Capitolul 18 — Un reformator american
Un fermier cinstit și drept, care ajunsese să se îndoiască de autoritatea divină a Scripturilor și care totuși dorea sincer să cunoască adevărul, a fost bărbatul ales în mod deosebit de Dumnezeu pentru a fi în avangarda vestirii celei de a doua veniri a lui Hristos. Asemenea multor reformatori, William Miller se luptase la începutul vieții cu sărăcia și a învățat astfel marile lecții ale perseverenței și ale tăgăduirii de sine. Membrii familiei din care provenea se caracterizau printr-un spirit de independență și iubitori de libertate, prin putere de rezistență, de patriotism fierbinte — trăsături care predominau și în caracterul său. Tatăl său fusese căpitan în armata Revoluției și sacrificiilor făcute de el în lupte și suferințelor din acea perioadă zbuciumată se datorează sărăcia din prima parte a vieții lui Miller.
Avea o constituție fizică sănătoasă și chiar în copilărie făcuse dovadă că are o putere intelectuală mai mult decât obișnuită. Pe măsură ce creștea, aceasta devenea și mai accentuată. Mintea lui era activă și bine dezvoltată și avea o sete neobișnuită de a cunoaște. Cu toate că nu se bucurase de avantajele educației dintr-un colegiu, dragostea lui pentru studiu și deprinderea unei cugetări îngrijite, precum și a unui spirit critic au făcut din el un bărbat cu o judecată sănătoasă și cu vederi largi. El avea un caracter moral fără reproș și o reputație de invidiat, fiind unanim respectat pentru integritatea, echilibrul și dărnicia lui. Prin consecvență și perseverență a câștigat de timpuriu competență, menținându-și în continuare obiceiul lui de a studia. A îndeplinit diferite slujbe civile și militare de încredere, iar drumurile către bogăție și onoruri îi păreau larg deschise.
-318-
Mama lui avea o evlavie curată și el, din copilărie, fusese impresionat de problemele religioase. Cu toate acestea, din tinerețe fusese dus în societatea deiștilor, a căror influență era foarte puternică datorită faptului că aceștia erau în majoritate cetățeni buni, oameni cu trăsături umanitare și caritabile. Trăind așa cum trăiau ei, în mijlocul unor instituții creștine, caracterele lor fuseseră modelate până la un anumit punct de mediul înconjurător. Capacitățile deosebite care le-au câștigat respectul și încrederea se datorau Bibliei; și totuși aceste daruri bune deveniseră atât de pervertite, încât exercitau o influență împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Unindu-se cu acești bărbați, Miller a ajuns să nutrească sentimentele lor. Interpretările Scripturii din acea perioadă prezentau greutăți care îi păreau de netrecut; totuși această credință nouă, care punea deoparte Biblia, nu-i oferea nimic mai bun în schimb, așa că a rămas mai departe nemulțumit. Totuși, timp de 12 ani a continuat să susțină aceste vederi. Dar la vârsta de 34 de ani, Duhul Sfânt l-a impresionat, convingându-l că este păcătos. În toate căutările sale de până atunci, n-a putut găsi o asigurare a fericirii dincolo de mormânt. Viitorul îi părea întunecat și sumbru. Referindu-se mai târziu la simțămintele lui din vremea aceea, spunea:
“Gândul nimicirii mă îngheța și mă ducea la deznădejde, iar ziua socotelilor era pentru toți o distrugere sigură. Cerurile erau ca arama, deasupra capului, iar pământul de sub picioare era ca fierul. Veșnicia — ce era oare? Și moartea — de ce mai exista? Cu cât gândeam mai mult, cu atât eram mai departe de explicație. Cu cât mă adânceam în cugetarea aceasta, cu atât mai contradictorii erau concluziile. Am încercat să nu mai gândesc, dar gândurile nu le puteam stăpâni. Eram cu adevărat nenorocit, dar nu înțelegeam cauza. Am murmurat și m-am plâns, dar nu știam de ce. Îmi dădeam seama că eram rău, dar nu știam cum și unde să găsesc binele. M-am jelit, dar fără nădejde”.
-319-
În această stare a continuat timp de câteva luni. “Deodată”, spunea el, “caracterul Mântuitorului a impresionat cu putere mintea mea. Se părea că există o ființă atât de bună și de miloasă care să ispășească nelegiuirile noastre, și prin aceasta să ne salveze de suferință și de pedeapsa păcatului. Imediat am simțit cât de iubitoare poate fi această ființă și mi-am închipuit că mă pot arunca în brațele Sale și să mă încred în mila unuia ca El. Dar s-a ridicat întrebarea: Cum se poate dovedi că există o astfel de Ființă? Am descoperit că în afară de Biblie nu se găsește nici o dovadă de existența unui așa Mântuitor sau chiar a unei stări viitoare….
Și am înțeles că Biblia scotea în evidență tocmai un astfel de Mântuitor de care aveam eu nevoie; și am fost uimit să descopăr cum o carte neinspirată dezvoltă niște principii atât de perfect adaptate nevoilor unei lumi căzute. Am fost constrâns să admit că Scripturile trebuiau să fie o descoperire de la Dumnezeu. Studiul lor a devenit plăcerea mea; iar în Isus am găsit un prieten. Mântuitorul a devenit pentru mine primul dintre zeci de mii de prieteni; iar Scripturile, care mai înainte pentru mine erau întunecate și contradictorii, au devenit o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea. Mintea mi s-a liniștit și mi s-a limpezit. Am constatat că Domnul Dumnezeu este o stâncă în mijlocul oceanului vieții. Biblia a devenit apoi studiul meu de căpetenie și pot spune cu adevărat că am cercetat-o cu o mare plăcere. Am găsit acea jumătate despre care nu mi s-a vorbit niciodată. M-am întrebat atunci de ce nu văzusem mai înainte frumusețea și măreția ei și m-am minunat cum de am putut-o respinge. Am descoperit tot ce-mi putea dori inima și un bun leac pentru toate bolile sufletului. Am pierdut gustul pentru orice altă lectură și mi-am îndreptat inima să primesc înțelepciune de la Dumnezeu.” (S.Bliss, Memoirs of W.Miller, p. 65-67)
Miller și-a mărturisit în mod deschis credința în religia pe care o disprețuise. Dar prietenii lui necredincioși n-au întârziat să aducă toate acele argumente pe care el însuși le susținuse împotriva autorității divine a Scripturilor. Atunci nu era pregătit să răspundă; dar a raționat că, dacă Biblia este o descoperire de la Dumnezeu, trebuie să fie consecventă cu ea însăși; și dacă a fost dată pentru îndrumarea omului, trebuie să fie adaptată la înțelegerea lui. S-a hotărât să studieze Scripturile pentru sine și să se asigure dacă toate contrazicerile aparente se pot armoniza.
-320-
Încercând să pună deoparte părerile preconcepute și renunțând la comentarii, a comparat verset cu verset cu ajutorul trimiterilor și ale concordanței. Și-a continuat studiul într-un mod ordonat și metodic; începând cu Geneza și citind verset cu verset, n-a mers mai repede decât pe măsura înțelegerii pasajelor clar descoperite, încât să-l libereze de toate nedumeririle. Când descoperea ceva neclar, obiceiul lui era să-l compare cu toate textele care aveau aceeași legătură cu problema în studiu. Oricărui cuvânt îi era îngăduit să-și aibă propria greutate asupra subiectului din text și, dacă înțelegerea lui se armoniza cu pasajele colaterale, nu mai era nici o dificultate. În felul acesta, când ajungea la un pasaj greu de înțeles, găsea explicația în alte părți ale Scripturilor. Pe măsură ce studia cu rugăciune stăruitoare pentru iluminare divină, ceea ce mai înainte i se păruse întunecat înțelegerii, acum era clarificat. A experimentat adevărul cuvintelor psalmistului: “Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate” (Psalmii 119, 130).
Cu un interes profund a studiat cartea lui Daniel și Apocalipsa, folosind aceleași principii de interpretare ca și în celelalte cărți ale Bibliei, și a descoperit, spre marea lui bucurie, că simbolurile profetice puteau fi înțelese. A văzut că toate profețiile “se împliniseră literal”; că toate figurile, metaforele, parabolele, asemănările etc., fie că erau explicate într-o legătură imediată, fie că termenii în care erau exprimate erau definiți în altă parte a Scripturii, și când se explicau în felul acesta trebuiau înțelese literal. “Am fost în felul acesta satisfăcut”, spunea el, “că Biblia este un sistem al adevărurilor descoperite, date atât de clar și simplu, încât omul nestatornic, oricât de nepriceput ar fi, nu poate să se rătăcească în ea.” (Bliss, p. 70). Verigă după verigă din lanțul adevărului i-au răsplătit eforturile, atunci când a schițat, pas cu pas, liniile mari ale profeției. Îngerii din ceruri îi călăuzeau mintea, clarificând Scripturile înțelegerii sale.
-321-
Luând apoi ca un criteriu modul în care se împliniseră profețiile din trecut, prin care să judece împlinirea acelora care erau încă în viitor, s-a convins că credința populară cu privire la o domnie spirituală a lui Hristos — un mileniu pământesc înainte de sfârșitul lumii — nu era susținută de Cuvântul lui Dumnezeu. Această învățătură, indicând către o mie de ani de neprihănire și pace înainte de venirea personală a Domnului, îndepărta grozăviile zilei lui Dumnezeu. Dar oricât de plăcut părea acest gând, el era contrar învățăturilor lui Hristos și ale apostolilor, care arătau că grâul și neghina trebuie să crească împreună până la seceriș, adică sfârșitul lumii; că “oamenii nelegiuiți și amăgitorii vor merge din rău în mai rău”; că “în zilele de pe urmă vor fi vremuri grele”; și că împărăția întunericului va continua să existe până la venirea Domnului și va fi nimicită prin suflarea gurii Sale și distrusă cu strălucirea arătării Sale. (Matei 13, 30.38-41; 2 Timotei 3, 13.1; 2 Tesaloniceni 2, 8)
Învățătura cu privire la pocăința întregii lumi și la domnia spirituală a lui Hristos n-a fost susținută de către biserica apostolică. În general, n-a fost primită nici de creștini până pe la începutul secolului al XVIII-lea. Ca oricare altă rătăcire, urmările ei aveau să fie rele. Ea îi învăța pe oameni să aștepte venirea Domnului ca având loc târziu în viitor și-i făcea să nu dea atenție semnelor care anunțau revenirea Sa. Această învățătură producea un simțământ de încredere și de siguranță care nu avea nici un temei sigur și îi conducea pe mulți să neglijeze pregătirea necesară pentru a-L întâlni pe Domnul lor.
Miller a înțeles că venirea lui Hristos, literală și personală, este prezentată clar în Scripturi. Pavel spune: “Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu Se va pogorî din cer”. (1 Tesaloniceni 4, 16).
-322-
Iar Mântuitorul declară: “Vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere și cu o mare slavă. Căci, cum iese fulgerul de la răsărit și se vede până la apus, așa va fi venirea Fiului omului”. (Matei 24, 30.27). El va fi însoțit de toate oștile cerului. “Va veni Fiul omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri.” (Matei 25, 31). “El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare, și vor aduna pe aleșii Lui.” (Matei 24, 31).
La venirea Sa morții cei drepți vor fi înviați, iar drepții cei vii vor fi schimbați. “Nu vom adormi toți, spune Pavel, dar toți vom fi schimbați, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiță. Trâmbița va suna, morții vor învia nesupuși putrezirii, și noi vom fi schimbați. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, și trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire.” (1 Corinteni 15, 51-53). Iar în Epistola către Tesaloniceni, după descrierea venirii Domnului, spune: “Întâi vor învia cei morți în Hristos: apoi noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul”. (1 Tesaloniceni 4, 16.17).
Poporul Său nu va primi împărăția până la a doua venire personală a lui Hristos. Mântuitorul spunea: “Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri, va ședea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui, El îi va despărți pe unii de alții cum desparte păstorul oile de capre; și va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: ‘Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii’”. (Matei 25, 31-34). Am văzut din Scripturile deja citate că, atunci când vine Fiul omului, cei morți sunt înviați în neputrezire, iar cei vii sunt schimbați. Prin această schimbare mare ei sunt pregătiți să primească Împărăția; căci Pavel zice: “Carnea și sângele nu pot moșteni Împărăția lui Dumnezeu; nici putrezirea nu poate moșteni neputrezirea”. (1 Corinteni 15, 50). Omul în starea lui actuală este muritor, supus putrezirii; dar împărăția lui Dumnezeu nu va fi supusă putrezirii, ea dăinuind veșnic. De aceea omul, în starea lui actuală, nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu. Dar când va veni Isus, El va da nemurire poporului Său; și îi va chema să primească Împărăția ai cărei moștenitori fuseseră până atunci.
-323-
Aceste texte, precum și multe altele, au dovedit cu claritate lui Miller că evenimentele care erau așteptate în general să aibă loc înainte de venirea lui Hristos, cum ar fi domnia universală a păcii și întemeierea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, urmau să se realizeze după a doua venire. Mai mult decât atât, toate semnele timpului, cât și starea lumii corespundeau cu descrierea profetică a zilelor din urmă. A fost constrâns să conchidă, numai pe baza studiului Scripturii, că timpul rezervat pentru rămânerea pământului în starea lui actuală era gata să se încheie.
“O altă dovadă care mi-a impresionat mintea cu putere”, spunea el, “a fost cronologia Scripturilor. Am înțeles că evenimentele profetizate care se împliniseră în trecut avuseseră loc adeseori într-un timp anume. Cei o sută douăzeci de ani ai potopului (Geneza 6, 3); cele șapte zile care urmau să-l preceadă împreună cu cele patruzeci de zile de ploaie amintite în Geneza 7, 4; cei patru sute de ani de robie ai seminției lui Avraam (Geneza 15, 13); cele trei zile din visul pitarului și al paharnicului (Geneza 40, 12-20); cei șapte ani ai lui Faraon (Geneza 41, 28-54); cei patruzeci de ani din pustie (Numeri 14, 34); cei trei ani și jumătate de foamete (1 Regi 17, 1; vezi Luca 4, 25); cei șaptezeci de ani de robie (Ieremia 25, 11); cele șapte vremi ale lui Nebucadnețar (Daniel 4, 13-16); și cele șapte săptămâni, șaizeci și două de săptămâni și o săptămână, totalizând șaptezeci de săptămâni hotărâte asupra iudeilor (Daniel 9, 24-27) — toate evenimentele cuprinse în aceste perioade fuseseră odinioară numai profeții și se împliniseră în conformitate cu cele profetizate.” (Bliss, pp. 74.75)
-324-
Apoi, când a găsit în studiul său, din Biblie, diferite perioade cronologice care, după înțelegerea lui, se întindeau până la a doua venire a lui Hristos, nu le-a putut considera decât ca “vremi dinainte stabilite”, pe care Dumnezeu le descoperise slujitorilor Săi. “Lucrurile ascunse”, zicea Moise, “sunt ale Domnului Dumnezeului nostru; dar lucrurile descoperite sunt ale noastre și ale copiilor noștri pentru veșnicie”, iar Domnul declară prin profetul Amos că “El nu face nimic fără să descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci”. (Deuteronom 29, 29; Amos 3, 7). Cercetătorii Cuvântului lui Dumnezeu pot, deci, să aștepte cu încredere împlinirea celor mai uimitoare evenimente din istoria omenirii, arătate clar în Scripturi.
“Când m-am convins pe deplin”, spune Miller, “că toată Scriptura dată prin inspirația lui Dumnezeu este de folos (2 Timotei 3, 16); că n-a apărut prin voia oamenilor, ci a fost scrisă așa cum au fost conduși oamenii sfinți de Duhul lui Dumnezeu (2 Petru 1, 21) și a fost scrisă pentru învățătura noastră, ca prin răbdarea și mângâierea pe care o dau Scripturile să avem nădejde (Romani 15, 4), n-am putut decât să privesc părțile cronologice ale Bibliei ca fiind o parte a Cuvântului lui Dumnezeu, tot atât de îndreptățită la atenția noastră serioasă ca oricare altă parte din Scripturi. De aceea am simțit că, în încercarea de a înțelege ceea ce Dumnezeu a socotit de bine să ne descopere în mila Sa, nu aveam dreptul să trec peste perioadele profetice.” (Bliss, p. 75)
Profeția care părea să descopere în modul cel mai clar timpul celei de a doua veniri era aceea din Daniel 8, 14: “Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineți; apoi sfântul Locaș va fi curățit”. Folosind regula lui de a face din Scriptură propriul interpret, Miller a văzut că o zi în profeție reprezintă simbolic un an (Numeri 14, 34; Ezechiel 4, 6); a văzut că perioada de 2300 zile profetice, sau ani literali, se întindea până departe, dincolo de încheierea dispensațiunii iudaice, deci, nu se poate referi la sanctuarul acelei dispensațiuni. Miller a acceptat concepția unanim recunoscută pe atunci și a înțeles că în era creștină pământul este sanctuarul și, ca urmare, curățirea sanctuarului, profetizată în Daniel 8, 14, reprezintă curățirea pământului prin foc, la a doua venire a lui Hristos. Dacă punctul corect de început pentru cele 2300 zile ar fi găsit, susținea el, timpul celei de a doua veniri putea fi precizat cu ușurință. Numai așa putea fi descoperit timpul acelei mari împliniri, vremea când starea actuală, cu “toată mândria și puterea ei, pompa și vanitatea ei, nelegiuirea și apăsarea, își va găsi sfârșitul; când blestemul va fi îndepărtat de pe pământ, moartea va fi distrusă, răsplata va fi dată slujitorilor lui Dumnezeu, profeților și sfinților, celor care se tem de numele Său, și îi va nimici pe aceia care prăpădesc pământul.” (Bliss, p. 76)