Faptele Apostolilor | Capitolul 48
Când Pavel a fost chemat să se înfățișeze înaintea împăratului Nero pentru a fi judecat, se întrezărea în mod sigur apropierea morții sale. Seriozitatea naturii crimei de care era învinuit, cum și dușmănia ce domnea față de creștini dădeau puțin temei pentru a nădăjdui într-o sentință favorabilă.
La greci și romani era obiceiul ca unui învinuit să i se acorde favoarea de a folosi un avocat care să pledeze cauza sa înaintea tribunalului. Prin puterea argumentării, printr-o elocvență plină de căldură, ori prin cereri stăruitoare, rugăminți și lacrimi, un asemenea apărător obținea deseori o hotărâre în favoarea întemnițatului sau, dacă nu izbutea aceasta, câștiga cel puțin îndulcirea pedepsei. Dar când Pavel a fost chemat înaintea lui Nero, nimeni nu a riscat să fie sfătuitorul sau avocatul lui; nici un prieten nu s-a găsit cel puțin pentru a însemna învinuirile ce i-au fost aduse sau argumentele prezentate în apărarea sa. Dintre creștinii din Roma nu s-a găsit nici unul care să pășească înainte și să stea alături de el în acest ceas al încercării.
-493-
Singurul raport vrednic de încredere despre ocazia aceea este cel prezentat chiar de Pavel în a doua sa Epistolă către Timotei. “La întâiul meu răspuns de apărare”, scria apostolul, “nimeni n-a fost cu mine, toți m-au părăsit. Să nu li se țină în socoteală lucrul acesta! Însă Domnul a stat lângă mine și m-a întărit, pentru ca propovăduirea să fie vestită pe deplin prin mine, și s-o audă toate neamurile. Și am fost izbăvit din gura leului”. (2 Timotei 4, 16.17.)
Pavel înaintea lui Nero — ce contrast izbitor! Mândrul împărat, înaintea căruia bărbatul lui Dumnezeu avea să răspundă pentru credința sa, atinsese atât culmea puterii, a autorității și a bogăției sale pământești, cât și adâncurile cele mai afunde ale crimei și nelegiuirii. În putere și mărire era neegalat. Nu era nimeni care să pună la îndoială autoritatea sa, nimeni care să se împotrivească voinței sale. Împărații își depuneau coroanele la picioarele sale. Oștiri puternice mărșăluiau la porunca sa și steagurile corăbiilor sale vesteau biruințe. Statuia lui era așezată în sălile de judecată, iar decretele senatorilor și hotărârile judecătorilor nu erau decât ecoul voinței sale. Milioane se plecau în ascultare în fața împuterniciților săi. Numele lui Nero făcea ca lumea să tremure. A atrage disgrația sa însemna pierderea averii, a libertății, a vieții; iar încruntarea frunții sale era mai de temut decât o ciumă.
Fără bani, fără prieteni, fără apărător, bătrânul întemnițat a stat înaintea lui Nero — figura împăratului purtând mărturia rușinoasă a patimilor ce clocoteau înăuntru; fața acuzatului vorbea despre o inimă împăcată cu Dumnezeu. Experiența vieții lui Pavel fusese una de sărăcie, renunțare de sine și suferință. Cu toată continua prezentare inexactă, defăimare și maltratare a lui, prin care vrăjmașii săi s-au străduit să-l intimideze, neînfricat, el a ținut sus stindardul crucii. Asemenea Domnului său, el fusese un rătăcitor fără cămin și, la fel ca și El, trăise spre binecuvântarea omenirii. Cum ar fi putut Nero, un tiran capricios, ros de patimi și destrăbălat, să înțeleagă sau să aprecieze caracterul și motivele ce-l mânau pe acest fiu al lui Dumnezeu?
-494-
Sala cea vastă era plină până la refuz de o mulțime nerăbdătoare și neliniștită, care se agita și se înghesuia tot mai în față, pentru a vedea și auzi tot ce avea să aibă loc. De rang înalt sau de jos, bogat și sărac, învățat și neștiutor, mândru și umil, toți erau la fel de lipsiți de o adevărată cunoaștere a căii vieții și mântuirii.
Iudeii au adus împotriva lui Pavel vechile lor învinuiri de răzvrătire și erezie, și atât iudeii, cât și romanii îl învinuiau de a fi pus la cale aprinderea cetății. În timp ce aceste învinuiri erau aruncate asupra lui, Pavel a păstrat o liniște continuă. Poporul și judecătorii priveau la el cu surprindere. Ei luaseră parte la multe judecăți și văzuseră mulți criminali; dar niciodată n-au văzut un om având o privire atât de liniștită, sfântă ca întemnițatul dinaintea lor. Ochii cei ageri ai judecătorilor, obișnuiți a citi pe fețele întemnițaților, au cercetat în zadar fața lui Pavel spre a găsi unele dovezi ale vinovăției lui. Când i s-a îngăduit să vorbească în apărarea sa, toți au ascultat cu un interes plin de nerăbdare.
Din nou, Pavel a avut ocazie să ridice steagul crucii înaintea unei mulțimi doritoare să afle ce avea el de spus. Privind asupra mulțimii dinaintea lui — iudei, greci, romani, împreună cu străini din multe țări — sufletul lui a fost răscolit de o arzătoare dorință de mântuire a lor. Nu a mai ținut seamă de situația în care se afla, de primejdiile ce-l înconjurau, de soarta grozavă ce părea să fie atât de aproape. El L-a văzut numai pe Isus, Mijlocitorul, pledând înaintea lui Dumnezeu în favoarea oamenilor păcătoși. Cu o elocvență și o putere mai mult decât omenească, Pavel a prezentat adevărurile Evangheliei. El a arătat ascultătorilor săi sacrificiul făcut pentru omenirea căzută. El a declarat că un preț infinit a fost plătit pentru răscumpărarea omului și că au fost luate măsuri ca el să fie părtaș la tronul lui Dumnezeu. Prin soli îngerești, pământul este legat de cer și toate faptele oamenilor, fie bune, fie rele, sunt descoperite ochiului Dreptății Nemărginite.
-495-
În felul acesta a pledat apărătorul adevărului. Credincios între necredincioși, loial între neloiali, el stătea ca reprezentantul lui Dumnezeu și glasul său era asemenea unui glas din cer. Nu exista nici teamă, nici întristare și nici descurajare, nici în cuvânt, nici în privire. Tare în conștiența nevinovăției, îmbrăcat în armura adevărului, el se bucura de faptul că este fiul lui Dumnezeu. Cuvintele lui erau asemenea unui strigăt de biruință mai presus de vuietul luptei. Cauza, declară el, căreia și-a consacrat viața era singura care nu va suferi niciodată înfrângere. Deși el poate să piară, Evanghelia nu va pieri. Dumnezeu trăiește și adevărul Său va triumfa.
Mulți dintre cei care în ziua aceea au privit la el au văzut că “fața lui li s-a arătat ca o față de înger”. (Faptele Apostolilor 6, 15.)
Niciodată până acum oamenii aceia n-au ascultat cuvinte ca acestea. Ele au lovit o coardă care vibra chiar și în inimile cele mai învârtoșate. Adevărul, clar și convingător, a răsturnat rătăcirea. Lumina a strălucit în mintea multora care, după aceea, au urmat cu bucurie razele ei. Adevărurile rostite în ziua aceea erau sortite să zguduie neamuri și să trăiască în decursul tuturor veacurilor, influențând inimile oamenilor atunci când buzele care le rostiseră aveau să fie aduse la tăcere într-un mormânt de martir.
-496-
Niciodată mai înainte Nero nu auzise adevărul așa cum l-a auzit de data aceasta. Niciodată mai înainte nu-i fusese dezvăluită vina grozav de mare a vieții sale. Lumina cerului a străbătut cămările sufletului său mânjite de păcat și el s-a cutremurat plin de groază la gândul unui tribunal înaintea căruia el, stăpânitorul lumii, avea să fie acuzat, iar faptele sale aveau să-și primească pe drept răsplata meritată. El s-a temut de apostolul lui Dumnezeu și nu a îndrăznit să rostească vreo osândire asupra lui Pavel, împotriva căruia nu fusese susținută nici o învinuire. Un simțământ de teamă plină de respect a reținut, pentru o vreme, spiritul său setos de sânge.
Pentru o clipă, cerul s-a deschis în fața vinovatului și Nero cel împietrit se părea că dorește pace și curăție. În clipa aceea, invitația harului era adresată și lui. Dar numai pentru o clipă a fost primit gândul iertării. După aceea, a dat ordin ca Pavel să fie dus înapoi la închisoarea lui; și, atunci când ușa s-a închis în urma solului lui Dumnezeu, ușa pocăinței s-a închis pentru totdeauna în fața împăratului Romei. Nici o rază de lumină din cer nu mai avea să pătrundă iarăși întunericul ce-l învăluia. În curând, el avea să sufere judecățile răsplătitoare ale lui Dumnezeu.
Nu mult timp după aceea, Nero s-a îmbarcat pentru rușinoasa sa expediție în Grecia, unde s-a înjosit pe sine și a înjosit și imperiul său printr-o frivolitate josnică și degradantă. Întorcându-se la Roma cu mare pompă, el s-a înconjurat de curtenii săi și s-au pornit pe desfrâuri revoltătoare. În timpul acestei orgii, s-a auzi un vuiet de răscoală pe străzi. Un sol care a fost trimis să afle motivul acestei zarve s-a întors cu înspăimântătoarea veste că Galba, în fruntea unei oștiri, mărșăluia în grabă spre Roma, că răscoala a izbucnit deja în cetate și că străzile erau pline cu o mulțime înfuriată, care, amenințând cu moartea pe împărat și pe sprijinitorii lui, se apropia în grabă de palat.
-497-
În această vreme de pericol, Nero nu a avut, asemenea credinciosului Pavel, un Dumnezeu puternic și îndurător pe care să se sprijine. Temându-se de suferința și posibila chinuire pe care poate ar fi fost silit să o îndure din partea mulțimii, ticălosul tiran s-a gândit să-și pună capăt vieții sale cu propria sa mână, dar, în momentul hotărâtor, curajul l-a părăsit. Cu totul descurajat, el a fugit pe ascuns din cetate și a căutat adăpost la o reședință de țară, la o depărtare de câțiva kilometri; dar fără folos. Locul ascunzișului său a fost descoperit în curând și, pe când călăreții urmăritori se apropiau, el a chemat un sclav în ajutorul său și și-a pricinuit o rană mortală. În felul acesta a pierit tiranul Nero, la vârsta tânără de numai treizeci și doi de ani.