Lucrarea lui Wycliffe era aproape de final. Stindardul adevărului, pe care îl purtase atât de multă vreme, urma să-i cadă în curând din mâini; dar trebuia să mai dea încă o dată mărturie pentru Evanghelie. Adevărul trebuia proclamat chiar din citadela împărăţiei rătăcirii. Wycliffe a fost somat să se prezinte înaintea tribunalului papal din Roma, care atât de des vărsase sângele sfinţilor. Nu era orb faţă de pericolul care-l ameninţa şi ar fi răspuns somaţiei, dacă un atac de paralizie nu i-ar fi făcut călătoria imposibilă. Cu toate că glasul nu-i putea fi auzit la Roma, putea comunica în scris şi s-a hotărât să facă lucrul acesta. Din parohia lui, reformatorul i-a trimis papei o scrisoare care, deşi respectuoasă în ton şi creştinească în spirit, a fost o mustrare puternică pentru pompa şi mândria Scaunului papal.
„Mă bucur cu adevărat”, spunea el, „să fac cunoscut oricărui om, şi îndeosebi Episcopului de Roma, credinţa pe care o am şi pe care, dacă este – după cum o consider eu – dreaptă şi sănătoasă, mi-o va confirma şi el din toată inima, iar, dacă este greşită, o va corecta.
Mai întâi, consider că Evanghelia lui Hristos este întruparea deplină a Legii lui Dumnezeu… Cred şi susţin că Episcopul de Roma, întrucât este locţiitorul lui Hristos pe pământ, trebuie să fie, dintre toţi oamenii, cel mai mult legat de această lege a Evangheliei. Căci mărirea, printre ucenicii lui Hristos, n-a constat în demnitate sau onoruri lumeşti, ci în imitarea fidelă a lui Hristos în viaţă şi comportament. (…) În timpul peregrinării Sale pe pământ, Hristos a fost omul cel mai sărac, dispreţuind şi renunţând la orice onoare şi demnitate pământească…
Niciun credincios n-ar trebui să-l urmeze pe papă sau pe vreunul dintre sfinţi decât în acele puncte în care acesta Îl urmează pe Domnul Iisus Hristos; căci Petru şi fiii lui Zebedei, dorind să aibă onoruri lumeşti, în loc să calce pe urmele lui Hristos, au greşit şi de aceea ei nu trebuie urmaţi în aceste greşeli…
Papa ar trebui să lase pe seama puterii civile toată stăpânirea şi conducerea vremelnică şi să îndemne şi să îndrume întregul cler în această direcţie; căci aşa au făcut Hristos şi, în special, apostolii Săi. De aceea, dacă am greşit în vreunul dintre aceste puncte, mă voi supune cu umilinţă îndreptării, chiar şi prin moarte, dacă este necesar acest lucru. Dacă ar fi după voia sau dorinţa mea, m-aş prezenta cu siguranţă înaintea Episcopului de Roma, dar Domnul m-a cercetat şi m-a învăţat să ascult mai degrabă de El decât de oameni.”
-75-
În încheiere a spus: „Să ne rugăm Dumnezeului nostru ca El să îl mişte pe al nostru Papă Urban al VI-lea ca, împreună cu tot clerul lui, să-L imite pe Domnul Iisus Hristos în viaţă şi în acţiuni şi ca preoţii să-i înveţe şi pe oameni să facă acest lucru, pentru ca aceştia, la rândul lor, să le urmeze exemplul” (John Foxe, Acts and Monuments, vol. 3, p. 49, 50).
Astfel, Wycliffe le-a prezentat papei şi cardinalilor lui blândeţea şi umilinţa lui Hristos, arătând nu numai lor, ci întregii creştinătăţi contrastul dintre ei şi Stăpânul ai cărui reprezentanţi pretindeau că sunt.
Wycliffe credea că va plăti cu viaţa pentru credincioşia lui. Regele, papa şi episcopii se uniseră să-l distrugă şi părea cert că, în cel mult câteva luni, va ajunge pe rug. Dar curajul lui era de neclintit. „De ce se spune că departe trebuie căutată coroana martiriului?” spunea el. „Predică Evanghelia lui Hristos prelaţilor aroganţi, şi moartea de martir nu va întârzia. Cum aş putea eu să trăiesc şi să tac? (…) Niciodată! Să cadă lovitura, o aştept să vină” (D’Aubigné, cartea 17, cap. 8).
Însă Dumnezeu, în providenţa Sa, încă îl ocrotea pe slujitorul Său. Omul care, cât trăise, apărase plin de curaj adevărul, punându-şi zilnic în pericol viaţa, nu trebuia să cadă pradă urii duşmanilor lui. Wycliffe nu căutase niciodată să se apere singur, însă Dumnezeu fusese ocrotitorul lui; iar acum, când duşmanii lui păreau siguri de prada lor, mâna lui Dumnezeu l-a scos de sub puterea lor. În biserica lui din Lutterworth, pe când era gata să împartă Cina Domnului, a căzut lovit de paralizie şi, la scurt timp, s-a stins din viaţă.
Dumnezeu îi încredinţase lui Wycliffe lucrarea pe care acum o încheiase. El i-a pus cuvântul adevărului în gură şi l-a protejat ca să le poată oferi oamenilor acest cuvânt. Viaţa i-a fost ocrotită şi activitatea i-a fost prelungită până când s-a pus temelia pentru marea lucrare a Reformei.
Wycliffe venea din întunericul Evului Mediu. Înaintea lui nu mai fusese nimeni de la care să se fi inspirat în modelarea sistemului său de reforme. Ridicat, asemenea lui Ioan Botezătorul, pentru a îndeplini o misiune specială, el a fost vestitorul unei ere noi. Cu toate acestea, în sistemul de adevăruri pe care el le-a susţinut, era o unitate şi o desăvârşire pe care reformatorii care i-au urmat nu le-au depăşit, iar alţii nu le-au atins, nici măcar la o sută de ani după aceea. Atât de bine fusese pusă temelia, atât de solidă şi de sigură era structura, încât n-a mai fost necesar să fie refăcute de cei care au venit după el.
-76-
Marea mişcare pe care a inaugurat-o Wycliffe – aceea de a dez- robi conştiinţa şi mintea şi de a elibera naţiunile care, timp de se- cole, fuseseră legate de carul triumfal al Romei – şi-a avut izvorul în Biblie. Aceasta a fost sursa acelui torent de binecuvântări care, asemenea apei vieţii, a început să se reverse din secolul al XIV-lea. Wycliffe a acceptat Sfintele Scripturi încredinţat fiind că ele sunt descoperirea inspirată a voinţei lui Dumnezeu, o regulă suficientă de credinţă şi de practică. El fusese educat să privească Biserica Romană ca pe o autoritate divină şi infailibilă şi să accepte, cu res- pect şi fără să pună întrebări, învăţăturile şi obiceiurile stabilite în decurs de o mie de ani; dar s-a îndepărtat de toate acestea pentru a asculta de Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu. Aceasta era autoritatea pe care el îndemna oamenii să o recunoască. În locul bisericii care vorbea prin papă, el declara că singura autoritate adevărată este glasul lui Dumnezeu, care vorbeşte prin Cuvântul Său. Wycliffe afirma nu numai că Biblia este descoperirea desăvârşită a voinţei lui Dumnezeu, ci şi că Duhul Sfânt este singurul ei interpret şi că orice om trebuie să afle, prin studiul învăţăturilor ei, care este datoria sa. Astfel, el întorcea minţile oamenilor de la papă şi de la Biserica Romano-Catolică către Cuvântul lui Dumnezeu.
Wycliffe a fost unul dintre cei mai mari reformatori. În ce priveşte puterea intelectului, claritatea gândirii, hotărârea de a păstra adevărul şi îndrăzneala de a-l apăra, a fost egalat doar de puţini dintre cei care au venit după el. Puritatea vieţii, stăruinţa neobosită în studiu şi în muncă, integritatea incoruptibilă, iubirea creştină şi credincioşia în lucrare l-au caracterizat pe primul dintre reformatori. Şi aceasta în ciuda întunericului intelectual şi a degradării morale a epocii din care s-a ridicat.
Caracterul lui Wycliffe este o mărturie despre puterea transformatoare şi educativă a Sfintelor Scripturi. Biblia l-a făcut ceea ce era. Efortul de a înţelege marile adevăruri ale revelaţiei dă prospeţime şi vigoare tuturor capacităţilor intelectuale, dezvoltă mintea, ascute înţelegerea şi maturizează judecata. Studiul Bibliei va înnobila orice gând, sentiment şi aspiraţie cum niciun alt studiu nu o poate face. El ne dă un scop stabil, răbdare, curaj şi tărie, rafinează caracterul şi sfinţeşte sufletul. Un studiu al Scripturilor întreprins în mod serios şi cu respectul cuvenit ar aduce mintea cercetătorului în legătură directă cu Mintea Infinită şi ar da lumii oameni cu un intelect mai puternic şi mai activ şi cu principii mai nobile decât a produs vreodată cea mai aleasă educaţie pe care o poate oferi filosofia omenească. „Descoperirea cuvintelor Tale”, spune psalmistul, „dă lumină, dă pricepere” (Psalmii 119:130).
-77-
Învăţăturile care fuseseră predicate de Wycliffe au continuat pentru un timp să se răspândească. Urmaşii lui, cunoscuţi sub numele de lollarzi, n-au străbătut numai Anglia, ci s-au răspândit şi în alte ţări, ducând cu ei cunoştinţa Evangheliei. Acum, când conducătorul lor îi părăsise, predicatorii lucrau cu un zel şi mai mare decât înainte, iar mulţimile se adunau să le asculte învăţăturile. Printre convertiţi se numărau şi unii nobili şi chiar soţia regelui. În multe locuri s-a văzut o reformă remarcabilă în comportamentul oamenilor, iar simbolurile idolatre ale romano-catolicismului au fost îndepărtate din biserici. Curând însă, furtuna nemiloasă a persecuţiei a izbucnit peste cei care îndrăzniseră să accepte Biblia drept ghid al lor. Monarhii englezi, dornici să-şi întărească puterea cu sprijinul Romei, n-au ezitat să-i sacrifice pe reformatori. Astfel că, pentru prima dată în istoria Angliei, s-a decretat arderea pe rug a ucenicilor Evangheliei. Martirajele au urmat unul după altul. Apărătorii adevărului, proscrişi şi torturaţi, nu puteau să-şi înalţe strigătele decât la urechile Domnului oştirilor. Vânaţi ca duşmani ai bisericii şi trădători de ţară, ei au continuat să predice în locuri ascunse, găsind adăpost, atât cât se putea, în casele umile ale săracilor şi ascunzându-se adeseori chiar în peşteri şi grote.
În ciuda furiei persecuţiei, un protest liniştit, evlavios, perseverent şi răbdător a continuat să fie rostit secole la rând împotriva corupţiei care predomina în credinţa religioasă. Creştinii acelor zile de început nu înţelegeau decât parţial adevărul, dar ei învăţaseră să iubească şi să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu şi sufereau cu răbdare de dragul lui. Ca şi ucenicii din zilele apostolice, mulţi şi-au sacrificat bunurile pământeşti pentru cauza lui Hristos. Cei cărora li se îngăduise să mai locuiască în casele lor îi adăposteau cu bucurie pe fraţii lor surghiuniţi, iar, când şi ei erau alungaţi, împărtăşeau cu bucurie soarta celor proscrişi. Este adevărat că mii de oameni, îngroziţi de furia persecutorilor, şi-au câştigat libertatea cu preţul credinţei lor şi au ieşit din închisori, îmbrăcaţi în haine de penitenţi, pentru a-şi face publică retractarea. Dar n-au fost puţini la număr cei care – atât bărbaţi de origine nobilă, cât şi oameni săraci şi umili – au dat o mărturie neînfricată pentru adevăr, în celulele închisorii, în „turnurile lollarzilor”, în mijlocul torturii şi al flăcărilor, bucurându-se că au fost găsiţi vrednici să cunoască „părtăşia suferinţelor Lui” (Filipeni 3:10).
Susţinătorii papalităţii nu-şi putuseră aduce la îndeplinire planul pe care-l aveau cu Wycliffe în timpul vieţii lui, iar ura lor nu putea fi stinsă cât timp trupul lui se odihnea liniştit în mormânt.
-78-
Printr-un decret al Conciliului de la Konstanz, după mai bine de 40 de ani de la moarte, oasele i-au fost deshumate şi arse în public, iar cenuşa a fost aruncată într-un pârâu din apropiere. „Acest pârâu”, spune un vechi scriitor, „a dus cenuşa în Avon, Avonul în Severn, Severnul în mări, iar mările în oceanul cel mare. Şi, în felul acesta, cenuşa lui Wycliffe a devenit un simbol al doctrinei lui, care este răspândită acum în toată lumea” (T. Fuller, Church History of Brita- in, vol. 4, secţiunea 2, par. 54). Prea puţin şi-au dat seama duşmanii lui de semnificaţia faptei lor pline de răutate.
Scrierile lui Wycliffe au fost cele care l-au convins pe Jan Hus, din Boemia, să renunţe la multe dintre erorile catolicismului şi să înceapă lucrarea de reformă. În felul acesta, în cele două ţări, atât de îndepărtate una de alta, s-a semănat sămânţa adevărului. Din Boemia, lucrarea s-a întins în alte ţări. Minţile oamenilor au fost îndreptate către Cuvântul lui Dumnezeu, atât de mult timp uitat. O mână divină pregătea calea pentru Marea Reformă.