Viața lui Isus | Capitolul 56
După ce Isus a întâlnit pe frați în Galileea, ucenicii s-au înapoiat iarăși la Ierusalim; și pe când cei unsprezece erau adunați în cetate, Isus a venit la ei și i-a învățat mai departe despre profețiile referitoare la persoana Sa. El le-a întipărit necesitatea unui studiu temeinic al vechilor profeții în privința lui Mesia, cum și o comparație a acestora cu faptele vieții, ale morții și învierii Sale, spre a confirma împlinirea lor în persoana Sa. Ei trebuiau să urmărească punct cu punct adevărurile sfinte descoperite prin profeți, care în tipuri și simboluri a indicat la Mielul, care a fost junghiat de la întemeierea lumii. El a ridicat vălul, de pe mintea lor cu privire la serviciul divin preînchipuitor al Iudeilor, și ei au recunoscut acum adevărata însemnătate a simbolului și ceremoniilor, care au fost desființate într-adevăr prin moartea lui Isus.
Mântuitorul lumii era în perspectivă de a Se urca la tronul Tatălui Său, ca un cuceritor divin. El a ales muntele Măslinilor ca scenă a acestei ultime descoperiri a măririi Sale. Însoțit de cei unsprezece, El Și-a îndreptat pașii către munte. Ucenicii nu și-au dat seama, că aceasta era ultima dată, când ei puteau să petreacă împreună cu Maestrul lor. El au folosit timpul pentru convorbiri sfinte împreună cu ei, repetându-le instrucțiunile Sale de mai înainte. Pe când ei pășeau prin porțile Ierusalimului, multe fețe priveau cu uimire la micul cerc, care era condus de cineva pe care cu câteva săptămâni mai înainte preoții și mai marii L-au osândit și L-au răstignit.
Ei au trecut peste Chedron și s-au apropiat de Ghetsimani. Aici Isus s-a oprit puțin, așa ca ucenicii Săi să-și poată reaminti învățăturile pe care El li le-a dat pe cale spre grădină în noaptea grozavelor Sale chinuri sufletești. El a privit iarăși la acel butuc de viță, pe care l-a folosit mai înainte ca semn, pentru a simboliza împărtășirea bisericii Sale cu Sine Însuși și cu Tatăl Său, și reîmprospătă memoria ucenicilor Săi, repetându-le acele adevăruri pline de însemnătate, pe care El le-a expus pe atunci. Ori încotro își îndreptau privirea, din toate direcțiile se ridicau amintiri despre iubirea nerăsplătită a lui Hristos; chiar ucenicii care mergeau alături de El, și care erau atât de scumpi inimii Sale, L-au părăsit și tăgăduit în ceasul înjosirii Sale, când avea cea mai mare nevoie de compătimirea și mângâierea lor.
-502-
Hristos a petrecut timp de treizeci și trei de ani în lume, și a suportat disprețul, insulta și batjocurile lor; El a fost lepădat și răstignit. Dar acum, când El era în perspectivă să Se urce la tronul măririi Sale — când privea lipsa de recunoștință a poporului, pentru care El a venit să-l salveze — nu le va retrage oare și El acum compătimirea și iubirea Sa? Oare simpatia Sa nu se va concentra către acea lume, unde El era prețuit și unde îngerii neprihăniți Îi aduc adorare și stau gata ca să urmeze la cel mai mic semn al Său? Dar nu, făgăduința Sa către acei pe care El i-a lăsat pe pământ, este: “Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” Încă înainte de lupta Sa, El a rugat pe Tatăl Său, ca ei să nu fie luați din lume, ci să fie păziți în lume de cel rău.
În cele din urmă mica ceată a ajuns la muntele Măslinilor. Acest loc a fost sfințit în mod cu totul deosebit prin prezența lui Isus, pe vremea când El a purtat încă asupra Sa natura omenească. Când El a intrat în Ierusalim, chiar cu câteva zile înainte de osândirea Sa, coastele muntelui au răsunat de strigătele de bucurie ale mulțimii triumfătoare. Alături de acesta era Betania unde El a găsit adesea liniște în casa lui Lazăr. La picioarele muntelui se afla grădina Ghetsimani, unde a suportat singur cele mai grozave chinuri sufletești și a udat pământul cu sângele Său.
Isus i-a condus peste colină până aproape de Betania. Aici El S-a oprit puțin și toți s-au adunat în jurul Său. Raze de lumină păreau a porni de pe fața Sa, când El a privit asupra ucenicilor cu cea mai gingașă iubire. El nu le-a reproșat nimic în legătură cu greșelile și slăbiciunile lor; ci cuvinte de nespusă gingășie au fost ultimele pe care ei le-au auzit de pe buzele Domnului lor. Cu mâinile întinse asupra lor pentru binecuvântare, și pentru a-i asigura în același timp prin aceasta de purtarea Sa de grijă ocrotitoare, El S-a ridicat încet din mijlocul lor, atras spre cer de o putere care era mai tare decât orice putere de atracție pământească. Când El S-a urcat spre cer, ucenicii mișcați de o sfială sfântă priveau după El, până ce a dispărut ultima licărire a Domnului lor. Un nor de mărire L-a ridicat în cele din urmă dinaintea privirilor lor; și în același timp simțurile lor au fost răpite prin muzica cea mai dulce și cea mai înveselitoare a corurilor îngerești din înălțime, care ajungeau până la urechile lor.
-503-
Pe când privirile lor erau îndreptate către cer, la urechile lor au ajuns niște glasuri, care răsunau asemenea muzicii de care erau tocmai răpiți. Când ei s-au întors au văzut două ființe în chip omenesc; natura lor cerească a fost recunoscută însă imediat de către ucenici, când le-a vorbit cu următoarele cuvinte pline de mângâiere: “Bărbați Galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer.” Faptele Apostolilor 1, 11. Acești îngeri făceau parte din aceeași ceată, care a așteptat pe Isus într-un nor luminos, pentru a-L însoți până la tronul Său; și plin de compătimire și iubire pentru acei, pe care Mântuitorul i-a lăsat în urmă, ei au venit ca să îndepărteze orice nesiguranță din sufletele lor și să le dea asigurarea; că El se va întoarce iarăși înapoi pe pământ.
Întreg cerul a salutat ora când Mântuitorul S-a urcat la înălțimile cerești la sfârșitul misiunii Sale pământești. Ca un cuceritor puternic, El Și-a luat zborul spre cer, urmat de mulțimea de captivi, pe care El i-a sculat din morți la ieșirea Sa din mormânt. Cu cântări de bucurie și de triumf, cetele cerești L-au însoțit către sferele înalte. La porțile orașului lui Dumnezeu, venirea Sa era așteptată de o mulțime nenumărată de îngeri. Când ei s-au apropiat de porțile cetății, îngerii care însoțeau Maiestatea cerului au salutat cu glasuri de veselie pe îngerii care așteptau la porți: “Porți, ridicați-vă capetele; ridicați-vă, porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei!”
Îngerii care așteptau la porțile orașului au întrebat plini de entuziasm: “Cine este acest Împărat al slavei?” Îngerii însoțitori au răspuns cu cântări triumfale și pline de veselie: “Domnul cel tare și puternic, Domnul cel viteaz în lupte. Porți, ridicați-vă capetele; ridicați-vă porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei!” Îngerii care așteptau au întrebat iarăși: “Cine este acest Împărat al slavei?” Și îngerii însoțitori au răspuns în tonuri melodioase: “Domnul oștirilor: El este împăratul slavei!” Psalmii 24, 7-10. Atunci porțile cetății lui Dumnezeu au fost deschise larg, iar suita triumfală cerească a pășit înăuntru în sunetul muzicii îngerești. Toate cetele cerești au înconjurat pe Suveranul lor maiestuos, când El Își ocupă locul Său pe tronul Tatălui.
-504-
Mântuitorul a prezentat pe captivii, pe care El i-a eliberat de legăturile morții cu prețul propriei Sale vieți. Mâinile Sale a pus coroane nepieritoare pe frunțile lor: căci ei erau reprezentanți și modele ale acelora, care vor fi răscumpărați prin sângele lui Hristos, din toate națiunile, limbile și popoarele, care vor învia din morți, când El va chema din morminte pe cei drepți la a doua Sa venire. Atunci ei vor vedea rănile produse de cuiele crucii de pe Golgota pe corpul strălucit al Fiului lui Dumnezeu. Cea mai mare bucurie a lor o vor găsi în prezența Aceluia, care șade pe tron; iar sfinții răpiți de bucurie vor striga: “Eu sunt al iubitului meu și iubitul meu este al meu.” “El este ales printre multe mii și în totul plăcut!”
Cu cea mai adâncă bucurie și adorație, cetele îngerești s-a pleacat înaintea Lui, pe când strigătul de veselie a răsunat prin tot cerul: “Mielușelul care a fost junghiat, este vrednic să ia puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, onoarea, coroana și lauda.” Cântări triumfale s-au amestecat cu muzica harpelor îngerești, până când cerul părea că se revărsa de bucurie și laudă. Fiul lui Dumnezeu a triumfat asupra prințului întunericului și a biruit moartea și mormântul. Cerul a răsunat de glasuri, care vestesc în acorduri înălțătoare: “A Celui ce șade pe scaunul de domnie, și a Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii vecilor!”