare, au fost corectate multe greşeli din ediţiile anterioare şi sensul a fost redat mai clar. Acest fapt i-a ajutat pe mulţi din clasele culte să cunoască mai bine adevărul şi a dat un nou impuls acţiunii de Reformă. Dar oamenii de rând erau într-o mare măsură încă privaţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Tyndale urma să ducă la bun sfârşit lucrarea lui Wycliffe, dând Biblia compatrioţilor lui.
Fiind un cercetător conştiincios şi un căutător fervent al adevărului, el a acceptat Evanghelia din Noul Testament grecesc al lui Erasmus. Şi-a predicat convingerile fără teamă, susţinând că toate doctrinele trebuie verificate cu Scripturile. Pretenţiei papale că biserica dăduse Biblia şi numai biserica putea s-o explice, Tyndale i-a răspuns: „Ştiţi cine i-a învăţat pe vulturi să-şi găsească prada? Ei bine, acelaşi Dumnezeu îi învaţă pe copiii Săi flămânzi să-L găsească pe Tatăl lor în Cuvântul Său. Departe de a ne fi dat Scripturile, voi sunteţi cei care le-aţi ascuns de noi; îi ardeţi pe cei care le predică şi, dacă aţi putea, aţi arde şi Scripturile”(D’Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, vol. 18, cap. 4).
-202-
Predicarea lui Tyndale a generat un mare interes şi mulţi au primit adevărul. Dar preoţii erau vigilenţi şi imediat ce pleca dintr-un loc, ei se străduiau să-i distrugă lucrarea prin ameninţări şi calomnii. Şi foarte adesea reuşeau. „Ce e de făcut?” se întreba el. „În timp ce semăn într-un loc, inamicul devastează câmpul din care abia am plecat. Nu pot să fiu pretutindeni. O, dacă ar avea Sfintele Scripturi în limba lor, creştinii ar putea să le ţină piept acestor înşelători. Fără Biblie este imposibil să-i consolidezi pe laici în adevăr” (Idem, vol. 18, cap. 4).
Un nou plan i-a cuprins în totalitate mintea. „În Templul lui Iehova”, zicea el, „psalmii se cântau în limba lui Israel. Să nu se predice Evanghelia în limba Angliei printre noi? (…) Trebuie oare ca biserica să aibă mai puţină lumină la amiază decât în zori? (…) Creştinii trebuie să citească Noul Testament în limba lor maternă.” Doctorii şi învăţătorii bisericii nu se înţelegeau între ei. Numai prin Biblie puteau oamenii să ajungă la adevăr. „Un doctor susţine ceva, altul, altceva. (…) Fiecare dintre aceşti autori îl contrazice pe celălalt. Atunci cum putem să îl deosebim pe cel care spune adevărul de cel care greşeşte? (…) Cum? (…) Într-adevăr, prin Cuvântul lui Dumnezeu” (Idem, vol. 18, cap. 4).
Nu mult după aceea, un doctor catolic erudit, intrând într-o dispută cu el, a exclamat: „Ne-ar fi fost mai bine fără legile lui Dumnezeu decât fără ale papei.” Tyndale a răspuns: „Îl sfidez pe papă şi toate legile lui. Iar dacă Dumnezeu îmi cruţă viaţa, voi face ca, nu peste mulţi ani, un băiat de la coarnele plugului să cunoască mai mult din Scripturi decât tine” (Anderson, Annals of the English Bible, p. 19).
Planul pe care începuse să-l conceapă de a le da oamenilor scripturile Noului Testament în propria limbă a fost acum definitivat şi Tyndale a început să lucreze imediat. Alungat de persecuţie din casa lui, a plecat la Londra, unde şi-a continuat activitatea netulburat, pentru un timp. Dar violenţa supuşilor papei l-a obligat să fugă din nou. Toată Anglia părea închisă pentru el şi s-a hotărât să caute adăpost în Germania. Aici a început să tipărească Noul Testament în limba engleză. De două ori a fost oprit, dar când i se interzicea tipărirea într-un oraş, pleca în altul. În cele din urmă a mers la Worms, unde, cu ceva ani mai înainte, Luther apărase Evanghelia înaintea Dietei. În acel vechi oraş se găseau mulţi adepţi ai Reformei, şi Tyndale şi-a continuat activitatea acolo fără alte piedici.
-203-
Trei mii de exemplare ale Noului Testament au fost curând terminate şi chiar în acelaşi an a apărut o nouă ediţie. Şi-a continuat activitatea cu multă seriozitate şi perseverenţă. Cu toate că autorităţile engleze păzeau porturile cu cea mai strictă vigilenţă, Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns pe diverse căi secrete la Londra şi de acolo a fost răspândit în toată ţara. Adepţii papalităţii au încercat în zadar să înăbuşe adevărul. Episcopul de Durham a cumpărat odată de la un librar, prieten cu Tyndale, întregul stoc de Biblii, cu scopul de a le distruge, presupunând că în felul acesta va împiedica în mare măsură lucrarea. Dar, dimpotrivă, cu banii astfel obţinuţi s-a cumpărat material pentru o ediţie nouă şi mai bună, care nu s-ar fi putut publica altfel. Când, ulterior, Tyndale a fost închis, i s-a oferit libertatea cu condiţia să dezvăluie numele acelora care l-au ajutat să facă faţă cheltuielilor tipăririi Bibliilor. El a răspuns că Episcopul de Durham făcuse mai mult decât oricare altă persoană, deoarece cumpărând cu un preţ mare toate Bibliile din stoc, îl ajutase pe Tyndale să continue cu mult curaj. Tyndale a fost trădat şi dat pe mâna inamicilor lui, fiind închis pentru mai multe luni. În cele din urmă, a dat mărturie pentru credinţa lui prin moarte de martir, dar armele pregătite de el i-au făcut capabili pe alţi soldaţi să ducă lupta de-a lungul secolelor, până în zilele noastre. Latimer susţinea de la amvon că Biblia trebuie citită în limba poporului. Autorul Sfintei Scripturi, spunea el, „este Însuşi Dumnezeu”, iar această Scriptură are aceeaşi putere şi caracter veşnic precum Autorul ei. „Nu există rege, împărat, magistrat sau conducător… care să nu fie obligat să asculte… de sfântul Său Cuvânt.” „Să nu o luăm pe nicio cale lăturalnică, ci să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu să ne călăuzească; să nu mergem după… strămoşii noştri, nici să nu cercetăm ce au făcut ei, ci ceea ce ar fi trebuit să facă” (Hugh Latimer, „First Sermon Preached Before King Edward VI”).
Barnes şi Frith, prieteni devotaţi ai lui Tyndale, s-au ridicat să apere adevărul. Au urmat cei doi Ridley şi Cranmer. Aceşti conducători ai Reformei engleze erau oameni de cultură şi cei mai mulţi dintre ei fuseseră foarte apreciaţi pentru zelul sau evlavia lor în comunitatea catolică. Opoziţia lor faţă de papalitate era urmarea cunoaşterii erorilor „sfântului scaun”. Această cunoaştere a tainelor Babilonului le-a conferit o mai mare putere mărturiilor lor împotriva lui.
-204-
„Voi pune acum o întrebare ciudată”, a spus Latimer. „Cine este cel mai zelos episcop şi prelat din toată Anglia? (…) Văd că ascultaţi şi aşteptaţi să-i pronunţ numele. (…) Vi-l voi spune: este Diavolul. (…) El nu lipseşte niciodată din dioceza lui; căutaţi-l oricând doriţi; el este întotdeauna acasă; (…) întotdeauna la lucru. (…) Nu-l veţi găsi niciodată inactiv, vă garantez. (…) Unde locuieşte Diavolul, se dau la o parte cărţile şi se înalţă lumânările; la o parte cu Bibliile şi sus cu mătăniile; la o parte cu lumina Evangheliei şi sus cu lumina lumânărilor, da, chiar ziua la amiază; (…) jos cu crucea lui Hristos şi sus cu punga de bani care să te scape de Purgatoriu; (…) la o parte cu îmbrăcarea celor goi, săraci şi neputincioşi, sus cu împodobirea icoanelor şi cu decorarea măreaţă a vaselor cu agheasmă şi a statuilor; sus cu tradiţiile şi legile oamenilor, jos cu poruncile lui Dumnezeu şi cu preasfântul Său Cuvânt. (…) O, dacă prelaţii noştri ar fi tot atât de zeloşi să semene grâul doctrinei adevărate cum este Satana să semene neghina şi buruienile!” (Idem, „Sermon of the Plough”). Marele principiu susţinut de aceşti reformatori – acelaşi care fusese susţinut de valdenzi, de Wycliffe, de Jan Hus, de Luther, Zwingli şi de toţi care s-au unit cu ei – era autoritatea infailibilă a Sfintelor Scripturi ca regulă de credinţă şi comportament. Ei nu recunoşteau dreptul papilor, al conciliilor, al părinţilor bisericeşti şi al regilor de a stăpâni conştiinţa în materie de religie. Biblia era autoritatea lor şi prin principiile ei probau toate doctrinele şi toate pretenţiile. Credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul Său i-a susţinut pe aceşti oameni sfinţi când îşi dădeau viaţa pe rug. „Fii liniştit!”, a exclamat Latimer către tovarăşul lui de rug când flăcările erau gata să le aducă la tăcere vocile, „prin harul lui Dumnezeu, noi vom aprinde astăzi în Anglia o lumină care, sunt încredinţat, nu va fi stinsă niciodată” (Works of Hugh Latimer, vol. 1, p. xiii).
În Scoţia, seminţele adevărului răspândite de Columba şi de colaboratorii lui n-au fost niciodată distruse cu totul. Timp de sute de ani după ce bisericile Angliei s-au supus Romei, cele din Scoţia şi-au păstrat libertatea. Totuşi, în secolul al XII-lea, aici s-a stabilit papalitatea şi n-a exercitat în nicio altă ţară o influenţă mai mare. Nicăieri întunericul n-a fost mai dens. Totuşi au venit câteva raze de lumină care au străpuns întunericul şi au dat semne că vor veni zorile. Lollarzii, venind din Anglia cu Biblia şi cu învăţăturile lui Wycliffe, au contribuit mult la păstrarea cunoaşterii Evangheliei şi fiecare secol şi-a avut martorii şi martirii lui.