Viața lui Isus | Capitolul 51
Miresmele cu care corpul lui Isus avea să fie îmbălsămat, au fost pregătite cu o zi înainte de Sabat. Dimineața devreme în prima zi a săptămânii, femeile, Maria și cu alte femei anumite au pornit la mormânt, ca să înceapă lucrarea de îmbălsămare a corpului lui Isus. Când s-au apropiat de grădină, ele au observat cu uimire, cum cerul era luminat de o splendoare măreață, și cum pământul s-a zguduit sub picioarele lor. Ele au alergat la mormânt și au fost uimite când au găsit piatra răsturnată de pe ușa mormântului, și că garda romană nu mai era acolo. Ele au observat o lumină care strălucea în apropiere de mormânt, și când s-au uitat înăuntru au constatat că e gol.
Maria a alergat imediat cu toată puterea la ucenici și le-a adus la cunoștință că Isus nu Se mai găsește în mormântul în care ei L-au pus. Pe când ea se afla pe cale, celelalte femei care o așteptau la mormânt, au făcut o cercetare amănunțită a interiorului, pentru a se asigura că Domnul lor a dispărut într-adevăr. Deodată au văzut pe un tânăr frumos la chip, într-un veșmânt strălucit, care stătea la mormânt. Acesta era îngerul care prăvălise piatra, și care a luat acum o înfățișare care să nu înspăimânte pe femeile care au fost amicele lui Isus și care L-au ajutat în misiunea Sa publică. Dar deși strălucirea îngerului era acoperită, totuși femeile au fost uimite și înspăimântate în cel mai înalt grad de mărirea Domnului care îi înconjura. Ele s-au întors să fugă, dar solul ceresc le-a vorbit cu cuvinte blânde și mângâietoare: “Nu vă temeți; căci știu că voi căutați pe Isus, care a fost răstignit. Nu este aici; a înviat, după cum a zis. Veniți de vedeți locul unde a zăcut Domnul; și duceți-vă repede și spuneți ucenicilor Lui că a înviat dintre cei morți. Iată că El merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veți vedea. Iată că v-am spus lucrul acesta.” Matei 28, 5-7.
-462-
Ascultând invitația îngerului, femeile s-au uitat din nou în mormânt, unde au văzut pe un alt înger de o înfățișare strălucită, care le-a întrebat: “Pentru ce căutați între cei morți pe Cel ce este viu? Nu este aici, ci a înviat. Aduceți-vă aminte ce v-a spus pe când era încă în Galileea, când zicea că Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile păcătoșilor, să fie răstignit, și a treia zi să învie.” Luca 24, 5-7. Acești îngeri cunoșteau bine cuvintele lui Isus către ucenicii Săi, căci ei au fost cu El ca îngeri ocrotitori în tot timpul umblării Sale pământești, și au fost martori ai osândirii și răstignirii Sale.
Plini de înțelepciune și gingășie, îngerii au atras atenția femeilor la cuvintele lui Isus, prin care El le-a anunțat de mai înainte răstignirea și învierea Sa. Femeile au priceput acum în totul cuvintele Maestrului lor, care pe vremea când au fost rostite erau pentru ele învăluite în mister. Ele au câștigat noi speranțe și curaj. Isus le-a declarat că El Se va scula dintre cei morți și pretențiile Sale, că este Fiul lui Dumnezeu și Mântuitor al lumii le-a întemeiat pe viitoarea Sa înviere dintre cei morți.
Maria care a observat cea dintâi că mormântul era gol, a alergat la Petru și la Ioan și le-a adus la cunoștință că cineva ar fi luat pe Domnul din mormânt, și că nu știe unde l-or fi pus. La aceste cuvinte cei doi ucenici au alergat la mormânt și au găsit după cum le-a spus Maria. Corpul Maestrului lor nu mai era acolo, iar mahramele erau așezate într-un colț. Petru a devenit foarte nedumerit; Ioan însă credea că Isus S-a sculat dintre morți, după cum le-a zis mai înainte. Ei nu înțelegeau Scripturile Vechiului Testament, care învățau că Hristos Se va scula dintre cei morți; dar credința lui Ioan se întemeia totuși pe cuvintele lui Isus, pe care le-a spus când era încă cu ei.
Ucenicii au părăsit mormântul și s-au întors înapoi acasă; dar Mariei nu-i venea să părăsească mormântul când era în atâta nesiguranță despre corpul Domnului ei. Stătea încă acolo, plângea și s-a plecat încă odată pentru a se uita în mormânt, a văzut deodată doi îngeri îmbrăcați în veșminte albe. Ei au luat înfățișare omenească și de aceea Maria nu i-a recunoscut ca ființe cerești. Unul a stat unde s-a odihnit capul lui Isus, iar celălalt la picioarele Lui. Ei s-au adresat Mariei cu următoarele cuvinte: “‘Femeie’, i-au zis ei, ‘pentru ce plângi?’ Ea le-a răspuns: ‘Pentru că au luat pe Domnul meu, și nu știu unde L-au pus.’” Ioan 20, 12. În fața mormântului gol și a dispariției corpului Maestrului ei, Maria nu a putut fi mângâiată așa ușor.
-463-
Lăsându-se în totul pradă durerii ei ea nu a observat înfățișarea cerească a acelora care i-a vorbit. Când ea s-a întors plângând la o parte, o altă voce a întrebat: “‘Femeie’, i-a zis Isus, ‘de ce plângi?’”
Ochii ei erau atât de orbiți de multe lacrimi, încât nu a observat mai de aproape pe Cel care-i vorbea. Totuși ea era stăpânită de idea, de a dobândi informații mai precise de la cel care a întrebat-o despre corpul Domnului ei. Ea a gândit că cel ce-i vorbea ar fi unul dintre acei, care supravegheau grădina, și i-a vorbit cu cuvinte rugătoare: “Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, și mă voi duce să-L iau.”
Ea a simțit în inima ei, că numai de ar putea ajunge iarăși în posesia scumpului corp crucificat, aceasta ar însemna o mare mângâiere în durerea ei. Ea a gândit, că dacă mormântul acestui om bogat este un loc prea de cinste pentru Domnul ei, ea se va îngriji singură pentru un alt loc de îngropăciune. Cea mai zeloasă străduință a ei era de a-L găsi, așa ca El să aibă o înmormântare cuviincioasă. Dar acum, spre marea ei mirare i-a venit la ureche glasul cel bine cunoscut al lui Isus care i-a zis: “Marie!”. Lacrimile ei au încetat pe moment, și acel, căruia ea i-a vorbit, crezând că este grădinarul, a stat acum descoperit în fața ei — era Isus! Pentru un moment, ea a uitat în bucuria ei, că El a fost crucificat: ea și-a întins mâinile către El și a zis: “Rabuni!” La acestea Isus a spus: “‘Nu Mă ține’, i-a zis Isus; ‘căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci, du-te la frații Mei, și spune-le că Mă sui la Tatăl Meu și la Tatăl vostru la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru.’”
Isus a refuzat să primească omagiile poporului Său, înainte de a ști că jertfa Sa a fost primită de către Tatăl și până când Dumnezeu Însuși avea să-I dea asigurarea, că compensația pentru păcatele lumii este suficientă și mulțumitoare și că ai Săi pot dobândi viață veșnică prin sângele Său. Isus S-a urcat imediat la ceruri și S-a prezentat înaintea tronului lui Dumnezeu, cu semnele ocării și ale tiraniei pe fruntea Sa, pe mâinile și picioarele Sale. El a refuzat însă să primească coroana măririi și veșmintele împărătești, și a respins de asemenea și închinarea din partea îngerilor, tot așa după cum a respins și închinarea Mariei, până ce Tatăl Său i-a arătat, că jertfa Sa a fost primită.
-464-
În același timp El a avut de prezentat o cerere cu privire la aleșii Săi de pe pământ, și dorea să i se lămurească bine raportul, în care mântuiții Săi aveau să stea în viitor față de cer, și față de Tatăl Său. Comunitatea Sa trebuia să fie îndreptățită și primită înainte ca El să poată să primească onoruri cerești. El a declarat că voința Sa este, ca acolo unde este El, să fie și comunitatea Sa; dacă El va fi părtaș măririi, să se bucure și poporul Său de aceeași strălucire. Acei de pe pământ care suferă împreună cu El, vor împărăți în cele din urmă împreună cu El în împărăția Sa. Hristos a mijlocit pentru comunitatea Sa în modul cel mai stăruitor și cel mai precis, punând interesele Sale deopotrivă cu interesele lor și cu o iubire și statornicie mai tare decât moartea, a apărat drepturile și onoarea pe care ei le dobândiseră prin El.
Răspunsul lui Dumnezeu la această rugăminte e dat în proclamația: “Toți îngerii lui Dumnezeu să-I aducă închinare!” Orice comandant ceresc ascultă de porunca împărătească, și pretutindeni în cer răsună “Vrednic este Mielul care a fost junghiat, să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda!” Apocalipsa 5, 12. Oștile nenumărate de îngeri s-au aruncat la picioarele Salvatorului lor. Cererea lui Isus este acceptată; comunitatea stă deci îndreptățită prin El, care este reprezentantul și capul ei. Tatăl confirmă aici convenția Sa cu Fiul, că El primește să Se împace cu oamenii, care primesc pocăința și ascultarea spre a-i face iarăși părtași harului Dumnezeiesc prin meritele lui Isus. Mântuitorul asigură că un om “va fi mai scump decât aurul din Ofir”. Isaia 13, 12. Toată puterea în cer și pe pământ este dată acum Prințului vieții, și totuși El nu uită pentru nici o clipă pe sărmanii Lui ucenici dintr-o lume păcătoasă, ci Se pregătește să vină iarăși la ei pentru a le putea transmite mărirea și puterea Sa. În acest fel Salvatorul omenirii legă prin jertfirea Sa de Sine, pământul cu cerul și pe omul muritor cu Dumnezeul nemărginit.
-465-
Isus a zis către Maria: “‘Nu Mă ține’, i-a zis Isus; ‘căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu.’” Când Isus Și-a închis ochii pe cruce în moarte, sufletul Său nu s-a urcat imediat la cer, după cum cred unii, altfel cum puteau să se adeverească cuvintele: “Căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu”? Sufletul lui Hristos a dormit în mormânt cu corpul Său și nu a zburat la cer, pentru a duce acolo o experiență deosebită și să privească de acolo asupra ucenicilor Săi îndurerați, cum îmbălsămează corpul din care El a ieșit. Tot ceea ce alcătuia viața și priceperea lui Isus, a rămas cu corpul Său în mormânt. El avea putere, ca să-Și lase viața și să Și-o ia iarăși.
Faptul că Hristos a înviat în prima zi a săptămânii, nu sfințește această zi și nu o face Sabat. Înainte de moartea Sa Isus a instituit o sărbătoare de amintire a frângerii corpului Său și a vărsării sângelui Său pentru păcatele lumii, prin întocmirea Sfintei Cine cu cuvintele: “Pentru că ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului, până va veni El.” 1 Corinteni 11, 26. Iar credinciosul pocăit, care face pașii ceruți de pocăință, sărbătorește prin botezul său, serbarea de amintire a morții, a înmormântării și a învierii lui Hristos. El s-a coboară în apă, preînchipuind moartea și înmormântarea, și s-a ridicat din apă pentru a se asemăna și învierii Sale — nu pentru a reîncepe vechea sa viață de păcat, ci pentru a începe o nouă viață în Isus Hristos.
Celelalte femei care au văzut pe îngerii care au vorbit cu ele, au părăsit mormântul cu simțăminte amestecate de teamă și de mare bucurie. Ele au mers în grabă la ucenici, după sfatul îngerilor, și le-au povestit lucrurile pe care le-au văzut și auzit. Femeile au primit de la îngeri însărcinarea, de a duce această veste lui Petru în primul rând. Acest ucenic era mai întristat decât toți ceilalți din cercul urmașilor lui Hristos, pentru că a tăgăduit pe Domnul într-un chip atât de rușinos. Căința lui Petru pentru această crimă a fost bine înțeleasă de îngeri, și compătimirea lor gingașă pentru cel rătăcitor și îndurerat s-a dat pe față prin marele interes pe care ei l-au arătat pentru ucenicul nenorocit, ceea ce i-a dat dovada că i-a fost primită căința și păcatul i-a fost iertat.
-466-
Când ucenicii au auzit raportul adus de femei, s-au mirat foarte tare. Au început să-și amintească de cuvintele Domnului lor, care au prezis învierea Sa. Și totuși acest eveniment, care ar fi trebuit să umple inimile lor de bucurie, a fost o cauză de mare încurcătură pentru ei. După decepția lor de la moartea lui Hristos, credința lor nu era destul de tare, pentru a primi faptul învierii. Speranțele lor au fost atât de mult înșelate, încât ei nu erau în stare să creadă cele raportate de femei, ci au gândit că ele au fost înșelate de propriile lor simțuri. Chiar când Maria Magdalena a mărturisit, că a văzut pe Domnul și a vorbit cu El, ei au refuzat în continuu, să creadă că El a înviat.
Inimile ucenicilor erau zdrobite la culme din cauza evenimentelor prin care au trecut. În ziua a șasea ei au văzut pe Maestrul lor murind; în ziua întâia a săptămânii, ei nu au mai găsit trupul lui Isus, și asupra lor cădea bănuiala că l-ar fi răpit pentru a înșela poporul. Ei se îndoiau că vor putea combate vreodată impresiile false, care s-au răspândit contra lor, și acum ei erau puși în încurcătură prin rapoartele femeilor credincioase. În confuzia inimii lor, doreau după Maestrul lor iubit, care a fost gata întotdeauna să le explice tainele care îi nelinișteau și să-i scoată din încurcătură.