Capitolul 17 — Vestitorii dimineții
Unul dintre cele mai solemne și mai glorioase dintre adevărurile descoperite în Biblie este a doua venire a lui Hristos, pentru a desăvârși marea lucrare de mântuire. Pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu, atât de mult timp lăsat să pribegească în “negura și umbra morții”, este dată o nădejde, prețioasă și inspiratoare, de bucurie în făgăduințele revenirii Aceluia care este “învierea și viața”, pentru a-i conduce acasă “pe cei alungați ai Săi”. Învățătura cu privire la a doua venire este nota dominantă a Sfintelor Scripturi. Din ziua în care prima pereche de oameni a părăsit cu durere Edenul, copiii credinței au așteptat venirea Celui Făgăduit pentru a doborî puterea nimicitorului și a-i aduce iarăși în paradisul pierdut. Bărbații sfinți din vechime priveau înainte către venirea lui Mesia în slavă, ca împlinire a nădejdii lor. Lui Enoh, al șaptelea urmaș al acelora care locuiseră în Eden, cel care timp de trei secole de viețuire pe pământ umblase cu Dumnezeu, i s-a îngăduit să privească de departe venirea Eliberatorului. “Iată”, zicea el, “că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor.” (Iuda 14, 15). Patriarhul Iov, în noaptea suferinței lui, exclama cu o încredere neclintită: “Știu că Răscumpărătorul meu trăiește și că Se va arăta la urmă pe pământ … voi vedea totuși pe Dumnezeu. Ochii mei Îl vor vedea și nu ai altuia”. (Iov 19, 25-27) Revenirea lui Hristos pentru a inaugura domnia neprihănirii a inspirat cele mai sublime și mai arzătoare declarații tuturor scriitorilor sfinți. Poeții și profeții Bibliei s-au ocupat de acest subiect în cuvinte care ardeau de foc ceresc. Iar psalmistul cânta despre puterea și maiestatea Regelui lui Israel: “Din Sion desăvârșirea frumuseții, de acolo strălucește Dumnezeu. Dumnezeul nostru vine și nu tace…. El strigă spre ceruri sus, și spre pământ, ca să judece pe poporul Său”. (Psalmii 50, 2-4). “Să se bucure cerurile și să se veselească pământul … înaintea Domnului, căci El vine, vine să judece pământul; El va judeca lumea cu dreptate și popoarele după credincioșia Lui.” (Psalmii 96, 11-13)
-300-
Profetul Isaia spunea: “Treziți-vă și săriți de bucurie, cei ce locuiți în țărână! Căci roua ta este o rouă dătătoare de viață și pământul va scoate iarăși afară pe cei morți.” “…Să învie dar morții Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte!… Nimicește moartea pe vecie: Domnul Dumnezeu șterge lacrimile de pe toate fețele, și îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său; da, Domnul a vorbit. În ziua aceea, vor zice: ‘Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam, acum să ne veselim, și să ne bucurăm de mântuirea Lui!’” (Isaia 26, 19; Isaia 25, 8.9)
Apoi Habacuc, răpit în viziune sfântă, privea venirea Lui. “Dumnezeu vine din Teman, și Cel sfânt vine din muntele Paran…. Măreția Lui acoperă cerurile, și slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina soarelui. Se oprește și măsoară pământul cu ochiul; privește, și face neamurile să tremure; munții cei veșnici se sfărâmă, dealurile cele vechi se pleacă; El umblă pe cărări veșnice…. Ai încălecat pe caii Tăi și Te-ai suit în carul Tău de biruință…. La vederea Ta, se cutremură munții; adâncul își ridică glasul, și își înalță valurile în sus. Soarele și luna se opresc în locuința lor, de lumina săgeților Tale care pornesc, de strălucirea suliței Tale care lucește. Ieși ca să izbăvești pe poporul Tău, să izbăvești pe unsul Tău! Sfărâmi acoperișul casei celui rău, o nimicești din temelii până în vârf.” (Habacuc 2, 3.4.6.8.10.11.13)
-301-
Când Mântuitorul era pe punctul de a Se despărți de ucenicii Săi, i-a mângâiat în necazurile lor cu asigurarea că va veni iarăși. “Să nu vi se tulbure inima…. În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri…. Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine.” (Ioan 14, 1-3). “Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri, va ședea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui.” (Matei 25, 31.32)
Îngerii care au mai zăbovit pe Muntele Măslinilor după înălțarea lui Hristos au repetat și ei ucenicilor făgăduința revenirii Sale: “Acest Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer”. (Faptele Apostolilor 1, 11). Iar apostolul Pavel, vorbind prin Duhul inspirației, mărturisea: “Căci, Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer”. (1 Tesaloniceni 4, 16). Proorocul de pe Patmos spunea: “Iată că El vine pe nori, și orice ochi Îl va vedea. Da! Amin”. (Apocalipsa 1, 7)
În jurul venirii Sale se adună slava acelei “restatorniciri a tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinților Săi prooroci încă de la întemeierea lumii” (Faptele Apostolilor 3, 21). Atunci stăpânirea de lungă durată a răului va fi nimicită; “împărățiile lumii acesteia” vor deveni “împărățiile Domnului nostru și ale Hristosului Său; și El va domni în veci de veci” (Apocalipsa 11, 15). “Slava Domnului se va descoperi și orice făptură o va vedea…. Domnul va face să răsară mântuirea și lauda în fața tuturor neamurilor…. El va fi ca o cunună strălucitoare și o podoabă măreață pentru rămășița poporului.” (Isaia 40, 5; 61, 11; 28, 5) Atunci va fi întemeiată sub întregul cer împărăția pașnică și multă vreme așteptată a lui Mesia. “Tot astfel, Domnul are milă de Sion, și mângâie toate dărâmăturile lui. El va face pustia lui ca un Rai, și pământul lui uscat ca o grădină a Domnului…. I se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului și a Saronului…. Nu te vor mai numi Părăsită, și nu-ți vor mai numi pământul un pustiu, ci te vor numi: ‘Plăcerea Mea este în ea’; și țara ta o vor numi Beula…. Cum se bucură mirele de mireasa lui, așa Se va bucura Dumnezeul tău de tine.” (Isaia 51, 3; 35, 2; 62, 4.5)
-302-
Revenirea Domnului a fost în toate veacurile nădejdea urmașilor Săi adevărați. Făgăduința Mântuitorului la despărțirea de pe Muntele Măslinilor, că va reveni, a luminat viitorul ucenicilor Săi, umplându-le inimile de bucurie și nădejde pe care suferința n-o putea stinge și încercările să o umbrească. În mijlocul suferinței și a persecuției, “arătarea marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos” a fost “fericita nădejde”. Când creștinii tesaloniceni erau copleșiți de întristare la înmormântarea celor dragi, care nădăjduiseră să trăiască pentru a fi martorii revenirii Domnului, Pavel, învățătorul lor, le îndrepta atenția către învierea care urma să se producă la revenirea Mântuitorului. “Atunci cei morți în Hristos vor învia și împreună cu cei vii vor fi răpiți pentru a întâmpina pe Domnul în văzduh…. Și astfel, spunea el, vom fi pentru totdeauna cu Domnul. Mângâiați-vă unii pe alții cu aceste cuvinte.” (1 Tesaloniceni 4, 16-18).
Pe Patmosul cel stâncos, ucenicul iubit a auzit și el făgăduința: “Iată Eu vin curând”, iar răspunsul lui plin de adorare dă glas rugăciunii bisericii de-a lungul peregrinării ei: “Amin, vino Doamne Isuse”. (Apocalipsa 22, 20).
Din temniță, de la rug, de pe eșafod, unde sfinții și martirii au mărturisit despre adevăr, vine de-a lungul veacurilor exprimarea credinței și a nădejdii lor. Fiind “asigurați de învierea Sa și în consecință și de a lor, la revenirea Sa, pentru motivul acesta”, spune unul dintre acești creștini, “ei nu se temeau de moarte și se constata că erau mai presus de ea”. (Daniel T. Taylor, The Reign of Christ on Earth: or, The Voice of the Church in All Ages, 33). “Erau gata să meargă în mormânt pentru a putea învia liberi.” (Idem, p. 54). Ei Îl așteptau pe Domnul lor “să vină din cer, pe nori cu slava Tatălui Său, ca să aducă celui drept vremurile împărăției. Valdenzii nutreau aceeași credință (Idem, pp. 129-133). Wycliffe privea înainte la revenirea Răscumpărătorului ca nădejde a bisericii.” (Idem, pp. 132-134)
-303-
Luther declara: “Sunt convins cu adevărat că ziua judecății nu va întârzia trei sute de ani. Dumnezeu nu va putea îngădui mai mult această lume păcătoasă…. Ziua cea mare se apropie, zi în care împărăția nelegiuiților va fi nimicită.” (Idem, pp. 158, 134)
“Această lume îmbătrânită nu este departe de sfârșitul ei”, spunea Melanchton. Iar Calvin îi îndemna pe creștini “să nu ezite a dori cu ardoare ziua venirii lui Hristos ca cel mai remarcabil dintre toate evenimentele” și declara că “întreaga familie a celor credincioși va avea în vedere ziua aceasta. Trebuie să flămânzim după Hristos, trebuie să-L căutăm, să-L contemplăm”, zicea el, “până în zorii acelei zile mari, când Domnul nostru Își va manifesta deplin slava împărăției Sale”. (Idem, pp. 158, 134)
“Nu a dus Domnul Isus trupul nostru în ceruri?”, spunea Knox, reformatorul scoțian, “și nu se va reîntoarce oare? Știm că El va reveni, și aceasta cu mare grabă”. Ridley și Latimer, care și-au dat viața pentru adevăr, așteptau cu credință revenirea Domnului. Ridley scria: “Fără îndoială, lumea — cred și de aceea spun — merge către sfârșit. Să strigăm în inimile noastre împreună cu Ioan, slujitorul lui Dumnezeu, către Mântuitorul Hristos: ‘Amin, vino Doamne Isuse’”. (Idem, pp. 151, 145)
“Gândul revenirii Domnului”, spunea Baxter, “îmi este atât de plăcut și plin de bucurie”. (Richard Baxter, Works, vol, 17, p. 555). “A iubi revenirea Sa și a aștepta această fericită nădejde este lucrarea credinței și caracterului sfinților Lui…. Dacă moartea este ultimul vrăjmaș care va fi distrus la înviere, ne putem da seama cât de stăruitor trebuie să se roage și să dorească credincioșii a doua venire a lui Hristos, până când va fi făcută această cucerire deplină și finală.” (Idem, vol. 17, p. 500). “Aceasta este ziua pe care toți credincioșii trebuie să o dorească, să o nădăjduiască și să o aștepte, ca fiind împlinirea întregii lucrări a mântuirii lor și toate dorințele și străduințele sufletelor lor…. Grăbește, o, Doamne, această zi binecuvântată!” (Idem, vol. 17, pp. 182, 183). Aceasta era nădejdea bisericii apostolice, a “bisericii din pustie” și a reformatorilor.
-304-
Proorocia nu numai că profetizează modul și scopul revenirii lui Hristos, ci prezintă și semnele prin care oamenii pot ști când venirea Lui este aproape. Isus spunea: “Vor fi semne în soare, în lună și în stele”. (Luca 21, 25). “Soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, și puterile care sunt în ceruri vor fi clătinate. Atunci se va vedea Fiul omului venind pe nori cu o mare putere și cu slavă.” (Marcu 13, 24-26). Descoperitorul descrie astfel primul dintre semnele care preced a doua venire: “S-a făcut un mare cutremur de pământ, soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, și luna s-a făcut ca sângele”. (Apocalipsa 6, 12)
Aceste semne au fost văzute înainte de începutul secolului al XIX-lea. Și ca o împlinire a acestei proorocii, în anul 1755 a avut loc cel mai groaznic cutremur care a fost cunoscut vreodată. Deși în general este cunoscut sub numele de cutremurul din Lisabona, el s-a întins pe o mare parte din Europa, Africa și America. A fost simțit în Gröenlanda, în Indiile de Vest, în insulele Madeira, în Norvegia și Suedia, Marea Britanie și Irlanda. El s-a extins pe o suprafață de 4 milioane de mile pătrate. În Africa, șocul a fost aproape tot atât de puternic ca și în Europa. O mare parte a orașului Alger a fost distrusă; iar la o mică distanță de Maroc, un sat de 8 sau 10.000 de locuitori a fost înghițit cu totul. Un val uriaș a măturat coasta Spaniei și Africii, inundând orașe și provocând o mare distrugere.
În Spania și Portugalia, șocul s-a manifestat cu o violență extremă. La Cadix, valul fluxului se spune că a fost de 18 metri înălțime. “Munții cei mai mari din Portugalia au fost zguduiți puternic, din temelie, iar unii dintre ei s-au despicat din vârf și s-au rostogolit într-un mod ciudat, părți mari dintre ei fiind aruncate în văile învecinate. S-a spus că au ieșit flăcări din acești munți.” (Sir Charles Lyell, Principles of Geology, p. 495)
-305-
“La Lisabona, în adâncurile pământului s-a auzit un bubuit de tunet și îndată după aceea o zguduitură puternică a distrus o mare parte din oraș. În timp de aproximativ șase minute, au pierit 60.000 de persoane. La început apele oceanului s-au retras lăsând țărmul uscat, apoi au revenit cu violență, ridicându-se cu 15 metri și chiar mai mult deasupra nivelului obișnuit. Printre alte ravagii care au avut loc la Lisabona în timpul catastrofei, a fost și prăbușirea unui chei nou construit, în întregime din marmură, foarte costisitor. Un mare număr de oameni se refugiaseră acolo, căci părea un loc sigur de scăpare, în care ar fi fost la adăpost de căderea zidurilor; dar deodată cheiul s-a prăbușit cu toți oameni de pe el și nici un om n-a mai ieșit la suprafață.” (Idem, p. 495)
“Zguduitura cutremurului a fost urmată imediat de prăbușirea tuturor bisericilor și mănăstirilor și aproape a tuturor clădirilor publice mari și a peste un sfert din celelalte case. La aproape două ore după cataclism, focul a izbucnit în mai multe cartiere, mistuind orașul cu deosebită violență timp de trei zile, încât acesta a fost cu totul pustiit. Cutremurul s-a produs într-o zi de sărbătoare, când bisericile și mănăstirile erau arhipline de oameni, dintre care foarte puțini au scăpat” (Encyclopedia Americana, art. “Lisabon”, ed. 1831). “Groaza poporului era dincolo de orice imaginație. Nimeni nu plângea, era mai presus de lacrimi. Toți alergau încoace și încolo, înnebuniți de groază și uimire, bătându-și fețele și pieptul strigând: ‘Misericordia! A venit sfârșitul lumii!’ Mamele își uitaseră copiii și alergau ținând crucifixuri în brațe. Din nefericire, mulți au alergat în biserici pentru ocrotire; dar în zadar se invocau lucrurile sfinte, în zadar îmbrățișau altarele sărmanele făpturi; statui, preoți și oameni au fost îngropați într-o ruină comună”. S-a apreciat că 90.000 de persoane și-au pierdut viața în acea zi fatală.
-306-
Douăzeci și cinci de ani mai târziu, a apărut al doilea semn menționat în profeție: întunecarea soarelui și a lunii. Ceea ce a făcut ca acest semn să fie și mai impresionant a fost faptul că timpul împlinirii lui fusese precis arătat. În discuția Mântuitorului cu ucenicii Săi de pe Muntele Măslinilor, după descrierea perioadei lungi de încercare pentru biserică — cei 1260 de ani de persecuție papală — cu privire la care El făgăduise că necazul avea să fie scurtat, a menționat câteva evenimente care aveau să preceadă venirea Sa și a fixat timpul când primul dintre ele urma să fie văzut: Dar “în zilele acelea, după necazul acesta, soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei”. (Marcu 13, 24). Cele 1260 de zile sau ani s-au încheiat în anul 1798. Însă, cu un sfert de veac mai înainte, persecuția aproape că încetase cu totul. În urma acestei persecuții, după cuvintele lui Hristos, soarele urma să se întunece. Astfel că, la 19 mai 1780, această profeție s-a împlinit.
“Aproape cel mai tainic și încă neexplicat fenomen de felul acesta, dacă nu chiar singurul …, este ziua întunecată de la 19 mai 1780, întunecarea cea mai inexplicabilă a întregii părți vizibile a cerului și a atmosferei din Noua Anglie.” (R.M. Devens, Our First Century, p. 89)
Un martor ocular care trăia în Massachusetts descrie evenimentul în felul următor: “Dimineața soarele a răsărit pe un cer curat, dar în scurtă vreme a fost acoperit. Norii au coborât negri și amenințători și din ei izbucneau fulgere și se rostogoleau tunete, căzând și puțină ploaie. Către ora nouă, norii s-au subțiat și au căpătat o culoare ca arama sau alama, iar pământul, stâncile, copacii, clădirile, apele și oamenii au fost schimbați de această lumină ciudată, nepământeană. Câteva minute mai târziu, un nor negru și greu s-a răspândit pe tot cerul, în afară de o fâșie îngustă la orizont, și era atât de întuneric cum este de obicei vara la ora nouă seara….
Teama, îngrijorarea și groaza au umplut treptat sufletele oamenilor. Femeile stăteau la ușă privind tabloul întunecat; oamenii s-au întors de la câmp; tâmplarul și-a lăsat uneltele, fierarul și-a părăsit foalele, negustorul tejgheaua. Școlile și-au suspendat cursurile, iar copiii au fugit tremurând acasă. Călătorii s-au oprit la ferma cea mai apropiată. Ce se va întâmpla? șopteau toate buzele și se întrebau toate inimile. Părea că un uragan era gata să sufle peste toată țara sau ca și cum venise ziua încheierii tuturor lucrurilor.”
-307-
“Au fost aprinse lumânări, iar focul din cămin lucea ciudat ca într-o seară de toamnă fără lună…. Păsările s-au retras în cotețe și s-au dus la culcare, vitele s-au înapoiat în staul ca pentru noapte și rumegau. Broaștele orăcăiau, păsările cântau cântece de seară, iar liliecii zburau. Însă oamenii știau că nu venise noaptea….”
“Dr. Nathanael Whittaker, pastorul bisericii Tabernacol din Salem, a ținut slujba religioasă în casa de rugăciune, ținând o predică în care a susținut că întunecimea era supranaturală. S-au ținut adunări în multe alte locuri. Textele biblice pentru aceste predici neprevăzute erau fără excepție acelea care arătau că întunericul era în acord cu profeția Scripturii…. Întunericul a fost foarte dens la scurtă vreme după ora 11.” (The Essex Antiquarian, April 1899, vol. 3, nr. 4, pp. 53.54). Într-o mare parte a țării întunericul a fost atât de mare în timpul zilei, încât oamenii n-au putut vedea cât este ceasul, n-au putut mânca și nici nu și-au putut îndeplini treburile lor casnice fără lumina lumânărilor.
Întinderea acestei întunecimi a fost extraordinară. A fost văzută cu mult mai spre răsărit decât la Falmouth. Către apus, ea a ajuns la cea mai îndepărtată parte din Connecticut și la Albany. Spre sud, a fost observată de-a lungul țărmului mării, iar spre nord la limita până la care se întind așezările americane (William Gordon, History of the Rise, Progress, and Establishment of the Independence of the U.S.A, vol. 3, p. 57).
Întunecimea intensă a zilei a fost urmată, cu o oră sau două înainte de căderea serii, de un cer în parte curat, iar soarele a apărut cu toate că era încă voalat de o ceață întunecată și deasă.