Capitolul 13 — În Țările de Jos și în Scandinavia
In Ţările de Jos, tirania papală a provocat de la bun început un protest hotărât. Astfel, cu şapte sute de ani înainte de vremea lui Luther, doi episcopi care cunoşteau adevăratul caracter al „sfântului scaun”, întrucât fuseseră trimişi ca ambasadori la Roma, l-au acuzat fără teamă pe pontiful roman: Dumnezeu „a făcut din biserică regina şi mireasa Lui, o moştenire veşnică şi nobilă pentru familia ei, cu o zestre care nici nu se veştejeşte, nici nu putrezeşte şi i-a dat un sceptru şi o coroană veşnică; (…) ale cărei beneficii ţi le însuşeşti asemenea unui hoţ. Te-ai aşezat în Templul lui Dumnezeu şi, în loc să fii păstor, ai devenit lup pentru oi. (…) Vrei să ne faci să credem că eşti episcop suprem, dar te porţi mai degrabă ca un tiran. (…) În timp ce ar trebui să fii robul robilor, cum te numeşti, te străduieşti să devii domnul domnilor. (…) Aduci dispreţ peste poruncile lui Dumnezeu. (…) Duhul Sfânt este ziditorul tuturor bisericilor până la marginile pământului. (…) Cetatea Dumnezeului nostru, ai cărei cetăţeni suntem, cuprinde toate colţurile cerului şi este mai mare decât oraşul numit de sfinţii profeţi «Babilon», ce se pretinde de origine divină, ce se înalţă până la cer şi se laudă că înţelepciunea lui este nemuritoare, iar în cele din urmă, fără niciun motiv, pretinde că n-a greşit niciodată şi nici nu poate să greşească vreodată” (Gerard Brandt, History of the Reformation in and about the Low Countries, vol. 1, p. 6).
Secol după secol, s-au ridicat şi alţii pentru a repeta acest protest. Acei predicatori de la început, străbătând diferite ţări şi fiind cunoscuţi sub diverse nume, care aveau caracterul misionarilor valdenzi şi pretutindeni făceau cunoscută Evanghelia, au pătruns şi în Ţările de Jos.
-195-
Doctrinele lor s-au răspândit rapid. Ei au tradus Biblia valdenzilor în limba olandeză, în versuri, şi afirmau „că în ea se găseau lucruri folositoare: nu glume, nu poveşti, nici fleacuri, nici amăgiri, ci cuvintele adevărului; că, întadevăr, ici şi colo era câte o coajă tare, dar miezul şi dulceaţa a ceea ce era bun şi sfânt puteau fi descoperite cu uşurinţă în ea” (Idem, vol. 1, p. 14). Aşa scriau prietenii vechii credinţe în secolul al XII-lea. Atunci au început persecuţiile Romei. Dar, în mijlocul rugurilor şi a torturii, credincioşii continuau să se înmulţească, declarând cu hotărâre că Biblia este singura autoritate infailibilă în materie de religie şi că „niciun om nu ar trebui constrâns să creadă, ci trebuie să fie câştigat prin predicare” (Martyn, vol. 2, p. 87).
Învăţăturile lui Luther au găsit un teren favorabil în Ţările de Jos şi s-au ridicat bărbaţi sinceri şi entuziaşti pentru a predica Evanghelia. Dintuna din provinciile Olandei a provenit Menno Si-
mons. Educat ca romano-catolic şi hirotonit ca preot, era cu totul necunoscător al Bibliei şi n-ar fi citit-o de teama de a nu fi ademenit de erezie. Când l-a cuprins îndoiala cu privire la doctrina transubstanţiaţiunii, el a considerat-o ca pe o ispită de la Satana şi a încercat să se elibereze de ea prin rugăciune şi mărturisire, dar în zadar. Trăind o viaţă de plăceri, s-a străduit să aducă la tăcere vocea acuzatoare a conştiinţei, dar fără niciun folos. După un timp, a ajuns să studieze Noul Testament, care, împreună cu scrierile lui Luther, l-a determinat să accepte credinţa reformată. Curând după aceea a fost martor, într-un sat vecin, la decapitarea unui om condamnat la moarte pentru că se rebotezase. Aceasta l-a făcut să studieze Biblia cu privire la botezul copiilor. N-a găsit nicio dovadă în Scripturi în acest sens, dar a înţeles că pocăinţa şi credinţa sunt cerute peste tot ca o condiţie pentru primirea botezului. Menno s-a retras din Biserica Romano-Catolică şi şi-a devotat viaţa predicării adevărurilor pe care le acceptase. Atât în Germania, cât şi în Ţările de Jos, apăruse o grupă de fanatici care susţineau doctrine absurde şi care îndemnau la răzvrătire, călcând în picioare ordinea şi decenţa şi conducând la violenţă şi revoltă. Menno a înţeles rezultatele cumplite şi inevitabile ale acestor mişcări şi s-a opus energic doctrinelor false şi planurilor periculoase ale fanaticilor. Erau totuşi mulţi care, deşi fuseseră înşelaţi de aceşti fanatici, au renunţat la ideile lor dăunătoare, încă rămăseseră şi mulţi urmaşi ai vechilor creştini, roade ale învăţăturilor valdenzilor.
-196-
Pentru toţi aceştia, Menno a lucrat cu mare entuziasm şi succes. A călătorit timp de douăzeci şi cinci de ani, cu soţia şi copiii, îndurând mari greutăţi şi lipsuri, viaţa fiindu-i deseori în pericol. A parcurs Ţările de Jos şi nordul Germaniei, adresându-se mai ales claselor mai umile, dar exercitând o influenţă extinsă. De o elocvenţă înnăscută, deşi avea o instruire limitată, era un bărbat de o integritate neclintită, cu un spirit umil şi un comportament amabil, de o evlavie sinceră şi serioasă, exemplificând în propria viaţă principiile pe care le predica, fapt care le inspira oamenilor încredere. Cei câştigaţi de el au fost împrăştiaţi şi asupriţi. Au avut mult de îndurat, deoarece erau confundaţi cu fanaticii din Münster. Totuşi, datorită activităţii lui, mulţi oameni au fost convertiţi.
Nicăieri doctrinele reformate n-au fost primite mai bine ca în Ţările de Jos. În puţine ţări au suferit adepţii lor persecuţii mai groaznice. În Germania, Carol al V-lea interzisese Reforma şi i-ar fi trimis cu bucurie pe toţi adepţii ei la rug, dar principii s-au ridicat ca o barieră împotriva tiraniei lui. În Ţările de Jos, puterea lui era mai mare şi edictele persecutoare au urmat unul după altul, în succesiune rapidă. Citirea Bibliei, ascultarea şi predicarea ei sau chiar vorbirea despre ea atrăgeau pedeapsa cu moartea pe rug. Rugăciunea în secret, refuzul de a te închina în faţa unei icoane sau de a intona un psalm erau, de asemenea, pedepsite cu moartea. Chiar şi aceia care îşi renegau ereziile erau condamnaţi: dacă erau bărbaţi, să moară de sabie, iar dacă erau femei, să fie îngropate de vii. Mii de oameni au pierit sub domnia lui Carol şi a lui Filip al II-lea. Într-o ocazie, a fost adusă înaintea inchizitorilor o familie întreagă sub acuzaţia că nu participa la liturghie şi că se închina acasă. La cercetarea făcută cu privire la practicile lor în ascuns, fiul cel mai mic a răspuns: „Ne plecăm pe genunchi şi ne rugăm ca Dumnezeu să ne lumineze mintea şi să ne ierte păcatele; ne rugăm pentru suveranul nostru, ca domnia lui să fie prosperă şi viaţa lui, fericită; ne rugăm pentru judecătorii noştri ca Dumnezeu să-i păzească” (Wylie, vol. 18, cap. 6). Unii dintre judecători au fost profund mişcaţi, totuşi tatăl şi unul dintre fii au fost condamnaţi la arderea pe rug.
Furia persecutorilor era egalată de credinţa martirilor. Nu numai bărbaţii, ci chiar plăpândele femei şi tinerele fete dovedeau un curaj neabătut. „Soţiile stăteau lângă rugul bărbaţilor lor şi, în timp ce ei îndurau focul, ele şopteau cuvinte de mângâiere sau cântau psalmi pentru a-i încuraja.” „Tinerele se duceau de vii în mormânt, ca şi când ar fi intrat seara în dormitor, sau mergeau spre eşafod şi spre foc îmbrăcate în cele mai bune haine, ca şi cum ar fi mers la propria nuntă” (Idem, vol. 18, cap. 6).
-197-
Ca şi în zilele când păgânismul căuta să distrugă Evanghelia, sângele creştinilor era o sămânţă (vezi Tertullian, Apology, par. 50). Persecuţia a servit la creşterea numărului de martiri pentru adevăr. An după an, monarhul, înfuriat până la culme de fermitatea de neînfrânt a oamenilor, şi-a continuat lucrarea lui barbară, dar fără rezultat. Sub conducerea nobilului Wilhelm de Orania, Revoluţia i-a adus, în cele din urmă, Olandei libertatea de a se închina lui Dumnezeu.
În munţii Piemontului, pe câmpiile Franţei şi pe ţărmurile Olandei, înaintarea Evangheliei a fost marcată cu sângele celor care o acceptau. Dar în ţările nordice, Evanghelia a avut parte de o intrare paşnică. Studenţii de la Wittenberg, reîntorcându-se acasă, au dus credinţa reformată în Scandinavia. Publicarea scrierilor lui Luther a răspândit, de asemenea, lumina. Oamenii simpli şi robuşti ai nordului au renunţat la corupţia, pompa şi superstiţiile Romei, pentru a primi puritatea, simplitatea şi adevărurile dătătoare de viaţă ale Bibliei. Tausen, „reformatorul Danemarcei”, era fiu de ţăran. Din primii ani dăduse dovadă de o inteligenţă ferventă. Înseta după educaţie, dar mijloacele modeste ale părinţilor nu i-au permis să se îndrepte în această direcţie, aşa că a intrat într-o mănăstire. Aici, puritatea vieţii lui pe lângă perseverenţa şi devotamentul lui au câştigat simpatia superiorului său. Examinat atent, s-a dovedit că posedă talente care promiteau să aducă mari servicii bisericii. S-a luat hotărârea de a fi trimis la studii în una dintre universităţile din Germania sau din Ţările de Jos. Tânărului student i-a fost acordată permisiunea să aleagă singur o şcoală, cu condiţia să nu meargă la Wittenberg. Studentul bisericii nu trebuia să fie în pericolul de a fi otrăvit cu erezia – spuneau călugării. Tausen a mers la Köln, care era pe atunci, ca şi astăzi, una dintre fortăreţele romano-catolicismului. Aici a fost repede dezgustat de misticismul profesorilor. Cam în acelaşi perioadă, a intrat în posesia scrierilor lui Luther. Le-a citit cu uimire şi plăcere şi şi-ar fi dorit mult să se bucure de îndrumarea personală a reformatorului. Dar a face lucrul acesta însemna să-şi asume riscul ofensării superiorului său de la mănăstire şi să piardă sprijinul lui. S-a hotărât repede şi, la scurt timp, s-a înscris ca student la Wittenberg.
-198-
Întorcându-se în Danemarca, a revenit la mănăstirea lui. Nimeni nu-l bănuia încă de luteranism; nu şi-a dezvăluit secretul, ci s-a străduit, fără să trezească prejudecăţile prietenilor lui, să-i conducă la o credinţă mai curată şi la o viaţă mai sfântă. Deschidea Biblia şi le explica înţelesul ei adevărat, iar în cele din urmă L-a predicat pe Hristos ca neprihănire a păcătosului şi singura lui speranţă de mântuire. Mare a fost mânia stareţului, care îşi pusese mari spe- ranţe în el ca brav apărător al Romei. Imediat a fost mutat la altă mănăstire şi închis într-o chilie sub supraveghere strictă.
Spre groaza noilor lui supraveghetori, câţiva călugări au declarat la scurt timp că s-au convertit la protestantism. Printre gratiile chiliei, Tausen le prezentase tovarăşilor lui adevărul. Dacă părinţii bisericii daneze ar fi fost familiarizaţi cu metoda bisericii de a trata erezia, glasul lui Tausen n-ar mai fi fost auzit niciodată, dar în loc de a-l înmormânta în vreo temniţă subterană, l-au alungat din mănăstire. Acum nu mai aveau nicio putere. Un edict regal tocmai publicat, le acorda protecţie predicatorilor noii doctrine. Tausen a început să predice. Bisericile i se deschideau şi oamenii se înghesuiau să-l asculte. Mai erau şi alţii care predicau Cuvântul lui Dumnezeu. Noul Testament, tradus în limba daneză, era răspândit pe scară largă. Eforturile făcute de adepţii papalităţii de a anihila lucrarea au avut ca efect extinderea ei şi, curând, Danemarca şi-a declarat adeziunea la credinţa reformată. Şi în Suedia, tinerii care băuseră din izvorul de la Wittenberg au dus apa vieţii concetăţenilor lor. Doi dintre conducătorii Reformei suedeze, Olaf şi Laurentius Petri, fiii unui fierar din Orebro, studiaseră sub îndrumarea lui Luther şi Melanchthon şi erau plini de zel să predice adevărurile învăţate. Asemenea marelui reformator, Olaf a trezit poporul cu ardoarea şi elocvenţa lui, în timp ce Laurentius, asemenea lui Melanchthon, era erudit, profund şi calm. Amândoi erau bărbaţi cu o evlavie înflăcărată, cu înalte cunoştinţe teologice şi cu un curaj neclintit în susţinerea adevărului. Opoziţia papalităţii nu a lipsit. Preoţii catolici îi instigau pe oamenii neştiutori şi superstiţioşi. Olaf Petri a fost adesea atacat de mulţime, iar de câteva ori abia a scăpat cu viaţă. Totuşi aceşti reformatori au fost simpatizaţi şi ocrotiţi de rege. Sub conducerea bisericii Romei, oamenii erau cufundaţi în sărăcie şi zdrobiţi sub asuprire. Erau privaţi de Scripturi şi, având o religie alcătuită numai din forme şi ceremonii, care nu aduceau nicio lumină minţii, se întorceau din nou la superstiţii şi la practicile păgâne ale strămoşilor lor.
-199-
Naţiunea era divizată în tabere rivale, ale căror lupte continue măreau nenorocirea tuturor. Regele se hotărâse să facă o reformă a statului şi a bisericii şi a salutat cu bucurie aceste ajutoare capabile în lupta contra Romei. În prezenţa monarhului şi a conducătorilor Suediei, Olaf Petri a apărat cu mare abilitate doctrinele reformate în confruntarea cu apărătorii Romei. El a declarat că învăţăturile sfinţilor părinţi trebuie primite numai atunci când sunt în concordanţă cu Scripturile, că doctrinele de bază ale credinţei sunt prezentate în Biblie într-un mod atât de clar şi simplu, încât toţi oamenii pot să le înţeleagă. Hristos a spus: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis” (Ioan 7:16). Iar Pavel a declarat că, dacă el ar predica o altă Evanghelie decât aceea pe care a primit-o, să fie blestemat (Galateni 1:8). „Atunci, cum îndrăznesc alţii”, spunea reformatorul, „să legifereze dogme după plăcerea lor şi să le impună ca lucruri necesare pentru mântuire?” (Wylie, vol. 10, cap. 4). El a arătat că decretele bisericii nu au nicio autoritate când sunt în contradicţie cu poruncile lui Dumnezeu şi a susţinut că marele principiu protestant „Biblia, şi numai Biblia” este singura regulă de credinţă şi comportament. Deşi a avut loc pe o scenă relativ izolată, această dispută ne arată „din ce fel de oameni era alcătuită armata reformatorilor. Ei nu erau neînvăţaţi, sectari sau polemişti zgomotoşici, dimpotrivă, erau oameni care studiaseră Cuvântul lui Dumnezeu şi ştiau bine cum să mânuiască armele oferite de arsenalul Bibliei. În ceea ce priveşte erudiţia, erau înaintea vremii lor. Atunci când ne fixăm atenţia asupra unor centre strălucite ca Wittenberg şi Zürich şi asupra unor nume ilustre ca Luther şi Melanchthon, Zwingli şi Oecolampadius, s-ar putea să ni se spună că aceştia au fost conducătorii mişcării şi, în mod firesc, e de aşteptat din partea lor să aibă capacităţi uimitoare şi realizări mari, dar că discipolii lor nu au mai fost ca ei. Bine, dar întorcându-ne la scena obscură a Suediei şi la numele umile ale lui Olaf şi Laurentius Petri – de la maeştri la discipoli – ce descoperim? (…) Savanţi şi teologi; bărbaţi care stăpâneau pe deplin întregul sistem al adevărului evanghelic şi care au câştigat cu uşurinţă victoria asupra sofiştilor din şcoli şi a demnitarilor Romei” (Idem, vol. 10, cap. 4).
Ca urmare a acestei dispute, regele Suediei a primit credinţa protestantă şi, curând după aceea, forul naţional s-a declarat în favoarea ei. Noul Testament fusese tradus de Olaf Petri în limba suedeză şi, la dorinţa regelui, cei doi fraţi s-au angajat să traducă întreaga Biblie.
-200-
Astfel, pentru prima dată, poporul Suediei primea Cuvântul lui Dumnezeu în limba maternă. Dieta a dat dispoziţie ca, în tot regatul, preoţii să explice Scripturile şi copiii să fie învăţaţi în şcoli să citească Biblia. În mod cert şi constant, întunericul ignoranţei şi al superstiţiei era risipit de lumina binecuvântată a Evangheliei. Eliberată de sub opresiunea Romei, ţara a ajuns la o forţă şi o măreţie pe care nu le avusese niciodată. Suedia a devenit una dintre fortăreţele protestantismului. Un secol mai târziu, într-o perioadă de mare pericol, această ţară mică şi slabă până atunci – singura din Europa care a avut curajul să întindă o mână de ajutor – a contribuit la eliberarea Germaniei în conflictul teribil din timpul Războiului de Treizeci de Ani. Toată Europa de Nord părea pe punctul de a fi adusă din nou sub tirania Romei. Armatele Suediei au fost cele care i-au dat Germaniei puterea să respingă valul de succese papale, să obţină toleranţă pentru protestanţi – atât calvinişti, cât şi luterani – şi să readucă libertatea de conştiinţă în acele ţări care acceptaseră Reforma .