John Wycliffe
Înaintede Reformă, au fost vremuri când nu au existat decât foarte puţine copii ale Bibliei, însă Dumnezeu n-a permis ca sfântul Său Cuvânt să fie distrus complet. Adevărurile Scripturii nu aveau să
rămână ascunse pentru totdeauna. Lui Dumnezeu I-a fost la fel de uşor să rupă lanţurile care ţineau ascunse cuvintele vieţii, pe cât de uşor I-a fost să deschidă uşile închisorilor şi să descuie porţi de fier pentru a-i elibera pe slujitorii Săi. În diferite ţări din Europa, anumiţi bărbaţi au fost impulsionaţi de Duhul lui Dumnezeu să caute adevărul ca pe o comoară ascunsă. Conduşi în mod providenţial către Biblie, i-au studiat paginile sfinte cu un interes deosebit. Erau dispuşi să accepte lumina ei, oricât de mult i-ar fi costat acest lucru. Deşi nu înţelegeau toate lucrurile în mod clar, au fost capabili să discearnă numeroase adevăruri care fuseseră mult timp îngropate. Şi-au făcut apariţia ca nişte mesageri trimişi de Cer, rupând lanţurile rătăcirii şi ale superstiţiei, îndemnându-i pe cei care fuseseră înrobiţi atât de multă vreme să se ridice şi să-şi afirme libertatea.
Cu excepţia valdenzilor, Cuvântul lui Dumnezeu fusese zăvorât secole la rând în limbi cunoscute numai de cei învăţaţi, dar venise timpul ca Scriptura să fie tradusă şi dată oamenilor din diferite ţări în limba lor maternă. Lumea trecuse de miezul nopţii ei. Ceasurile de întuneric erau aproape de sfârşit şi în multe ţări au apărut semne ale zorilor care se apropiau.
În secolul al XIV-lea, s-a ridicat în Anglia „luceafărul Reformei”, John Wycliffe, a cărui lucrare anunţa reformarea nu numai a Angliei, ci a întregii creştinătăţi. Marele protest împotriva Romei pe care i s-a îngăduit să-l rostească nu avea să mai fie adus la tăcere niciodată.
-65-
Acel protest a deschis lupta care urma să ducă la emanciparea oamenilor, a bisericilor şi a naţiunilor.
Wycliffe primise o educaţie nerestrictivă şi, pentru el, temerea de Dumnezeu era începutul înţelepciunii. Era cunoscut în colegiu pentru evlavia lui arzătoare, precum şi pentru talentele lui remarcabile şi erudiţia lui temeinică. În setea lui de cunoaştere, a căutat să se iniţieze în toate ramurile ştiinţei. A studiat filosofia scolastică, canoanele bisericii şi legea civilă, în special cea a ţării lui. În lucrările lui de mai târziu, s-a văzut valoarea acestei educaţii timpurii. Cunoaşterea aprofundată a filosofiei speculative din vremea lui l-a ajutat să-i demaşte erorile, iar, prin studiul legilor ecleziastice şi naţionale, s-a pregătit să se angajeze în marea luptă pentru libertate civilă şi religioasă. Pe lângă faptul că putea mânui armele Cuvântului lui Dumnezeu, el îşi însuşise şi disciplina intelectuală din şcoli şi cunoştea tacticile filosofilor scolastici. Puterea geniului său, precum şi vastitatea şi profunzimea cunoştinţelor sale le impuneau respect atât prietenilor, cât şi duşmanilor. Adepţii lui vedeau cu satisfacţie cum apărătorul cauzei lor era primul între minţile strălucite ale naţiunii şi cum duşmanii lui erau astfel împiedicaţi să facă de ruşine lucrarea de reformă scoţând în evidenţă ignoranţa sau slăbiciunea iniţiatorului ei.
Pe când era încă în colegiu, Wycliffe a început să studieze Scriptura. În timpurile acelea, când Biblia era scrisă numai în limbi vechi, învăţaţii puteau găsi uşor drumul către izvorul adevărului, care era inaccesibil celor lipsiţi de educaţie. Astfel, fusese deja pregătită calea pentru lucrarea viitoare de reformator a lui Wycliffe. Oameni de cultură studiaseră Cuvântul lui Dumnezeu şi descoperiseră revelat în el marele adevăr cu privire la harul Său fără plată. În învăţăturile lor, ei răspândiseră acest adevăr şi îi făcuseră şi pe alţii să se îndrepte spre descoperirile vii ale Bibliei.
Când atenţia i-a fost îndreptată către Scripturi, Wycliffe a început să le cerceteze cu aceeaşi conştiinciozitate care făcuse din el un erudit în ce priveşte educaţia pe care o primise în şcoli. Până atunci, el simţise un mare gol, pe care nici studiile sale academice, nici învăţătura bisericii nu-l putuseră umple. În Cuvântul lui Dumnezeu a găsit ceea ce mai înainte căutase în zadar. Aici a descoperit Planul de Mântuire şi faptul că Iisus este singurul Apărător al omului. S-a consacrat slujirii lui Hristos şi s-a hotărât să vestească adevărurile pe care le descoperise.
-66-
Asemenea reformatorilor de mai târziu, Wycliffe n-a prevăzut, la începutul lucrării sale, unde avea să ajungă. El nu a intenţionat să se opună Romei. Dar devotamentul lui faţă de adevăr nu putea decât să-l aducă în conflict cu minciuna. Cu cât vedea mai clar erorile papalităţii, cu atât prezenta cu mai multă insistenţă învăţătura Bibliei. El a văzut că Roma renunţase la Cuvântul lui Dumnezeu în favoarea tradiţiei omeneşti; îi acuza neînfricat pe preoţi că au interzis Scripturile şi cerea ca Biblia să fie redată poporului, iar autoritatea ei să fie restabilită în biserică. Era un învăţător capabil şi zelos şi un predicator elocvent, iar viaţa lui zilnică era o ilustrare a adevărurilor pe care le predica. Cunoştinţele din Scriptură, forţa raţionamentului, curăţia vieţii, integritatea şi curajul lui ferm i-au câştigat încrederea şi respectul general. Mulţi oameni nu mai erau mulţumiţi cu credinţa lor de mai înainte, văzând nelegiuirea care predomina în Biserica Romano-Catolică, şi salutau cu o bucurie nedisimulată adevărurile arătate de Wycliffe, dar conducătorii papali s-au umplut de mânie când şi-au dat seama că acest reformator avea o influenţă mai mare decât a lor.
Wycliffe era un abil detector al erorii şi demasca neînfricat multe dintre abuzurile încurajate de autoritatea Romei. Pe vremea când era capelan al regelui, a luat o poziţie îndrăzneaţă împotriva plătirii tributului pretins de papă de la monarhul englez, arătând că pretenţia papală la autoritate peste conducătorii seculari este în contradicţie atât cu raţiunea, cât şi cu Biblia. Cerinţele papei provocaseră multă indignare, iar învăţăturile lui Wycliffe aveau influenţă asupra minţilor strălucite ale naţiunii. Regele şi nobilii s-au unit într-o acţiune comună de respingere a pretenţiei pontifului la autoritate pământească şi au refuzat plata tributului. În felul acesta, s-a dat o adevărată lovitură supremaţiei papale în Anglia.
Un alt rău împotriva căruia reformatorul a dus o luptă îndelungată şi hotărâtă a fost ordinul călugărilor cerşetori. Aceştia roiau peste tot prin Anglia, fiind o pată pe măreţia şi prosperitatea na- ţiunii. Hărnicia, educaţia, morala – toate resimţeau influenţa lor distrugătoare. Viaţa de lenevie şi cerşetorie a călugărilor nu numai că secătuia de resurse poporul, ci arunca şi dispreţ asupra muncii folositoare. Tineretul era depravat şi corupt. Prin influenţa călugărilor, mulţi au fost convinşi să intre într-o mănăstire şi să se consacre vieţii monastice, şi asta nu numai fără consimţământul părinţilor lor, ci chiar fără ştirea lor şi împotriva dorinţei lor.
-67-
Unul dintre părinţii timpurii ai Bisericii Romano-Catolice, punând pretenţiile
monahismului mai presus de obligaţiile datoriei şi dragostei filiale, declarase: „Chiar dacă tatăl tău ar zăcea în faţa uşii plângând şi văitându-se, iar mama ta ţi-ar arăta trupul care te-a purtat şi sânul care te-a alăptat, să-i calci în picioare şi să mergi drept înainte spre Hristos.” Prin această „neomenie monstruoasă”, aşa cum a calificat-o Luther mai târziu, „mirosind mai mult a lup şi a tiran decât a creştin şi a om”, inimile copiilor erau împietrite faţă de părinţii lor (Barnas Sears, The Life of Luther, p. 70, 69). În felul acesta, conducătorii papali, asemenea fariseilor din vechime, anulau porunca lui Dumnezeu prin tradiţia lor. În felul acesta, casele erau pustiite, iar părinţii erau lipsiţi de compania fiilor şi fiicelor lor.
Chiar şi studenţii din universităţi erau înşelaţi de argumentele false ale călugărilor şi ademeniţi să se alăture ordinelor lor. După aceea, mulţi regretau pasul făcut, văzând că îşi distruseseră vieţile şi că le produseseră durere părinţilor, dar, odată prinşi în cursă, le era imposibil să-şi mai recapete libertatea. Mulţi părinţi, temându-se de influenţa călugărilor, refuzau să-şi trimită copiii în universităţi. S-a înregistrat o scădere substanţială a numărului de studenţi din marile centre universitare. Şcolile stagnau, iar ignoranţa predomina.
Papa îi învestise pe aceşti călugări cu puterea de a primi spovedanii şi de a acorda iertare. Lucrul acesta a devenit sursa unui mare rău. Hotărâţi să-şi mărească profitul, călugării erau atât de binevoitori să acorde iertare, încât criminali de toate soiurile apelau la ei şi, ca urmare, viciile cele mai josnice s-au înmulţit cu repeziciune. Bolnavii şi săracii erau lăsaţi să sufere, în timp ce darurile ce ar fi trebuit să le împlinească nevoile mergeau la călugări, care, sub ameninţări, cereau milostenii de la popor, denunţându-i ca necredincioşi pe cei care nu ofereau daruri ordinelor lor. Deşi pretindeau că sunt săraci, bogăţia călugărilor creştea continuu, iar edificiile lor măreţe şi mesele lor copioase scoteau şi mai mult în evidenţă sărăcia crescândă a naţiunii. Şi, în timp ce-şi petreceau timpul în belşug şi plăceri, trimiteau în locul lor oameni ignoranţi, care nu puteau spune altceva decât poveşti miraculoase, legende şi anecdote pentru a-i distra pe oameni şi a face din ei şi mai mult victimele călugărilor. Cu toate acestea, călugării au continuat să-şi menţină controlul asupra mulţimilor superstiţioase şi i-au făcut pe oameni să creadă că toată datoria lor religioasă se rezuma la a recunoaşte supremaţia papei, a-i adora pe sfinţi şi a oferi daruri ordinelor călugăreşti şi că toate aceste lucruri erau suficiente pentru a le asigura un loc în cer.
-68-
Oameni de cultură evlavioşi se străduiseră zadarnic să reformeze aceste ordine călugăreşti, dar Wycliffe, având o viziune mai clară, a lovit chiar la rădăcina răului, declarând că sistemul în sine este fals şi că trebuie desfiinţat. Lucrul acesta a dat naştere la discuţii şi întrebări. În timp ce călugării străbăteau ţara, comercializând indulgenţele papei, mulţi începeau să se îndoiască de posibilitatea de a-şi cumpăra iertarea cu bani şi se întrebau dacă nu cumva ar trebui să caute iertare mai degrabă la Dumnezeu decât la pontiful Romei. (Vezi Apendicele pentru p. 47.) Nu puţini erau alarmaţi de lăcomia călugărilor, ale căror pofte păreau că nu pot fi satisfăcute niciodată. „Călugării şi preoţii Romei”, spuneau ei, „ne devorează ca un cancer. Dumnezeu trebuie să ne elibereze, altfel poporul va pieri” (D’Aubigné, cartea 17, cap. 7). Pentru a-şi ascunde avariţia, aceşti călugări cerşetori pretindeau că urmează exemplul Mântuitorului, declarând că Iisus şi ucenicii Săi fuseseră susţinuţi din milosteniile poporului. Această afirmaţie era în detrimentul cauzei lor, căci ea îi conducea pe mulţi la Biblie în dorinţa de a înţelege ei înşişi adevărul – consecinţă pe care Roma şi-a dorit-o cel mai puţin. Minţile oamenilor erau îndreptate către Sursa adevărului, pe care ei doreau să o ascundă.
Wycliffe a început să scrie şi să publice broşuri împotriva călugă- rilor, căutând însă nu atât de mult să intre în conflict cu ei, cât să le atragă atenţia oamenilor la învăţăturile Bibliei şi la Autorul ei. El declara că puterea de a ierta şi de a excomunica nu-i aparţine papei într-o măsură mai mare decât preoţilor obişnuiţi şi că niciun om nu poate fi în realitate excomunicat până când, mai întâi, nu şi-a atras condamnarea lui Dumnezeu. Într-adevăr, Wycliffe nu putea găsi un mod mai eficient de a încerca să răstoarne acel sistem gigantic de dominare spirituală şi materială pe care îl înălţase papa şi în care erau ţinute captive sufletele şi trupurile a milioane de oameni.
Wycliffe a fost chemat din nou să apere drepturile coroanei engleze împotriva abuzurilor Romei şi, fiind numit ambasador regal, a petrecut doi ani în Ţările de Jos, în dezbateri cu trimişii papei. Aici a intrat în contact cu clerici din Franţa, Italia şi Spania şi a avut ocazia să privească în spatele cortinei şi să afle multe lucruri care i-ar fi rămas ascunse în Anglia. A înţeles multe aspecte care urmau să dea o direcţie lucrărilor lui de mai târziu. În aceşti reprezentanţi ai curţii papale, el a citit adevăratul caracter şi adevăratele scopuri. S-a întors în Anglia pentru a-şi repeta învăţăturile de mai înainte şi mai făţiş şi cu un zel şi mai mare, declarând că lăcomia, mândria şi înşelăciunea erau idolii Romei.