Multe dintre bisericile protestante urmează exemplul Romei de legătură nelegiuită cu “împărații pământului” — ca biserici de stat prin legăturile lor cu conducerile pământești la fel făcând și alte denominațiuni care caută favoarea lumii. Deci, termenul de “Babilon” — confuzie — se poate aplica pe drept și acestor grupări, care susțin că își iau învățăturile din Biblie și totuși sunt divizate în secte aproape fără număr, cu crezuri și teorii contradictorii.
Pe lângă unirea vinovată cu lumea, bisericile care s-au despărțit de Roma mai prezintă și altele din caracteristicile ei.
-384-
O publicație romano-catolică susține că: “Dacă biserica Romei a fost vreodată vinovată de idolatrie în legătură cu sfinții, fiica ei, Biserica Anglicană, este vinovată de același păcat deoarece are zece biserici închinate Mariei și doar una dedicată lui Hristos.” (Richard Challoner, The Catholic Christian Instructed, Preface, pp. 21, 22)
Iar Dr. Hopkins, în lucrarea sa Tratat asupra Mileniului, declară: “Nu există nici cel mai mic motiv să apreciem că spiritul și practicile antihriste și-ar trage în totul originea de la aceea care se numește biserica Romei. Bisericile protestante au în ele mult din spiritul lui Anticrist și sunt departe de a fi reformate în totul de … stricăciune și nelegiuire.” (Samuel Hopkins, Works, vol. 2, p. 328)
Cu privire la despărțirea Bisericii Prezbiteriene de Roma, Dr. Guthrie scria: “Acum trei sute de ani, biserica noastră a ieșit pe porțile Romei cu o Biblie deschisă pe steagul ei și cu următorul motto pe banderolă: ‘Cercetați Scripturile’”. Apoi pune întrebarea plină de semnificație: “Dar au ieșit ei curați din Babilon?” (Thomas Guthrie, The Gospel in Ezechiel, p. 237)
“Biserica Anglicană”, spunea Spurgeon, “pare că este roasă complet de sacramentarism; dar nonconformismul pare să fie aproape tot atât de rău primit de necredința filozofică. Aceia despre care am gândit lucruri mai bune se depărtează unul câte unul de la temelia credinței. Din ce în ce mai mult, cred că însăși inima Angliei este îmbibată de o necredință vrednică de condamnat și care îndrăznește să urce amvonul și să se numească creștină.”
Care a fost originea marii apostazii? Cum s-a depărtat prima biserică de simplitatea Evangheliei? Asemănându-se practicilor păgânismului pentru a ușura primirea creștinismului de către păgâni. Apostolul Pavel declara că în zilele sale “taina fărădelegii începe deja să lucreze”. (2 Tesaloniceni 2, 7). În timpul vieții apostolilor, biserica a rămas relativ curată. Dar “spre ultima parte a secolului al II-lea, majoritatea bisericilor îmbrăcau o formă nouă; simplitatea de la început a dispărut și pe nesimțite, când bătrânii ucenici au coborât în mormânt, copiii lor împreună cu noii convertiți … au ajuns la conducerea bisericii și au dat o nouă formă cauzei.” (Robert Robinson, Ecclesiastical Researches, cp. 6, par. 17, Pagina. 51). Pentru a câștiga noi convertiți, standardele înalte ale credinței creștine au fost coborâte și, ca urmare, “un potop de păgânism s-a revărsat în biserică, aducând cu el obiceiurile, practicile și idolii lui”. (Gavazzi, Lectures, p. 278). Atunci când religia creștină a câștigat favoarea și sprijinul conducătorilor pământești, ea a fost primită doar cu numele de către mulțime: dar cu toate că la înfățișare convertiții păreau creștini, mulți “au rămas de fapt păgâni, închinându-se în ascuns tot idolilor lor”. (Idem, p. 278)
-385-
Oare nu s-a repetat același proces în aproape toate bisericile care se numesc protestante? Când acei întemeietori care aveau adevăratul spirit al reformei au încetat din viață, urmașii lor s-au ridicat și au dat “un nou chip cauzei”. În timp ce țineau orbește la crezul părinților lor și refuzau să primească orice alt adevăr în afară de acela pe care l-au cunoscut mai înainte, urmașii reformatorilor s-au îndepărtat mult de exemplul lor de umilință, lepădare de sine și de renunțare la lume. În felul acesta “simplitatea de la început a dispărut”. Un potop lumesc a inundat biserica, aducând “cu el obiceiurile, practicile și idolii ei”.
Vai, cât de înfricoșător de departe se întinde prietenia cu lumea, această “vrăjmășie cu Dumnezeu”, care este cultivată astăzi de cei care se numesc urmașii lui Hristos! Cât de mult s-au depărtat bisericile din întreaga creștinătate de standardul biblic al umilinței, al lepădării de sine, al simplității și al evlaviei! Vorbind de modul corect de a folosi banii, John Wesley spunea: “Nu risipi nici o parte din acest dar atât de prețios numai pentru satisfacerea poftei ochilor, adunând haine scumpe și de prisos sau podoabe inutile; nu risipiți nici un ban pentru împodobirea minuțioasă a caselor voastre, în mobilă scumpă sau de prisos, în picturi și bijuterii costisitoare…. Lepădați tot ce încurajează mândria vieții pentru a câștiga admirația sau lauda oamenilor…. Atâta timp cât îți faci bine ție însuți, oamenii te vor vorbi de bine. Atâta timp cât ești îmbrăcat în purpură și veșminte fine și cheltuiești risipitor în fiecare zi, nu te îndoi că mulți vor aplauda eleganța gustului tău, generozitatea și ospitalitatea ta. Dar să nu cumperi laudele lor atât de scump. Mulțumește-te mai degrabă cu onoarea care vine de la Dumnezeu.” (Wesley, Works, Sermon 50, “The Use of Money”). Dar în multe biserici din vremea noastră o astfel de învățătură este disprețuită.
-386-
Numai o mărturisire a religiei este un fapt apreciat în lume. Conducători, politicieni, juriști, medici și negustori intră în biserică pentru a-și asigura respectul și încrederea societății, cât și pentru promovarea propriilor interese lumești. În felul acesta, ei caută să acopere toate afacerile lor necinstite, cu o mărturie a creștinismului. Diferitele grupări religioase, reînviorate prin bogăția și influența acestor oameni lumești, dar botezați, urcă încă o treaptă spre popularitate și dominație. Biserici splendide, înfrumusețate cu extravaganță, sunt ridicate pe străzile cele mai aglomerate. Închinătorii se îmbracă în veșminte scumpe și la modă. Se plătește un salariu mare unui pastor talentat pentru a-i atrage și a-i păstra pe oameni. Predicile lui nu trebuie să atingă păcatele care se practică, ci să fie dulci și plăcute chiar pentru urechile sensibile. În felul acesta, păcătoșii notorii sunt înscriși în registrele bisericii, iar păcatele grave sunt ascunse sub o falsă evlavie.
Comentând atitudinea actuală a celor care-și zic creștini, un renumit ziar spune: “Pe neobservate, biserica s-a supus spiritului veacului și și-a adaptat formele de închinare la dorințele moderne”. “Biserica folosește acum ca mijloace ale ei toate lucrurile care ajută ca religia să fie atractivă”. Iar în revista din New York, Independent, se vorbește despre metodism în felul acesta: “Linia de despărțire dintre cei evlavioși și cei neevlavioși dispare pe neobservate, iar bărbați zeloși de ambele părți se străduiesc să șteargă orice deosebire dintre felul lor de lucru și de distracție”. “Popularitatea religiei tinde într-o mare măsură să mărească numărul acelora care vor asigura câștigurile fără să împlinească cu cinste datoriile ei”.
Howard Crosby spune: “Este un motiv de îngrijorare adâncă faptul că vedem biserica lui Hristos împlinind într-o măsură atât de mică planurile Domnului ei. Așa cum iudeii din vechime au îngăduit ca o legătură strânsă cu popoarele idolatre să le îndepărteze inimile de Dumnezeu … tot astfel biserica lui Hristos de astăzi, prin legăturile ei nesfinte cu lumea necredincioasă, părăsește metodele divine ale adevăratei vieți și își îngăduie obiceiurile distrugătoare, prea adesea vizibile, ale unei societăți necreștine, folosind argumente și ajungând la concluzii care sunt străine de descoperirea lui Dumnezeu și îndreptate împotriva oricărei creșteri în har.” (The Healthy Christian: An Appeal to the Church, pp. 141, 142)
-387-
În această avalanșă de iubire pentru lume și căutare de plăceri, jertfirea de sine pentru cauza lui Hristos este pierdută aproape cu totul. “Unii dintre bărbații și femeile cu o viață activă în bisericile noastre au fost educați, pe când erau copii, să facă sacrificii pentru a putea da sau face ceva pentru Hristos”. “Dar dacă astăzi este nevoie de fonduri … nimeni nu trebuie chemat să dea. O, Nu! Organizați o tombolă, o masă, un concurs de glume, sau ceva de mâncare orice lucru care îi amuză pe oameni”.
Guvernatorul Washburn din Wisconsin, în mesajul său de Anul Nou (9 January 1873) declara: “S-ar cere o lege care să desființeze școlile în care se practică jocurile de noroc. Dar acestea există pretutindeni. Chiar și biserica (fără știință, bineînțeles) se pomenește făcând uneori lucrarea celui rău. Concerte cu dar, serbări și tombole, uneori în ajutorul unui proiect religios sau caritabil, adesea pentru scopuri mai puțin demne, loterii, premii etc., toate sunt plănuite pentru a câștiga bani fără osteneală. Nimic nu este atât de demoralizator sau otrăvitor, îndeosebi pentru tineret, cum este câștigarea de bani sau de proprietăți fără muncă. Oamenii onorabili se angajează în aceste jocuri și își liniștesc conștiința la gândul că banii trebuie să circule, să fie folosiți pentru un scop bun și de aceea nu este curios faptul că tineretul țării cade atât de des în obiceiuri pe care emoția jocurilor de noroc le provoacă aproape sigur.”
-388-
Spiritul asemănării cu lumea inundă bisericile din toată creștinătatea. Robert Atkins, într-o predică ținută la Londra, prezintă un tablou al decăderii spirituale care predomina în Anglia: “Adevărații credincioși se împuținează pe pământ și nimeni nu pune la inimă lucrul acesta. Adepții religiei din vremea noastră, din orice biserică, sunt iubitori de lume, se aseamănă lumii, iubitori ai belșugului și tânjesc după considerație. Sunt chemați să sufere cu Hristos, dar se supără chiar și de mustrare…. Apostazie, apostazie, apostazie este scris pe frontispiciul fiecărei biserici; și dacă ar ști lucrul acesta, și dacă l-ar simți, ar mai fi o nădejde; dar vai, ei strigă: ‘suntem bogați, ne-am înmulțit bunurile și nu ducem lipsă de nimic.’” (Second Advent Library, tract nr. 39)
Marele păcat pus în seama Babilonului este că “a făcut ca toate popoarele să bea din vinul mâniei desfrânării ei”. Acest pahar pe care îl întinde lumii reprezintă învățăturile rătăcite pe care le-a primit ca urmare a legăturii ei nelegiuite cu oamenii cei mari ai pământului. Prietenia cu lumea i-a stricat credința, astfel că acum exercită o influență distrugătoare asupra lumii, susținând învățături care sunt împotriva declarațiilor lămurite ale Sfintelor Scripturi.
Roma a ascuns Biblia de popor și a cerut tuturor oamenilor să primească în schimb învățăturile ei. Se știe că lucrarea Reformei a fost de a restabili înaintea oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu; dar nu este oare prea adevărat că în bisericile din timpul nostru oamenii sunt învățați să-și întemeieze credința mai degrabă pe crezul și pe învățăturile bisericii lor decât pe Scripturi? Charles Beecher spunea, vorbind despre bisericile protestante: “Ele se simt jignite de orice cuvânt aspru rostit împotriva crezurilor, cu aceeași sensibilitate cu care sfinții părinți s-ar fi simțit jigniți de orice cuvânt aspru rostit împotriva venerării crescânde a sfinților și martirilor pe care ei o încurajau…. Denominațiunile evanghelice protestante și-au strâns atât de mult mâinile și s-au apropiat atât una de alta, încât un om nu poate deveni cu nici un chip predicator în vreuna din ele, fără să accepte o altă carte pe lângă Biblie.
-389-
Nu este nimic închipuit în declarația că puterea crezului începe să interzică Biblia, tot așa cum a făcut Roma, dar pe o cale mai subtilă.” (Sermon on “The Bible a Sufficient Creed”, delivered at Fort Wayne, Indiana, febr. 22, 1846)
Când învățătorii credincioși prezintă Cuvântul lui Dumnezeu, se ridică bărbați de cultură, slujitori care pretind că înțeleg Scripturile, dar care denunță învățătura sănătoasă ca fiind erezie, în felul acesta îi rătăcesc pe cercetătorii după adevăr. Dacă lumea n-ar fi fost îmbătată în mod deplin cu vinul Babilonului, mulțimile ar fi fost convinse și convertite de adevărurile lămurite și pătrunzătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu. Dar credința religioasă se prezintă atât de confuză și discordantă, încât oamenii nu știu ce să considere ca fiind adevăr. Păcatul nepocăinței lumii stă la ușa bisericii.
A doua solie îngerească din Apocalipsa capitolul 14 a fost predicată mai întâi în vara anului 1844, cu această ocazie a avut loc o aplicație mai directă la bisericile din Statele Unite, unde avertizarea cu privire la judecată fusese vestită mai mult, dar respinsă în general și unde decăderea în biserici fusese mai rapidă. Dar solia celui de-al doilea înger nu și-a atins împlinirea totală, în anul 1844. Bisericile au ajuns atunci la decădere morală, ca urmare a respingerii luminii soliei advente; dar aceasta nu era totală. Atunci când ele au continuat să respingă adevărurile deosebite pentru vremea aceea, au decăzut din ce în ce mai mult. Totuși, încă nu se putea spune “a căzut Babilonul … pentru că el a făcut ca toate popoarele să bea din vinul mâniei curviei ei”. El încă nu reușise să facă lucrul acesta cu toate popoarele. Spiritul asemănării cu lumea și al nepăsării față de adevărurile probatoare pentru timpul nostru există și a câștigat teren în bisericile protestante din toate țările creștinătății; și aceste biserici sunt cuprinse în denunțarea solemnă și teribilă a celui de-al doilea înger. Dar lucrarea apostaziei încă nu a atins punctul culminant.
Biblia declară că, înainte de venirea Domnului, Satana va lucra “cu toată puterea, cu semne și minuni mincinoase și cu toată amăgirea nelegiuirii”; iar aceia care “n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiți”, vor fi lăsați să primească “o lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună” (2 Tesaloniceni 2, 9-11). Până când această stare nu va fi atinsă, iar unirea bisericii cu lumea nu va fi realizată deplin în toată creștinătatea, căderea Babilonului nu va fi totală. Schimbarea este progresivă, iar împlinirea desăvârșită a profeției din Apocalipsa 14, 8 este încă în viitor.
-390-
Cu tot întunericul spiritual și îndepărtarea de Dumnezeu care există în bisericile care compun Babilonul, majoritatea adevăraților urmași ai lui Hristos se găsesc încă în ele. Sunt mulți dintre ei care n-au auzit niciodată adevărurile deosebite pentru acest timp. Nu puțini sunt aceia care sunt nemulțumiți de starea lor actuală și doresc după o lumină mai clară. Ei caută în zadar chipul lui Hristos în bisericile din care fac parte. Când aceste biserici se vor depărta din ce în ce mai mult de adevăr și se vor uni mai strâns cu lumea, deosebirea dintre cele două clase se va mări și se va încheia în cele din urmă cu despărțirea. Va veni vremea când aceia care Îl iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice nu vor mai putea rămâne în legătură cu unii care sunt “iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu; având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea”.
Apocalipsa capitolul 18 arată spre vremea când, ca urmare a respingerii întreitei avertizări din Apocalipsa 14, 6-12, biserica va ajunge în starea prevăzută de îngerul al doilea, dar poporul lui Dumnezeu care este încă în Babilon va fi chemat să se despartă de legătura cu el. Această solie este ultima care va mai fi dată lumii și ea își va îndeplini lucrarea. Când aceia care “n-au crezut adevărul, ci au avut plăcere în nelegiuire” (2 Tesaloniceni 2, 12), vor fi lăsați să primească o lucrare de rătăcire și să creadă o minciună, atunci lumina adevărului va străluci asupra acelora ale căror inimi sunt deschise să-l primească și toți copiii lui Dumnezeu care există în Babilon vor răspunde chemării: “Ieșiți din el, poporul Meu”. (Apocalipsa 18, 4)