Viața lui Isus | Capitolul 46
Când Isus a fost întrebat: “Ești Tu Fiul lui Dumnezeu?” El știa foarte bine, că o confirmare a întrebării avea să aibă ca rezultat moartea Sa; o negare totuși îi era cu neputință.
Era deci timp de a vorbi și de a tăcea. El nu a vorbit până nu a fost întrebat în mod clar și lămurit. În instrucțiunile Sale către ucenici, El a declarat mai înainte: “De aceea, pe orișicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” Când El a fost somat să Se pronunțe lămurit, El nu a tăgăduit înrudirea Sa cu Dumnezeu. În acea clipă solemnă a stat reputația Sa în joc, și trebuia să fie apărată. Cu această ocazie, El a lăsat oamenilor în urma Sa un model, cum să se comporte în situații similare. El voia să le întipărească învățătura, de a nu se abate de la credință, pentru a scăpa de suferințe sau chiar și de la moarte.
Dacă iudeii ar fi posedat puterea necesară pentru aceasta, atunci ei ar fi executat pe Isus fără întârziere după osânda grăbită a judecătorilor; dar această putere a trecut în mâinile romanilor, și s-a cerut neapărat, de a prezenta cazul în fața autorităților în drept ale acelei stăpâniri pentru a o rezolva definitiv. Iudeii s-au străduit cu mult zel, a grăbi judecata și execuția lui Isus, căci dacă aceasta nu s-a putut pune în aplicare imediat, atunci chestiunea trebuia amânată pentru o săptămână din cauza sărbătorii Paștelui care le-a stat în față. În acest caz Isus avea să rămână în închisoare, și agitația colosală a gloatelor, care însetau după sângele Său, s-ar fi calmat, și o repercusiune firească ar fi fost urmarea că cea mai bună parte a poporului se putea ridica atunci în favoarea Sa, și după toate probabilitățile ar fi cerut liberarea Sa. De aceea preoții și mai marii și-au dat seama, că nu mai era nici un timp de pierdut.
-405-
Marele sfat în întregime urmat de mulțime, însoțea pe Isus către pretoriu lui Pilat, guvernatorul Roman, spre a dobândi o confirmare a sentinței ce se rostise. Preoții și mai marii iudeilor nu puteau să intre în pretoriul lui Pilat, temându-se de o necurăție ceremonială, prin care ei ar fi fost împiedicați să ia parte la sărbătoarea Paștelui. Spre a osândi pe Mântuitorul cel fără prihană, ei s-au văzut constrânși, să recunoască pe cineva ca judecător, al cărui prag ei nu cutezau să-l treacă de frică să nu se spurce. Orbiți de prejudecată și cruzime, ei nu puteau să-și dea seama că Paștele lor era fără valoare, deoarece sufletele lor erau mânjite prin lepădarea lui Hristos. Marea salvare adusă de Hristos, a fost preînchipuită de salvarea fiilor lui Israel, iar Paștele era o serbare de amintire a acestei eliberări. Mielul nevinovat înjunghiat în Egipt, cu al cărui sânge israeliții au stropit ușiorii casei, pentru ca îngerul pierzător să evite casele lor, era o preînchipuire a Mielușelului cel neprihănit al lui Dumnezeu, ale Cărui merite pot abate judecata și osânda de la omul căzut. Mântuitorul a fost supus legii iudaice și a respectat toate prescripțiile date lor de Dumnezeu. El a arătat tocmai, că mielul pascal și-a găsit în El marele antitip, unind Cina cea de taină cu sărbătoarea Paștelui. Ce reproș amar a fost deci ceremonia, pe care preoții prigonitori ai lui Isus au intenționat s-o respecte atunci.
Pilat a recunoscut în acel inculpat un om, care purta semnele maltratării violente pe corpul său, dar a cărui față era totuși calmă și nobilă și înfățișarea Lui era plină de demnitate. Guvernatorul roman a avut ocazia să judece multe cazuri dar niciodată nu a fost adus înaintea lui un om ca acesta. În trăsăturile feței Sale, el nu a descoperit nici o urmă de crimă, și ceva din înfățișarea Prizonierului, a trezit compătimirea și respectul său. El s-a întors către preoții, care au stat tocmai afară la ușă și i-a întrebat: “Ce pâră aduceți împotriva omului acestuia?”
Ei nu au fost pregătiți pentru această întrebare și nu au intenționat să expună amănuntele pretinsei crime a lui Isus. Ei s-au așteptat, ca Pilat să confirme fără ezitare sentința lor contra Mântuitorului. Ei au răspuns însă, că după legea lor ei ar fi judecat pe acest Prizonier și L-ar fi găsit vinovat de moarte. Cuvintele lor au fost: “Dacă n-ar fi fost un făcător de rele, nu L-am fi dat noi în mâinile tale.” Dar Pilat nu a fost mulțumit cu această declarație a iudeilor, și le-a amintit, că nu era în puterea lor ca să aplice legea. El le-a dat a înțelege, că dacă numai judecata lor ar fi fost de ajuns pentru osândirea Sa, atunci nu ar mai fi fost de trebuință să-L mai aducă înaintea lui. El le-a zis: “Luați-L voi și judecați-L după legea voastră.”
-406-
Preoții trădători au recunoscut, că viclenia lor a fost pricepută; ei au văzut, că nu vor câștiga nimic, dacă vor căuta să precizeze mai de aproape motivele pentru osândirea lui Isus. Învinuirea că ar fi rostit defăimare contra lui Dumnezeu, Pilat a considerat-o ca o pretenție religioasă bigotă și a respins-o imediat ca pe o invidie preoțească. Dar dacă ei ar fi putut trezi în guvernatorul roman o bănuială rea, cum că Isus ar fi un instigator de răscoală, atunci scopul lor ar fi fost ajuns într-adevăr. Tumulturi și răscoale s-au ivit neîncetat printre iudei contra stăpânirii romane, căci mulți au susținut, că ar fi contra legii iudaice, de a plăti tribut unei puteri străine. Autoritățile au recunoscut necesitatea, de a proceda foarte energic cu aceste răscoale din popor și erau neîncetat la pândă, spre a le înăbuși, dacă era cu putință chiar în germene. Dar Isus a fost ascultător puterii guvernante întotdeauna și când preoții căutători de greșeli au căutat să-L prindă, și au trimis spioni la El cu întrebarea: “Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?”, El le-a atras atenția la chipul și la inscripția Cezarului de pe monedă și le-a răspuns: “Dați dar Cezarului ce este al Cezarului”. Isus Însuși a plătit aceste dări și a îndemnat pe ucenicii Săi să facă la fel.
Încolțiți fiind în acest fel, preoții au chemat martori mincinoși în ajutorul lor. “Și au început să-L pârască și să zică: ‘Pe omul acesta l-am găsit ațâțând neamul nostru la răscoală, oprind a plăti bir Cezarului, și zicând că el este Hristosul, Împăratul.’” Luca 23, 2.
Pilat nu s-a lăsat indus în eroare prin această mărturie. El era din contră convins, că un complot secret a fost făcut, pentru a curma viața unui om nevinovat, de care se împiedicau demnitarii iudei în calea lor. Atunci el s-a adresat prizonierului: “Ești Tu Împăratul Iudeilor?” “Da” i-a răspuns Isus, “sunt”. Isus a stat înaintea lui Pilat palid și rănit și aproape pe jumătate leșinat, lipsit fiind de mult timp de hrană și de odihnă. El a fost târât din loc în loc, și expus la insultele cele mai ordinare; dar înfățișarea Sa a rămas încă nobilă, și fața Sa strălucea, ca și când ar fi fost luminată de razele soarelui.
-407-
Când Caiafa care a stat aproape de pragul sălii de judecată, a auzit acest răspuns, împreună cu ceilalți care erau de față a strigat pe Pilat ca martor, că prin acest răspuns Isus ar fi recunoscut crima Sa, căci aceasta ar dovedi în față, că El ar căuta să întemeieze în Iuda un tron, în contrast cu puterea Cezarului. Preoții, cărturarii și mai marii, toți s-au unit în a-L învinui cu voce tare pe Isus și au cerut în mod impetuos ca să se rostească sentința de moarte asupra Lui. Răscoala ilegală a preoților înfuriați și a demnitarilor templului a zăpăcit simțurile guvernatorului roman. În cele din urmă, după ce s-a restabilit oarecare liniște el a vorbit lui Isus încă o dată și a spus: “Nu răspunzi nimic? Uite de câte lucruri Te învinuiesc ei!” Isus nu i-a mai dat nici un răspuns, lucru care a mirat pe Pilat. Tăcerea Salvatorului l-a pus în încurcătură. El nu a văzut în prizonier nici o trăsătură de caracter rebel și nu a avut nici o încredere în învinuirile preoților. Nădăjduind să audă de la El adevărul și să scape de tumultul mulțimii înfuriate, a invitat pe Isus să intre cu el în pretoriu. Aici fiind numai ei amândoi, Pilat s-a adresat lui Isus și L-a întrebat cu respect: “Ești Tu Împăratul Iudeilor?”
Isus nu a răspuns imediat la această întrebare. El a știut, că în inima lui Pilat a pătruns convingerea, și El a dorit să-i dea o ocazie, ca să mărturisească, cât de departe a fost influențat spiritul său în direcția binelui. De aceea El a răspuns: “De la tine însuți zici lucrul acesta, sau ți l-au spus alții despre Mine?” Mântuitorul a dorit să afle de la Pilat, dacă întrebarea sa a fost pusă ca urmare a învinuirilor ridicate de iudei, sau a pornit numai din dorința, de a dobândi lumină de la Hristos. Pilat a dorit după o credință mai rațională. Înfățișarea plină de demnitate a lui Isus și stăpânirea Sa de Sine liniștită, într-un timp și într-o situație, când era de așteptat mai mult un sentiment de ură și de răzbunare, a uimit pe Pilat și l-a făcut să aibă cel mai mare respect față de El. Întrebarea directă pusă de Isus a fost înțeleasă de el imediat, ceea ce a dovedit că sufletul său s-a deschis convingerii. Totuși mândria a câștigat iarăși supremația în inima judecătorului roman asupra Spiritului lui Dumnezeu. “Pilat a răspuns: ‘Eu sunt Iudeu? Neamul Tău și preoții cei mai de seamă Te-au dat în mâna mea: ce ai făcut?’”
-408-
Ocazia de aur a lui Pilat a trecut. Dar Isus nu l-a lăsat fără a-l lumina mai departe. La dorința Sa, Dumnezeu a trimis un înger la femeia lui Pilat, și i s-a arătat în vis viața cea curată și caracterul cel virtuos al Bărbatului, care avea să fie dat la o moarte atât de crudă. Isus nu a răspuns direct la întrebarea lui Pilat, cu privire la ceea ce a făcut, ci a explicat misiunea Sa prin cuvinte simple: “‘Împărăția Mea nu este din lumea aceasta’ a răspuns Isus. ‘Dacă ar fi Împărăția Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile Iudeilor; dar acum Împărăția Mea nu este de aici.’ ‘Atunci un Împărat tot ești!’ I-a zis Pilat. ‘Da’ a răspuns Isus. ‘Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut și am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.’”
În felul acesta Isus a căutat să convingă pe Pilat că e nevinovat și că nu tinde după nici o onoare împărătească pe pământ, Pilat a devenit confuz din cauza elementelor de dezbinare și de contraste în lumea religioasă, și sufletul său a prins cu sete cuvintele lui Isus, în care El a declarat, că a venit în lume ca să mărturisească pentru adevăr. Pilat a auzit multe glasuri strigând: “Aici este adevărul! Eu am adevărul!” Dar acest om care a stat în fața lui ca criminal și a pretins, a avea adevărul, a trezit în inima sa dorința de a ști ce este acesta și cum poate fi dobândit. El a întrebat pe Isus: “Ce este adevărul?” Dar nu a mai așteptat răspunsul; revolta mulțimii înfuriate creștea mereu, strigătul lor nerăbdător a pătruns la urechile sale și i-a amintit iarăși poziția sa de judecător. El a ieșit la iudei și le-a declarat: “Eu nu găsesc nici o vină în omul acesta.”
Aceste cuvinte care au fost scrise de condeiul inspirat, vor exista de-a pururea ca o mărturie a trădării și a falsității iudeilor în acuzațiile lor contra lui Isus. Chiar judecătorul păgân L-a declarat ca nevinovat. Când Pilat a vorbit astfel, furia și decepția preoților și mai marilor nu mai cunoștea margini. Ei au făcut mari sforțări ca să poată ajunge la uciderea lui Isus, și acum, când părea a exista o perspectivă, ca El să fie pus în libertate, ei erau aproape gata să-L sfâșie în bucăți. Ei și-au pierdut orice minte și stăpânire de sine, și au izbucnit în strigăte de blesteme contra Lui și în tulburarea lor semănau mai mult cu demonii decât cu oamenii. Ei au vociferat contra lui Pilat și l-au amenințat cu legea romană, în cazul când avea să refuze să osândească pe cineva, care, după cum au susținut ei, s-ar fi ridicat contra Cezarului.
-409-
În timpul acestei răscoale Isus a stat neclintit, fără a exprima nici măcar un cuvânt ca răspuns la insultele ce I s-au adus. El a vorbit lui Pilat pe față, când a fost chemat singur înăuntru la el, așa încât lumina adevărului Său să poată lumina mintea întunecată a guvernatorului, și acum El nu mai putea adăuga nimic, spre a-l împiedica să comită acea faptă îngrozitoare de a osândi pe Fiul lui Dumnezeu. Pilat s-a adresat iarăși lui Isus și L-a întrebat: “Nu răspunzi nimic? Uite de câte lucruri te învinuiesc ei! Isus n-a mai dat nici un răspuns, lucru care a mirat pe Pilat.”
Glasuri furioase au izbucnit cu tărie, care au declarat, că influența răsculătoare a lui Isus ar fi bine cunoscută prin toată țara. Ei au zis: “Întărâtă poporul și învață pe oameni prin toată Iudea, din Galileea, unde a început, până aici.” Pilat nici nu s-a gândit în acest timp ca să condamne pe Isus, pentru că era sigur, că el era victima preoților invidioși și răutăcioși. După cum a spus mai apoi lui Isus el avea puterea ca să-L osândească sau să-L elibereze; dar el s-a temut să nu cadă în dizgrația poporului, astfel că auzind că Isus este în Galileea și face parte din ținutul lui Irod, a folosit cu plăcere ocazia de a evita și alte greutăți, și a refuzat să ia o hotărâre în acest caz, și L-a trimis lui Irod, care s-a găsit pe atunci în Ierusalim.
Isus era slăbit și obosit din lipsă de hrană și de odihnă, și din cauza maltratărilor la care a fost supus, și totuși starea Sa suferindă nu a trezit nici o compătimire în inimile prigonitorilor Săi. El a fost târât până la sala de judecată a lui Irod, însoțit de gloata batjocoritoare și nemiloasă. În felul acesta Pilat nu s-a gândit numai ca să se lepede de orice răspundere ci considera aceasta și ca pe o ocazie bine venită, de a pune capăt unei vechi neînțelegeri dintre el și Irod. El a gândit că Irod va privi comportarea sa ca pe o recunoaștere a înaltei sale autorități, și că rezultatul va fi împăcarea. În realitate el nu s-a înșelat, căci acești doi demnitari au devenit iarăși prieteni prin osândirea Mântuitorului.
-410-
Când Irod a auzit pentru prima dată despre Isus și despre faptele Sale puternice, el a fost cuprins de groază și a zis: “Ioan botezătorul a înviat din morți, și de aceea lucrează aceste puteri prin el.” Marcu 6, 14. Irod nu a întâlnit niciodată pe Isus până aici, dorea însă să-L vadă și să fie martor la faptele Sale minunate. El s-a bucurat, că Isus a fost adus ca prizonier înaintea lui, căci nu s-a îndoit, că-L va putea constrânge, să facă vreo minune ca condiție, pentru cruțarea vieții Sale. Conștiința sa nu era mai puțin simțitoare acum ca și în timpul când a fost umplut de spaimă la dorința Irodiadei când a cerut capul lui Ioan Botezătorul. Pentru câtva timp, el a simțit mustrări de conștiință aspre din cauza faptei grozave, pe care El a comis-o, pentru a satisface răzbunarea unei femei tirane; puterea Sa de pricepere morală a fost totuși paralizată din ce în ce mai mult prin viața sa desfrânată, până ce păcatele sale au ajuns în ochii lui numai ca niște lucruri neînsemnate. Oamenii care sunt capabili de cele mai ordinare crime, sunt tocmai acei care au fost altădată convinși prin Spiritul Adevărului, dar care apoi s-au întors de la lumină la întunericul nelegiuirii. Irod era aproape să devină ucenic al lui Ioan, dar tocmai când ora hotărârii a sosit, el a căzut în cursele lui Satan și a osândit la moarte pe acela, pe care el l-a cunoscut ca pe un adevărat profet.
Când Mântuitorul a fost adus înaintea lui Irod, gloata ordinară s-a îngrămădit în jurul Său, batjocorindu-L tare cu fel de fel de cuvinte, învinuindu-L de o crimă sau de alta. Irod a făcut liniște și a poruncit să dezlege pe Isus de lanțurile Sale, căci El dorea să-L întrebe. Cu curiozitate și cu o compătimire involuntară, el a privit la fața palidă și tristă a Mântuitorului, care exprima multă înțelepciune și curăție sufletească, dar în același timp arăta și urmele suferințelor și a oboselii peste măsură. Irod a știut tot așa de bine ca și Pilat, din cunoștința care o avea despre caracterul iudeilor, că răutatea și invidia i-a făcut pe aceștia să osândească pe acest nevinovat.
Irod a îndemnat cu stăruință pe Isus, ca să-Și salveze viața prin săvârșirea unei minuni, care să dea pe față puterea Sa dumnezeiască. Dar Mântuitorul nu avea de făcut o asemenea lucrare. El a primit natura omenească, și nu era misiunea Sa de a săvârși o astfel de minune, numai pentru a satisface curiozitatea oamenilor nelegiuiți, sau măcar să Se cruțe pe Sine câtuși de puțin de vreo durere și umilință, pe care omul le-ar fi avut de suferit în împrejurări asemănătoare. Irod L-a rugat ca prin manifestarea puterii Sale să dovedească în fața mulțimii că El nu e un amăgitor. În acest scop el a chemat ologi, și persoane mutilate înaintea Sa și I-a dat apoi ordin lui Isus cu voce poruncitoare, ca să vindece pe acești nenorociți. El a crezut că dacă Isus a săvârșit într-adevăr vindecări minunate, așa cum se spunea despre El, va poseda mereu acea putere, și acum ar pute-o folosi în avantajul Său propriu și ar putea avea ca efect eliberarea Sa.
-411-
Dar Isus a stat totuși liniștit în fața îngâmfatului suveran ca unul care nici nu vedea nici nu auzea. În repetate rânduri a încercat Irod să facă pe Isus, să primească propunerea sa, și el L-a făcut mereu atent la faptul, că el ar avea puterea să-L pună în libertate sau să-L osândească. El a îndrăznit chiar să se mândrească cu pedeapsa pe care o aplicase lui Ioan, pentru încumetarea lui de a-l mustra. Dar la toate acestea Isus nu a răspuns nimic, nici prin cuvânt, nici prin privire. Irod s-a înfuriat pentru tăcerea adâncă a prizonierului, care da pe față o absolută indiferență față de persoana regelui, în fața căruia el a fost chemat. Reproșuri pe față ar fi fost mai suportabile pentru acest suveran înfumurat, decât această nesocotire tăcută.
Dacă Isus ar fi dorit aceasta, El ar fi putut rosti astfel de cuvinte, care ar fi străpuns inima împietritului rege. Stătea în puterea Sa de a-l umple de spaimă și de cutremur prin destăinuirea vieții sale și a spaimelor judecății care se apropia. Dar Isus nu a avut de dat nici o lumină aceluia, care umblase împotriva cunoștinței primite prin cel mai mare dintre profeți. Urechile lui Isus au fost deschise întotdeauna la strigătele serioase chiar și ale celui mai mare păcătos; pentru ordinele lui Irod însă El nu avea nici o ureche. Acei ochii, care încă de pe vremuri au privit, plini de compătimire și de iertare asupra păcătosului pocăit, oricât de nevrednic și de josnic ar fi fost el, nu aveau nici o privire pentru Irod. Acele buze, de pe care au curs cuvinte prețioase de învățătură, și care au fost întotdeauna gata să răspundă la întrebările doritorilor de cunoștință, și a aduce mângâiere și iertare celui păcătos și deznădăjduit, nu aveau acum nici un cuvânt pentru Irod cel mândru și tiran. Acea inimă care a fost mișcată mereu la vederea mizeriei omenești, a rămas închisă pentru îngâmfatul rege, care nu simțea necesitatea unui Salvator.
-412-
Tăcerea lui Isus nu a putut fi suportată mai departe de Irod; fața sa a fost întunecată de patimă și plin de mânie a amenințat pe Isus; dar prizonierul a rămas neclintit. Irod s-a întors apoi către mulțime și L-a declarat amăgitor. Învinuitorii Săi știau foarte bine, că El nu era un amăgitor; ei au văzut prea multe dovezi ale puterii Sale, pentru a fi duși astfel în rătăcire. Lor le era cunoscut că chiar mormântul s-a deschis la porunca Sa și că morții au ieșit din el îmbrăcați iarăși cu viață. Auzind că Irod Îl somează să facă o minune, au fost umpluți de spaimă; căci ei se temeau de o descoperire a puterii Sale dumnezeiești mai mult ca de orice, prin aceasta planurile lor ar fi fost date de rușine și i-ar fi costat chiar viața. De aceea preoții și mai marii au început să-L învinuiască tare și furtunos, că El ar săvârși minuni prin puterea dată lui de Belzebub, mai marele demonilor.
Unii susțineau că El a pretins că este Fiul lui Dumnezeu, rege al lui Israel. Când Irod a auzit aceasta a zis în batjocură: El este Rege? Atunci încoronați-L și puneți-I o manta de purpură, dați onoare regelui vostru. Întorcându-se apoi cu mânie contra lui Isus, a declarat că dacă refuză mai departe să vorbească, va fi dat în mâinile soldaților, și aceștia ar avea puțin respect față de persoana Sa sau de pretențiile Sale; iar dacă este un amăgitor, atunci nu primește decât ceea ce merită; dar dacă este Fiul lui Dumnezeu atunci se poate elibera printr-o minune. Dar abia au fost rostite aceste cuvinte și ațâțată fiind de preoți, gloata a năvălit asupra lui Isus. Dacă soldații romani nu ar fi ținut în frâu mulțimea, atunci Mântuitorul ar fi fost sfâșiat în bucăți de către aceștia.
La propunerea lui Irod a fost împletită o cunună dintr-o plantă cățărătoare cu ghimpi, care a fost apăsată pe fruntea cea sfântă a Mântuitorului, și o manta veche de purpură, care altădată a fost veșmântul unui rege, a fost pusă pe umerii Lui, în timp ce Irod și cu preoții iudei au încurajat insultele și cruzimile gloatei. Isus a fost pus apoi pe un bloc mare de piatră, care a fost numit în batjocură tronul lui Isus. I s-a pus o trestie ca sceptru în mână, și sub râsete, injurii și batjocuri diabolice, mulțimea brutală s-a plecat înaintea Lui, aclamându-L ca rege al lor. Între timp, o mână ucigașă I-a smuls trestia din mână și L-a lovit cu ea peste cap, ceea ce a făcut ca spinii să fie apăsați pe tâmplele Sale, din care cauză sângele Îi curgea peste față și peste barbă.
-413-
Satan era inițiatorul acestui tratament tiran din partea gloatei ordinare și a preoților și a mai marilor; el voia, ca dacă ar fi fost posibil, să ațâțe pe Mântuitorul lumii la răzbunare sau să-L facă să scape din mâinile prigonitorilor Săi printr-o minune, și astfel planul de mântuire să fie zădărnicit. O mânjitură pe viața sa pământească, o dare înapoi a firii Sale pământești ar fi făcut pe Mielul lui Dumnezeu să fie o jertfă nedesăvârșită, și mântuirea oamenilor ar fi fost cu neputință. Dar Acela care putea porunci oștilor cerești, și să-I trimită în ajutor într-o clipă legiuni de îngeri sfinți din care numai unul singur ar fi fost în stare imediat să covârșească acea gloată tirană — Acela care putea pune la pământ pe chinuitorii Săi prin manifestarea maiestății Sale divine — a lăsat să vină asupra-I cele mai grave insulte și le-a suportat cu demnitate sufletească. Întocmai după cum faptele chinuitorilor Săi i-a înjosit în fața omenirii, și i-a făcut să devină niște monștri și asemănători cu Satana, blândețea și răbdarea lui Isus L-au ridicat deasupra punctului de vedere omenesc.
Când Irod a văzut că Isus a suportat cu răbdare toate nenorocirile îngrămădite asupra Lui, dând în același timp pe față cea mai mare liniște sufletească, a fost cuprins deodată de o frică mare, că acest om, care a stat în fața lui, nu ar fi un om obișnuit. El a devenit foarte nedumerit când a privit fața cea nobilă și palidă a prizonierului, și s-a întrebat dacă acesta n-ar fi cumva de fapt un Dumnezeu coborât din cer pe pământ. Tocmai tăcerea lui Isus a lucrat cu mai mare convingere asupra inimii regelui, decât s-ar fi putut face prin cuvinte. Irod a observat, că pe când unii se plecau înaintea lui Isus și-L batjocoreau, alții ieșeau înainte cu același scop, priveau în fața Răbdătorului și observau în ea o privire atât de regească, încât s-au dat înapoi uimiți de propria lor îndrăzneală nerușinată. Irod s-a simțit tulburat și cu toată asprimea inimii sale nu a cutezat, să confirme osândirea lui Isus, de aceea el L-a trimis înapoi la Pilat.
Clătinându-se de oboseală, palid și rănit, îmbrăcat cu un veșmânt de batjocură și cu o coroană de spini pe cap, Mântuitorul a fost târât iarăși fără milă până la pretoriul procuratorului roman. Pilat a fost extrem de indignat — pentru că el s-a simțit deja fericit, de a fi scăpat de o răspundere atât de grozavă, când a trimis pe învinuitorii lui Isus la Irod. Plin de nerăbdare a întrebat apoi pe iudei, ce doresc ca să le facă. El le-a amintit că el a judecat deja pe acest prizonier și L-a găsit nevinovat; că învinuitorii Săi nu au fost în stare să dovedească nici o singură învinuire, și că L-a trimis la Irod, unul dintre cei patru tetrahi ai Galileii, care aparținea propriei lor națiuni, dar care nici el nu a găsit nimic vrednic de moarte împotriva acestui prizonier. În cele din urmă Pilat a zis: “Eu deci, după ce voi pune să-l bată, îi voi da drumul.” Luca 23, 16.
-414-
Pilat a dat prin aceasta pe față slăbiciunea sa. Deși el a declarat că Isus nu este vinovat de crimele ce I le imputau, totuși a fost dispus să jertfească în parte dreptatea și principiile sale, pentru a împăca o gloată lipsită de orice simț; el s-a învoit ca să biciuiască pe un om nevinovat pentru a liniști furia omenească. Dar faptul că el a fost voios a le face concesii, a făcut pe Pilat să piardă din autoritatea sa în fața mulțimii neliniștite, care profitând de șovăirea sa, a strigat cu furie după viața prizonierului. Pilat s-a adresat apoi poporului și i-a făcut propuneri în această privință, că preoții și mai marii n-au fost în stare nicidecum să dovedească învinuirile aduse contra lui Isus. În felul acesta el nădăjduia să trezească compătimirea lor așa încât după aceea să primească să fie pus în libertate. Între timp Isus a căzut pe dușumeaua de marmură din cauza istovirii și tocmai în acea clipă, un sol și-a făcut loc prin mulțime și i-a dat lui Pilat o scrisoare de la nevasta sa, în care erau scrise următoarele cuvinte:
“Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta; căci azi am suferit mult în vis din pricina lui.” Matei 27, 19. Femeia lui Pilat nu era evreică; dar îngerul lui Dumnezeu i-a trimis acest avertisment, ca prin mijlocirea ei, Pilat să fie reținut de la comiterea acelei crime ordinare, de a da pe Fiul lui Dumnezeu la moarte.
Pilat s-a îngălbenit când a citit scrisoarea dar între timp preoții și mai marii au agitat atât de mult spiritele poporului, încât au ajuns la o furie turbată. Guvernatorul a fost silit să ia o decizie; de aceea s-a întors către mulțime și a zis cu o mare seriozitate: “Pe care voiți să vi-l slobozesc? Pe Baraba sau pe Isus, care se numește Hristos?” Matei 27, 17.
-415-
Potrivit obișnuinței, guvernatorul dădea drumul la un prizonier cu ocazia acestei sărbători, pe care voia să-l aleagă poporul. Pilat a folosit aceasta ca pe un prilej bine venit, de a salva pe Isus, și le-a dat voie să aleagă între Mântuitorul cel nevinovat și între vestitul și renumitul bandit, Baraba, el nădăjduia să-i aducă la un sentiment de dreptate. Dar mare a fost uimirea sa, când a auzit strigătul: “La moarte cu omul acesta, și slobozește-ne pe Baraba!” pe care preoții și poporul l-a făcut să răsune în halele pretoriului asemenea strigătului răgușit al demonilor.
Pilat a fost amuțit de uimire și de decepție; pentru faptul că el a cerut avizul poporului și a renunțat la propria sa putere de judecată, el și-a jertfit demnitatea sa, și a pierdut puterea de stăpânire asupra poporului. Preoții au recunoscut, că deși el era convins de nevinovăția lui Isus, totuși putea fi intimidat de ei, și de aceea ei s-au hotărât, să-și aducă la îndeplinire intenția lor. Când Pilat a întrebat: “Dar ce să fac cu Isus care se numește Hristosul?” ei au strigat cu toții: “Să fie răstignit.”
“Dregătorul a zis: ‘Dar ce rău a făcut?’ ei au început să strige și mai tare: ‘Să fie răstignit!’” Matei 27, 23. Pilat a arătat aici încă o slăbiciune, că a lăsat pronunțarea sentinței asupra lui Isus pe seama unei gloate nelegiuite și furioase. Cât de potrivite erau deci cuvintele profetului: “Și astfel izbăvirea s-a întors îndărăt, și mântuirea a stat deoparte; căci adevărul s-a poticnit în piața de obște și neprihănirea nu poate să se apropie.” Isaia 59, 14. Obrajii procuratorului s-au îngălbenit când a auzit strigătul grozav: “Răstignește-L!” El nu s-a gândit, că lucrurile vor ajunge până acolo, încât să fie osândit la moartea cea mai grozavă un om pe care el l-a declarat nevinovat în repetate rânduri. Acum el și-a dat seama de nenorocirea pe care a adus-o, punând viața unui om drept în cumpăna hotărârii acelora, care L-au dat pe mâna judecății din invidie și ură. Pilat a nesocotit pas cu pas glasul conștiinței sale, căutând scuze pentru că nu osândea pe Isus după dreptate și după lege, după cum cerea postul său, până ce s-a găsit aproape neputincios în mâinile iudeilor.
El a pus din nou întrebarea: “Dar ce rău a făcut?” și ei au strigat iarăși: “Să fie răstignit!” Încă o dată s-a combătut Pilat cu ei pentru intenția de a osândi pe cineva la moarte, contra căruia nu se putea dovedi nimic. Încă o dată el a propus spre a-i împăca, ca să-L pedepsească cu bătaie și să-I dea drumul. Nu era îndeajuns că Salvatorul lumii, era istovit și acoperit cu răni, și supus unei astfel de umilințe și judecăți, ci și sfântul Său corp trebuia să fie rănit și sfâșiat spre a satisface furia satanică a preoților și a mai marilor. Satan cu oastea sa infernală, a pus stăpânire asupra lor.
-416-
În speranța zadarnică de a trezi compătimirea lor, așa ca ei să poată să hotărască, că ar fi deajuns această pedeapsă, Pilat a poruncit ca să biciuiască pe Isus în prezența mulțimii. Omul durerilor, palid și cu o cunună de spini pe cap și cu partea de jos a corpului dezbrăcat până la coapse, pe care loviturile tirane și-au lăsat urmele lor sângeroase, a fost pus apoi alături de Baraba. Deși fața lui Isus era plină de sânge și purta semne de istovire și de durere extremă, totuși caracterul Său nobil nu putea fi acoperit, și s-a descoperit în contrast izbitor cu acela al căpitanului de tâlhari ale cărui trăsături de pe față îl scoteau în evidență ca pe un om crud, corupt și abrutizat.
Pilat a fost pătruns de compătimire și uimire, când a privit răbdarea tăcută a lui Isus. Blândețea și devotamentul se citeau pe orice trăsătură a feței Sale; în purtarea Sa nu era o slăbiciune lașă, ci numai tărie și demnitate, cu toate suferințele pe care le-a suportat deja de atâta timp. Înfățișarea acestui om care a suportat cu atâta resemnare insultele și ocările, și contrastul dintre acesta și criminalul respingător de lângă El, l-a făcut pe Pilat să creadă, că poporul trebuie să fie mișcat prin aceasta spre compătimire, așa încât să hotărască, că Isus a suferit destul. Dar el nu cunoștea îndeajuns ura fanatică a preoților contra lui Hristos, care fiind Lumina lumii, a dat pe față întunericul și rătăcirea acestora.
Indicând asupra Mântuitorului, Pilat a spus cu o voce solemnă, către preoți, către mai mari și către popor: “Iată că vi-L aduc afară ca să știți că nu găsesc nici o vină în El.” Dar preoții au ațâțat poporul la o furie extremă și în loc să compătimească pe Isus în suferințele și răbdarea Sa, ei au strigat: “Răstignește-L! Răstignește-L!” și glasurile lor răgușite erau asemenea urletului unor fiare sălbatice. Pilat a pierdut orice răbdare cu tirania lor nerațională și a strigat plin de disperare: “‘Luați-L voi și răstigniți-L’ le-a zis Pilat, ‘căci eu nu găsesc nici o vină în El’.” Ioan 19, 6.
-417-
Guvernatorul roman care a participat adesea la multe priveliști tirane, și care era obișnuit cu zgomotul luptei, a fost cuprins de compătimire pentru acest prizonier suferind, care deși osândit și biciuit, și cu fața sângerândă și cu spinarea plină de răni și de vânătăi, totuși avea încă mai mult înfățișarea unui rege decât a unui criminal osândit. Inimile propriului său popor, erau însă împietrite contra Sa. Preoții au declarat: “Noi avem o Lege, și după Legea aceasta, El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu.”
Prin aceste cuvinte Pilat a fost surprins, căci el nu avea o idee limpede despre Hristos și misiunea Sa; dar el poseda o credință nelămurită despre Dumnezeu și despre Ființa Sa. Idea, care i s-a mai impus deja și altă dată mai înainte, a luat acum o înfățișare mai precisă și el s-a întrebat dacă nu cumva acest Isus, care stătea acum în fața lui, înfășurat în batjocură cu un veșmânt de purpură și cu o coroană de spini pe cap, n-o fi fost oare o persoană dumnezeiască. Isus avea încă o înfățișare atât de nobilă, încât puternicul roman s-a cutremurat de respect sfânt, când a privit asupra Lui.
“Când a auzit Pilat aceste cuvinte, i-a fost și mai mare frică. A intrat iarăși în odaia de judecată, și a zis lui Isus: ‘De unde ești Tu?’ Dar Isus nu i-a dat nici un răspuns.” Ioan 19, 8-9. Mântuitorul a spus deja lui Pilat, că el este Mesia, și că împărăția Sa nu este din lumea aceasta, și el nu mai avea nimic de spus unui om, care abuza atât de mult de înalta misiune a unui judecător, încât sacrifica principiile și autoritatea sa dorinței, unei gloate setoase de sânge. Pilat a fost indignat de tăcerea lui Isus și I-a vorbit astfel cu mândrie:
“Mie nu-mi vorbești? Nu ști că am puterea să Te răstignesc, și am puterea să-Ți dau drumul? ‘N-ai avea nici o putere asupra Mea’, i-a răspuns Isus, ‘dacă nu ți-ar fi fost dată de sus. De aceea, cine Mă dă în mâinile tale, are un mai mare păcat’.” Ioan 19, 10-11. Isus a pus aici cea mai mare vină asupra judecătorilor iudei, care au primit cele mai netăgăduite dovezi despre dumnezeirea Aceluia pe care ei L-au osândit la moarte, atât din profeție, cât și din propriile Sale învățături și fapte supranaturale. O ce priveliște era aceasta care avea să fie dată lumilor din toate timpurile! Salvatorul, îndurător în mijlocul suferințelor Sale grozave, scuza fapta lui Pilat, care L-ar fi putut elibera din mâna vrăjmașilor Săi.
-418-
Pilat era acum convins mai mult ca oricând de superioritatea bărbatului, care a stat în fața lui, și a încercat în repetate rânduri ca să-L scape. “Dar Iudeii au strigat: ‘Dacă dai drumul omului acestuia, nu ești prieten cu Cezarul. Oricine se face pe sine Împărat, este împotriva Cezarului.’” Aceste cuvinte au atins o coardă slabă a lui Pilat. El era privit de guvern cu oarecare neîncredere, și el știa foarte bine, că un raport de necredincioșie din partea sa l-ar fi costat probabil înlăturarea din postul său. El era de asemenea convins, că dacă iudeii aveau să devină vrăjmașii săi, nu mai putea căuta nici o îndurare din partea lor; căci el avea în fața sa un exemplu despre îndărătnicia, cu care ei urmăreau de moarte pe cineva, pe care îl urau fără vreun motiv precis și lămurit.
Cuvintele de amenințare și declarațiile preoților, cu privire la ascultarea sa față de Cezar, a intimidat pe Pilat ca să cedeze dorinței poporului și mai bine să le dea pe Hristos ca să-L răstignească, decât să-și piardă poziția sa. Dar tocmai de ceea ce el se temea atât de mult și căuta deci să evite, a venit peste el mai târziu cu toată prevederea sa. El și-a pierdut onoarea sa; a fost înlăturat din postul său înalt, și chinuit de mustrări de conștiință și de un sentiment de onoare insultată, nu mult după răstignire și-a curmat viața cu propria lui mână.
“Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luat apă, și-a spălat mâinile înaintea norodului, și a zis: ‘Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră!’” Caiafa a răspuns cu îndărătnicie: “Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri.”; ecoul cuvintelor a venit imediat din gura preoților și a mai marilor, și întreaga mulțime l-a prins cu strigăt turbat: “Și tot norodul a răspuns: ‘Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri.’” Matei 27, 24-25.
La această manifestare de furie satanică, convingerea lui Pilat a devenit din ce în ce tot mai puternică. Niciodată nu a văzut el mai înainte o astfel de încumetare turbată și o astfel de tiranie crudă. Și într-un contrast puternic față de patima neînfrânată a prigonitorilor Săi a stat liniștea plină de demnitate și prezența de spirit a lui Isus. Pilat și-a zis: “Acesta este Dumnezeu” și se părea că vede o lumină dulce lucind în jurul capului Său. Contemplând astfel pe Isus, el a îngălbenit de frică și de condamnare de sine; apoi cu o privire confuză s-a îndreptat către popor, zicându-și: “Eu sunt curat de sângele acestui drept. Luați-L voi și răstigniți-L, dar luați seama, voi preoților și mai marilor, eu Îl declar ca pe un om drept, și fie ca Acela, pe care El Îl numește ca Tată al Său să nu mă osândească pe mine, ci pe voi pentru ceea ce am făcut astăzi.” Și s-a întors iarăși către Hristos, și a continuat: “Iartă-mi această faptă; eu nu sunt în stare să te scap.”
-419-
Numai cu puțin timp mai înainte, guvernatorul a declarat Prizonierului său, că stă în puterea sa de a-L elibera, sau de a-L osândi; dar acum el gândea că nu-L poate salva pe El și poziția și onoarea sa în același timp; de aceea el a preferat să jertfească o viață nevinovată decât propria sa putere lumească. Dacă el ar fi procedat de la început ferm și hotărât, și ar fi pus în aplicare convingerile sale despre ceea ce este drept, atunci viața sa n-ar fi fost covârșită de gloată, și ei nu și-ar fi permis, a-i spune ce să facă. Poziția sa șovăitoare și nehotărâtă a pecetluit pieirea sa inevitabilă. Cât de mulți jertfesc ca și Pilat principii bune și curate numai pentru a scăpa de consecințe neplăcute. Conștiința și datoria indică la o cale, iar egoismul la alta, și curentul puternic, care duce în direcția falsă, smulge cu sine pe acel, care vrea să rămână în neînțelegere cu cel rău, și-l va trânti în abisul întunecos.
Furia lui Satan era mare când a recunoscut, că toată tirania care a fost exercitată contra lui Isus de către iudei sub influența sa, nu a putut scoate nici cel mai mic murmur de pe buzele Sale. Deși El a primit natura omenească, totuși a fost păstrat într-o tărie dumnezeiască, și nu s-a abătut nici în cel mai mic punct de la voința Tatălui Său.
Minunează-te cerule, și fii uimit o pământule! Vezi pe apăsător și pe apăsat. O mulțime îngrămădită înconjura pe Mântuitorul lumii. Râsul și batjocura sunt amestecate cu înjurături brutale și defăimări contra lui Dumnezeu. Nașterea Sa de jos și viața Sa modestă sunt discutate de niște nelegiuiți nesimțitori. Susținerea Sa că este Fiul lui Dumnezeu, e luată în râs de preoți și de mai mari, și glumele ordinare și insultele batjocoritoare merg din gură în gură. Satana a pus stăpânire în totul pe sufletele servilor săi. Pentru a-și executa cu succes planurile sale, el a început mai întâi cu mai marii preoților și cu fruntașii, și i-a umplut cu fanatism religios. Aceștia au transmis acest spirit asupra gloatei brutale și inculte, până ce în cele din urmă un acord desăvârșit stăpânea sentimentele tuturor, de la preoții și mai marii iudeilor cu sfințenia lor prefăcută, până la cel mai de lepădat dintre ei. Hristos, Fiul cel scump al lui Dumnezeu, a fost scos afară și predat poporului pentru a-L răstigni.