Viața lui Isus | Capitolul 41
Poporul de rând a ascultat cu bucurie la Isus și s-a adunat în templu în jurul Lui, ca să asculte la învățăturile Sale. Niciodată până aici nu s-a petrecut o astfel de scenă.
Acolo stătea tânărul Galileean, fără a purta vreo onoare lumească sau vreo distincție împărătească. Haina Sa era aspră și plină de praf. În jurul Său se aflau preoții îmbrăcați în veșmintele lor mărețe, mai marii cu semnele de distincție ale întregului lor rang, și cărturarii cu sulurile de pergamente în mâinile lor, cu demnitatea unui rege și îmbrăcat cu o autoritate cerească, și a privit neintimidat asupra adversarilor Săi, care au lepădat și au disprețuit învățăturile Sale, și au însetat după sângele Său. Cu această ocazie ei L-au atacat într-un mare număr și cu intenția, de a-L provoca să spună ceva, care ar putea să le servească ca pricină de învinuire. Dar întrebările lor I-a dat numai ocazia de a le pune în față adevărata lor stare, și a le atrage atenția asupra pedepsei grozave care-i aștepta, dacă aveau să continue mai departe să insulte pe Dumnezeu prin păcatele lor multe și grele.
Interesul poporului a crescut mereu, pe măsură ce Isus a răspuns una după alta la provocările fariseilor, și le-a expus adevărul curat și lămurit în contrast cu întunericul și orbia lor. Ei erau răpiți de învățătura Sa, dar în același timp erau puși în mare încurcătură. Până acum ei au respectat pe învățătorii lor oficiali pentru înțelepciunea și pretinsa lor evlavie. Ei au dovedit întotdeauna o ascultare necondiționată față de autoritatea lor în toate chestiunile religioase. Și totuși ei au văzut acum, cum tocmai acești bărbați căutau să expună pe Isus la nesocotire și dispreț, pe acest Învățător, ale Cărui virtuți și cunoștințe străluceau tot mai luminos și mai luminos după orice atac al vrăjmașilor Săi. Ei au privit la fețele întunecoase ale preoților și ale mai marilor și nu au văzut pe ele decât înfrângere și confuzie. Ei au fost uimiți, că mai marii lor nu au crezut în Hristos, deși învățăturile Sale erau simple și lămurite. Ei înșiși erau nesiguri, pe ce cale să apuce, și au urmărit cu îngrijorare mișcările acelora, după al căror sfat ei au urmat până aici.
-350-
Parabolele lui Isus au fost rostite, spre a avertiza și osândi pe mai mari și spre a instrui sufletele dornice de cunoștință ale celor de față. Spre a rupe însă lanțurile, care au legat poporul de obiceiuri și prescripții, și spre a combate încrederea necondiționată într-un cler corupt, Domnul a demascat mai mult ca oricând caracterul mai marilor și al bătrânilor. Aceasta era ultima zi a predicării Sale pe față în templu, iar cuvintele Sale nu erau adresate numai ascultătorilor din fața Sa, ci ele erau destinate la orice limbă și popor din toate timpurile.
Mărgăritarele adevărului, care au căzut de pe buzele Sale în acea zi plină de însemnătate, au fost păstrate de cei prezenți în inimile lor. O nouă istorie se începea pentru ei, cugete noi se trezeau în mintea lor și noi străduințe s-au aprins în piepturile lor. După crucificarea și învierea lui Hristos, aceste persoane au luat poziție și și-au împlinit dumnezeiasca lor însărcinare cu o înțelepciune și un zel, care era în armonie cu mărimea și însemnătatea lucrării. Ei au vestit o solie care s-a adresat inimilor și sufletelor oamenilor, și slăbeau vechea superstiție, care a stăpânit atât de mult viața a mii de oameni. Teorii, precepte filozofice și raționamente omenești au devenit fabule deșarte în fața mărturiei lor. Grandioase au fost prin urmare efectele cuvintelor modestului Galileean către acea mulțime plină de uimire și pătrunsă de respect sfânt, care era adunată în marele templu din Ierusalim.
Isus, a cunoscut sentimentele contradictorii ale poporului și îngrijorarea cu care ei au privit pe conducătorii și pe învățătorii lor, și a continuat mai departe, să le lămurească mintea zicându-le: “Cărturarii și fariseii șed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziți, păziți-le și faceți-le; dar după faptele lor să nu faceți. Căci ei zic dar nu fac.” Matei 23, 2-3. Cărturarii și fariseii pretindeau că sunt îmbrăcați ca și Moise cu aceeași autoritate dumnezeiască. Ei își arogau poziția lor, ca tâlcuitori ai legii și ca judecători ai poporului. Ca atare ei pretindeau de la popor deplină stimă și o supunere absolută. Dar Isus a avertizat pe ascultătorii Săi ca să facă ceea ce preoții învățau potrivit legii, dar să nu urmeze după exemplul lor, căci ei au neglijat datoriile, pe care le impun altora.
-351-
Isus a continuat mai departe: “Ei leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat, și le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miște.” Fariseii prescriau o mulțime de reguli neînsemnate, care își aveau baza în tradiție, și restrângeau libertatea personală într-un mod nerațional. Ei dau o tâlcuire strâmtă anumitelor părți din lege și pretindeau de la popor o respectare strictă a ceremoniilor, pe care ei înșiși le nesocoteau în ascuns; sau dacă erau descoperiți, invocau pretextul, că ei personal ar fi scutiți de la aceasta.
Cele mai grele învinuiri, care veneau de pe buzele Mântuitorului, erau îndreptate către acei, care aveau mari pretenții de evlavie, dar care în același timp duceau în ascuns o viață nelegiuită. Religia preoților, a cărturarilor și a mai marilor, ca și a diferitelor biserici din ziua de azi, a constat mai mult din ceremonii exterioare, și le-a lipsit o evlavie vie, spirituală. Dumnezeu a zis către Moise: Aceste porunci ale Domnului “să le legi ca semn pe mâna ta, și să-ți fie ca un fruntar între ochi”. Iudeii au făcut din aceste cuvinte un ordin, ca sfintele porunci să fie purtate chiar pe corp. Ca urmare ele erau scrise în mod bătător la ochi pe o pânză, care era purtată în jurul capului și la încheietura mâinii. Această purtare exterioară a poruncilor, nu putea însă influența în așa fel, ca legea lui Dumnezeu să fie întipărită mai adânc în sufletele și inimile lor, după cum Dumnezeu intenționase. Prescripțiile care ar fi putut să sfințească viața lor, și să-i stimuleze la fapte și la lucruri de dreptate, de bunătate și milostivire, erau purtate ca niște simple semne exterioare, spre a atrage atenția și a da purtătorilor acestora o aparență de evlavie și de religiozitate și a stârni astfel venerația tuturor privitorilor. Isus a dat o lovitură dureroasă la tot acest fast exterior plin de deșertăciune zicând:
-352-
“Toate faptele lor le fac pentru a fi văzuți de oameni. Astfel, își fac filacteriile late, își fac poalele veșmintelor cu ciucuri lungi; umblă după locurile dintâi la ospețe, și după scaunele dintâi în sinagogi; le place să le facă oamenii plecăciuni prin piețe, și să le zică: ‘Rabi! Rabi!’ Voi să nu vă numiți Rabi! Fiindcă Unul singur este Învățătorul vostru: Hristos, și voi toți sunteți frați. Și ‘Tată’ să nu numiți pe nimeni pe pământ; pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri. Să nu vă numiți ‘Dascăli’; căci unul singur este Dascălul vostru: Hristosul.” Matei 23, 5-10. În astfel de cuvinte simple Salvatorul a descoperit ambiția egoistă a fariseilor, care tindeau mereu după putere și renume, dând pe față o umilință aparentă deși inimile lor erau pline de invidie și de zgârcenie. Când se făcea un ospăț, persoanele invitate erau așezate la masă fiecare după rangul și poziția sa, iar acei, cărora le erau oferite aceste locuri de onoare, primeau și cea mai mare atenție și deosebite favoruri. Fariseii se sârguiau cu zel ca să primească aceste onoruri.
Isus a descoperit de asemenea deșertăciunea dorinței lor, de a fi numiți de oameni, Rabi, adică “învățătorule”. El a declarat, că un astfel de titlu nu aparține deloc oamenilor, ci numai lui Hristos. Preoții, cărturarii și fruntașii, tâlcuitorii legii și administratorii acesteia, toți erau frați, copii ai unui Dumnezeu. Isus a dorit să întipărească adevărul în sufletele poporului, ca ei să nu dea nici unui om vreun titlu de onoare, prin care s-ar face vreo aluzie, că el ar poseda cumva stăpânire asupra conștiințelor sau a credinței lor.
Oare dacă Hristos ar umbla în zilele noastre pe pământ, înconjurat de învățătorii religioși din prezent, care poartă titluri de “Prea înalți” și “prea sfințiți”, nu ar repeta cuvintele Sale adresate fariseilor: Voi să nu vă numiți învățători; căci unul este Învățătorul vostru, Hristos? La foarte mulți dintre cei care poartă asemenea titluri le lipsește în totul înțelepciunea și o adevărată înălțime morală, pe care o exprimă acesta. Prea mulți ascund ambiție lumească, spirit de dominație și cele mai ordinare păcate, sub veșmântul cel frumos brodat al vreunui post înalt și sfânt. Mântuitorul a continuat mai departe și a zis: “Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălța, va fi smerit; și oricine se va smeri, va fi înălțat.” Matei 23, 11-12. Adevărata mărire se măsoară după valoarea morală. După modul ceresc de prețuire, mărimea caracterului constă dintr-o viață dedicată bunului mers al semenilor noștri, din fapte de iubire și de bunăvoință. Hristos era un slujitor pentru omul decăzut, și totuși El era Regele Măririi. El a continuat mai departe în acuzația Sa contra bogaților și puternicilor din fața Sa:
-353-
“Vai de voi cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi închideți oamenilor Împărăția cerurilor: nici voi nu intrați în ea, și nici pe cei ce vor să intre, nu-i lăsați să intre.” Prin sucirea Sfintelor Scripturi, preoții întunecau priceperea acelora, care altfel ar fi cunoscut natura Împărăției lui Hristos, cum și acea viață lăuntrică și sfântă, care este atât de necesară pentru adevărata sfințire. Prin serviciul lor formalist neîncetat, ei îndreptau sufletele poporului către serviciul exterior, așa încât adevărata religie era neglijată prin aceasta.
Ei nu numai că l-au lepădat pe Hristos, ci au căutat și refugiu la mijloacele cele mai necinstite, spre a trezi în popor prejudecăți contra Lui, ducându-l în eroare prin rapoarte mincinoase și prin denaturări grave ale adevărului. În toate timpurile adevărul nu a fost iubit, învățăturile acestuia nu găsesc nici un răsunet în sufletul firesc; căci el cercetează inima și mustră păcatele ascunse ale acestuia. Acei care prigonesc pe apărătorii adevărului dumnezeiesc, au căutat întotdeauna ca și fariseii să interpreteze în rău cuvintele și motivele lor. Isus a continuat:
“Vai de voi cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi mâncați casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceți rugăciuni lungi; de aceea veți lua o mai mare osândă.” Prin cuvintele lor fariseii făceau pe multe văduve conștiincioase, ca să considere ca o datorie, de a-și jertfi tot avutul lor pentru scopuri religioase. Aceste femei orbite încredințau ca atare banii lor cărturarilor și preoților, în care își puneau o încredere necondiționată, și acești oameni vicleni foloseau apoi acestea în folosul lor. Spre a-și acoperi aceste fapte necinstite, ei făceau în public rugăciuni lungi și dădeau aparența celei mai mari evlavii. Isus declară, că această sfințenie prefăcută îi expune la o osândă și mai mare. Mulți dintre cei ce mărturisesc astăzi cea mai mare evlavie, stau sub același blestem. Egoismul și zgârcenia le mânjește viața, și totuși ei aruncă peste toate acestea mantaua curăției aparente, spre a induce în eroare sufletele sincere; El citește orice intenție a inimii și va răsplăti fiecăruia după faptele Sale. Mântuitorul a continuat:
-354-
“Vai de voi povățuitori orbi, care ziceți: ‘Dacă jură cineva pe Templu, nu este nimic; dar dacă jură cineva pe aurul Templului, este legat de jurământul lui.’ Nebuni și orbi! Care este mai mare: aurul sau Templul, care sfințește aurul? ‘Dacă jură cineva pe altar, nu este nimic’, ‘dar dacă jură pe darul de pe altar, este legat de jurământul lui.’ Nebuni și orbi! Care este mai mare: darul sau altarul, care sfințește darul?” Matei 23, 16-19. Preoții interpretau ordinele lui Dumnezeu într-un așa mod, încât le puneau în armonie cu preceptele lor false și strâmte. Ei își arogau dreptul de a face deosebiri precise cu privire la însemnătatea mai mare sau mai mică a diferitelor păcate, trecând cu ușurință peste unele, și caracterizând pe altele, de o însemnătate mai mică poate, ca fiind de neiertat. Ei luau de la oameni bani pentru dezlegarea lor de voturile lor; și în unele cazuri, crime serioase erau lăsate nepedepsite, după ce vinovatul plătea o mare sumă de bani la autorități. În același timp, aceiași preoți și mai mari obișnuiau să aplice pedepse grele asupra altora pentru greșeli neînsemnate.
“Vai de voi cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen, și lăsați nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila și credincioșia; pe acestea trebuie să le faceți, și pe acelea să nu le lăsați nefăcute.” Sistemul zeciuirii a fost rânduit de Dumnezeu Însuși. Avraam, părintele credincioșilor, a plătit zecime din toate câte avea; și aceeași obligație nu a apăsat mai puțin asupra închinătorilor lui Dumnezeu din toate timpurile. Preoții iudei însă au exagerat cu obligația sistemului de zeciuire, complicând aceasta în așa fel, încât poporului îi era cu neputință a ști, când s-au conformat în totul acestei îndatoriri. În loc să lase pe oameni ca să procedeze după propria lor convingere în privința datoriei lor, ei s-au străduit să stabilească reguli arbitrare pentru fiecare caz deosebit, și în felul acesta, ei au făcut din ordinele lui Dumnezeu, care sunt drepte și adevărate, niște șantaje împilatoare.
-355-
Conducătorii iudei erau foarte corecți în chestiuni secundare, plătind zecime chiar din izmă, chimen și mărar; lucruri neînsemnate care nu costau mult, dar care măguleau îndreptățirea lor de sine, câștigând prin aceasta un renume despre o sfințenie mai înaltă. Fariseii făcând paradă despre îndreptățirea lor de sine, ziceau: “Eu dau zeciuială din toate câte câștig.”
Hristos recunoaște întocmirea zecimii ca o datorie, pe care nu trebuie s-o lase neîmplinită, dar El îi mustră, pentru că ei, care erau așa de corecți în lucruri neînsemnate, erau totuși atât de neglijenți în datorii de o greutate mai însemnată în lege, dreptate, milă și credință. Și rigurozitatea lor în plătirea zecimii din câteva buruieni de puțină valoare avea de scop să ascundă sau să scuze nelegiuirea lor în chestiuni mult mai importante. Tot ceea ce Dumnezeu cere de la noi are însemnătate; dar cea mai mare însemnătate o are ceea ce se referă îndeosebi la curăția lăuntrică și la credincioșie și care se dă pe față printr-o judecată nepărtinitoare și printr-o milă gingașă față de semenii noștri și prin credință în Dumnezeu.
Iudeii citeau în poruncile care au fost date lui Moise, că nimic necurat să nu se mănânce. Dumnezeu a arătat animalele care nu erau bune pentru hrană și interzise carnea de porc și carnea altor animale anumite, pentru că aceasta necurățește sângele și scurtează viața. Dar fariseii nu voiau să se mărginească numai la restricțiile puse de Dumnezeu. Ei au mers în această privință până la extrem; așa de exemplu, ei cereau de la popor, ca toată apa pe care o folosesc s-o strecoare pentru ca nu cumva să conțină ceva insecte mici, nevăzute cu ochiul, care ar putea fi numărate poate printre animalele necurate. Astfel Isus comparând aceste prescripții neînsemnate despre curățirea exterioară cu mărimea păcatelor lor reale, zise către farisei: “Povățuitori orbi, care strecurați țânțarul dar înghițiți cămila!”
“Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi sunteți ca mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morților și de orice fel de necurăție.” Toată pompa și ceremonia preoților și mai marilor nu serveau decât ca o manta, pentru acoperirea nelegiuirii lor, întocmai ca și mormântul cel alb și frumos împodobit, care acopere înăuntrul său rămășițe de cadavre putrede. Isus compară și pe farisei cu mormintele văruite, care sub înfățișarea plăcută, în exterior, ascund corpuri moarte intrate în putrefacție. “Tot așa și voi pe dinafară vă arătați neprihăniți oamenilor, dar pe dinăuntru sunteți plini de fățărnicie și de fărădelege.” Toate încumetările mari ale acelora, care pretindeau a avea legea lui Dumnezeu scrisă în inimile lor și care o purtau pe propria lor persoană, au fost în felul acesta demascate în înșelăciunea lor. Isus zice mai departe:
-356-
“Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi zidiți mormintele prorocilor, împodobiți gropile celor neprihăniți, și ziceți: ‘Dacă am fi trăit noi în zilele părinților noștri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor. Prin aceasta mărturisiți despre voi înșivă că sunteți fiii celor ce au omorât pe proroci.’” Iudeii depuneau multă stăruință, spre a împodobi mormintele prorocilor decedați, ca o dovadă despre respectul lor față de aceștia, și totuși nu trăgeau nici un folos din învățătura lor, și nici nu luau seama la mustrările și avertizările lor.
Pe vremea Mântuitorului, mormintelor celor morți li se da o venerație superstițioasă. Aceasta degenera adesea până într-atâta, încât mergea până la idolatrie, și sume colosale se cheltuiau pentru împodobirea lor. Aceeași formă de idolatrie se face în cea mai mare parte și astăzi, și anume din partea diferitelor biserici. Lumea creștină în general, este din contră vinovată de neglijarea văduvelor și a orfanilor, a săracilor și a necăjiților, în timp ce pe de altă parte ridică monumente grandioase spre onoarea morților. Timp, bani și muncă se cheltuiesc fără cruțare pentru acest scop, în timp ce datoriile către cei vii sunt neglijate. Fariseii clădeau monumente pe mormintele profeților, le împodobeau și ziceau unul către altul: “Dacă am fi trăit noi în zilele părinților noștri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor.” Dar în același timp ei făureau planuri, de a omorî pe Fiul lui Dumnezeu, și nu s-ar fi dat înapoi de la a-și umple mâinile cu sângele Său, dacă nu s-ar fi temut de popor.
Această stare a fariseilor ar trebui să servească ca învățătură pentru lumea creștină din timpul nostru; ea ar trebui să le pună în fața ochilor puterea lui Satan, de a induce în eroare sufletul omenesc, după ce s-a abătut odată de la lumina prețioasă a adevărului, și s-a lăsat în voia influențelor vrăjmașului. Foarte mulți calcă astăzi pe urmele fariseilor. Ei adoră pe martirii care au murit pentru credința lor, și declară, că dacă ar fi trăit pe vremea când Hristos petrecea pe pământ, ei ar fi primit cu bucurie învățăturile Sale și ar fi ascultat de ele; și că niciodată n-ar fi luat parte la fărădelegea acelora care au lepădat pe Mântuitorul. Dar tocmai acești bărbați înăbușe mai bine, cu orice preț convingerea lor sinceră, decât să asculte de Dumnezeu, când pentru aceasta se cere de la ei tăgăduirea de sine și umilință. În zilele noastre, lumina strălucește mai limpede ca pe vremea fariseilor. Pe atunci poporul trebuia să primească pe Hristos, așa cum El era arătat de profeție, și să creadă în El, pentru faptele minunate, care caracterizau misiunea Sa. Iudeii vedeau în Isus pe un tânăr Galileean fără onoare lumească, și cu toate că El a apărut așa cum a fost prezis de profeție, că avea să vină, totuși ei au refuzat să primească pe Salvatorul lor în sărăcia și înjosirea Sa, și L-au răstignit, așa după cum a fost prezis de profeție.
-357-
Lumea creștină are acum un Salvator, care a împlinit toate amănuntele profeției cu privire la viața și la moartea Sa; și totuși mulți leapădă învățătura Sa, și nu urmează principiilor Sale, ci răstignesc zilnic pe Mântuitorul lor. Dacă ei ar fi puși la încercare cum s-a întâmplat cu iudeii la prima venire a lui Hristos, atunci nici ei nu L-ar primi în înjosirea și sărăcia Sa.
De la timpul când cel dintâi sânge nevinovat a fost vărsat pe pământ, când Abel cel drept a căzut ucis de mâna fratelui său, nelegiuirea a crescut neîncetat pe pământ. Din generație în generație, preoții și mai marii au nesocotit avertizările profeților, pe care Dumnezeu i-a sculat și i-a trimis ca să mustre păcatele poporului. În orice timp a fost nevoie de asemenea bărbați, care să-și ridice glasul contra păcatelor regilor, mai marilor și supușilor, care să vestească cuvintele, ce le primeau prin inspirația lui Dumnezeu și care au ascultat de voința dumnezeiască adesea chiar și cu riscul vieții lor. Ei și-au îngrămădit din neam în neam o pedeapsă grozavă, pe care vrăjmașii lui Hristos și-au atras-o asupra capului lor, prin lepădarea Fiului lui Dumnezeu, al Cărui glas se ridică pentru osândirea păcatelor, care domneau peste preoți și mai mari, într-un grad mult mai mare ca altădată mai înainte. Ei umpleau măsura nelegiuirii lor până la revărsare și aceasta avea să fie golită asupra capetelor lor proprii printr-o judecată răsplătitoare, deoarece generația lor a fost făcută răspunzătoare pentru sângele tuturor drepților uciși de la Abel până la Hristos.
-358-
Isus îi avertizează în această privință cu cuvintele: “Ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-ați omorât între Templu și altar. Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste neamul acesta.” Matei 23, 35-36. Mântuitorul zise aceasta, ridicând mâna Sa spre cer, în timp ce lumina dumnezeiască învăluia persoana Sa, în caracterul unui judecător, spre a o ascunde în fața celor ce-L înconjurau. Mulțimea atentă se înfioră, când această sentință a fost rostită. Impresia făcută asupra lor prin cuvintele și înfățișarea Sa avea să rămână neștearsă pentru totdeauna în viitor.
Israel a dat puțină atenție cuvintelor lui Dumnezeu. În timp ce cuvintele de avertizare, pe care Dumnezeu i le inspirase spre a le rosti, erau încă pe buzele lui Zaharia, regele răsculător a fost apucat de o furie diabolică și a dat ordinul să-l omoare pe profetul lui Dumnezeu. Cărturarii și fariseii care ascultau la cuvintele lui Isus, știau că El vorbea adevărul și că sângele profetului ucis s-a întipărit chiar în pietrele curții din jurul templului și nu mai putea fi spălat, ci a rămas ca o mărturie durabilă înaintea lui Dumnezeu contra Israelului răsculător. Cât timp avea să stea templul, petele acelui sânge drept aveau să rămână și să strige către Dumnezeu pentru răzbunare. Când Isus a vorbit despre această crimă grozavă, fiori de spaimă au făcut să se cutremure inimile întregii mulțimi.
Glasul Său a fost auzit pe pământ cu blândețe, în avertismente și într-o compătimire amabilă; dar acum, când ocazia cerea, El vorbea ca un judecător în osândirea iudeilor vinovați. Privind în viitor, Mântuitorul le-a zis că nepocăința lor viitoare și intoleranța contra servilor lui Dumnezeu va fi aceeași ca și în trecut:
“De aceea, iată, vă trimit proroci, înțelepți și cărturari. Pe unii din ei îi veți omorî și răstigni, pe alții îi veți bate în sinagogile voastre, și-i veți prigoni din cetate în cetate.” Matei 23, 34.
-359-
Profeții și bărbații sfinți, plini de credință și de Spirit Sfânt, după cum vedem în Ștefan, Iacov, Pavel și mulți alți cărturari și bărbați învățați, care pricepeau Sfintele Scripturi și care le puteau prezenta poporului într-o ordine strânsă, așa cum ele erau descoperite de Dumnezeu, au fost despărțiți și prigoniți, osândiți și omorâți.
Mântuitorul nu a vorbit despre răzbunarea pentru persecuțiile pe care le-a suferit din mâna vrăjmașilor Săi. Nici o patimă nesfințită nu ațâța sufletul Său nobil; dar indignarea Sa se îndrepta contra acelor sfinți prefăcuți, ale căror păcate grele erau nesuferite în ochii lui Dumnezeu. Purtarea lui Hristos cu această ocazie dă pe față faptul, că creștinii pot fi în armonie deplină cu Dumnezeu, și pot poseda toate însușirile dulci ale iubirii și milostivirii, și totuși să simtă o indignare dreaptă contra păcatelor grele.
Mila divină se întipărea pe fața cea palidă și tristă a Fiului lui Dumnezeu, când El a aruncat pentru ultima dată o privire lungă asupra templului și apoi asupra ascultătorilor Săi și cu o voce înăbușită de o adâncă durere sufletească și de lacrimi exclamă: “Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut!”
Atât saducheii, cât și fariseii au fost aduși la tăcere. Isus a chemat acum la Sine pe ucenicii Săi și S-a pregătit să părăsească templul, nu ca unul care este bătut și izgonit din prezența împotrivitorilor Săi, ci ca Cineva, a cărui lucrare este împlinită. El S-a retras ca biruitor din lupta cu împotrivitorii Săi bigoți și fățarnici. Privind pentru ultima dată interiorul templului, a zis cu o seriozitate tristă: “Iată vi se lasă casa pustie; căci vă spun că de acum încolo nu Mă veți mai vedea până când veți zice: ‘Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!’” Până aici El a numit-o casa Tatălui Său, dar acum, când Fiul lui Dumnezeu a părăsit acele ziduri, prezența lui Dumnezeu a fost retrasă pentru totdeauna din templul zidit pentru preamărirea Sa. De acum înainte serviciile din El nu mai erau decât o lucrare de batjocură, și ceremoniile sale fără însemnătate, căci timpul de har s-a terminat pentru Ierusalim.
Isus a rostit în acea zi cuvinte clare și lămurite, care pătrundeau adânc în inima ascultătorilor. Efectul lor nu putea fi observat poate imediat, dar sămânța adevărului, care a fost plantată în sufletele poporului, avea să încolțească și să aducă rod spre onoarea lui Dumnezeu și să devină astfel mijlocul pentru salvarea multor suflete. După răstignirea și învierea Mântuitorului, învățăturile care au fost date în acea zi, aveau să fie reîmprospătate în memoria și în inima multora dintre ascultătorii Săi atenți, și ei trebuiau să repete iarăși cuvintele auzite spre binele generațiilor viitoare până la sfârșitul timpului. Ucenicii erau uimiți de poziția îndrăzneață și poruncitoare a lui Isus în osândirea fariseilor cu sfințenia lor prefăcută. Iar preoții, cărturarii și mai marii n-au uitat niciodată ultimele cuvinte, pe care Isus le-a rostit împotriva lor în templu: “Iată vi se lasă casa pustie”. Aceste cuvinte băteau solemn la urechile lor cu fiori de nespus. Ei se prefăceau a fi nepăsători; dar întrebarea continuă a ocupat mai departe sufletele lor, cu privire la însemnătatea acelor cuvinte. O primejdie nevăzută părea că-i amenință. Era posibil ca templul cel măreț, care era mândria și strălucirea națiunii să devină o grămadă de ruine?
-360-
Ucenicii au spus lui Isus despre presimțirea generală că o nenorocire se apropia și au așteptat cu îngrijorare de la El o descriere mai lămurită și mai detaliată despre această chestiune. Când au părăsit templul împreună cu Maestrul lor, L-au făcut atent la pietrele, la podoaba și durabilitatea materialului din care el era alcătuit și au spus: “Învățătorule, uită-Te ce pietre și ce zidiri!” Atunci Isus, spre a face cuvintele Sale să aibă o impresie cât mai mare posibil, le-a îndreptat atenția tot la clădirea maiestuoasă, și le-a spus: “Vedeți voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămânea aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată.”
Aceasta era pentru ucenici o declarație surprinzătoare. Chestiunea era acum lămurită. Clădirea cea măreață construită cu cheltuieli colosale, și mândria națiunii iudaice până aici, avea să fie distrusă din temelie. Niciuna din acele pietre masive — dintre care unele au rezistat chiar pustiirilor aduse de oștile lui Nabucodonosor și furtunilor din decursul secolelor — nu avea să fie lăsată piatră pe piatră. Cauza și scopul nu era încă pe deplin lămurit pentru ucenici. Ei nu știau că peste puține zile, Mântuitorul lor avea să Se predea ca jertfă pentru păcatele lumii. Templul și serviciul său nu avea să mai aibă nici un folos atunci. Sângele de animale nu mai putea aduce nici o ispășire de aici înainte, căci tipul și-a găsit anti-tipul în Mielușelul lui Dumnezeu, care și-a oferit de bună voie viața Sa ca jertfă spre a ridica păcatele lumii. Mai târziu, când toate au fost împlinite, ucenicii au înțeles în totul însemnătatea cuvintelor lui Isus și motivul strâmtorării prezise.
-361-
Isus S-a mai oprit pentru câtva timp în apropiere de curtea templului, unde femeile își puneau darurile lor în tezaur. El a observat darurile considerabile ale multora dintre bogați, fără a face vreo observație în această privință. El a privit cu întristare la cei ce veneau și plecau, dintre care mulți ofereau daruri mari într-un mod bătător la ochi și măgulitor pentru mulțumirea de sine. Deodată fața Sa s-a luminat, când a văzut o sărmană văduvă apropiindu-se cu sfială, ca și cum s-ar fi temut să nu fie observată. Când bogații și fruntașii treceau pe lângă ea, spre a-și depune darurile lor, ea s-a cutremurat, ca și când n-ar fi cutezat să pășească mai departe. Și totuși inima ei dorea să facă și ea ceva cât de mic pentru cauza iubită. Ea a privit la moneda din mâna ei, ea era neînsemnată în comparație cu darurile acelora, care o înconjurau, dar era tot ceea ce ea avea. Folosind ocazia, ea a aruncat în grabă mare cei doi bănuți ai ei în tezaur și s-a întors să plece repede de acolo. Dar a fost întâmpinată de ochii lui Isus, care erau îndreptați cu seriozitate asupra ei.
Mântuitorul a chemat pe ucenicii Săi la Sine și i-a făcut atenți la sărăcia văduvei; iar ei și-au îndreptat privirea asupra ei, cuvintele de laudă ale lui Isus au ajuns la urechea sărmanei femei: “Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toți cei ce au aruncat în visterie.” Marcu 12, 43. Lacrimi de bucurie au umplut ochii femeii pline de sfială, când a simțit că fapta ei a fost înțeleasă și prețuită de Isus. Mulți ar fi sfătuit-o poate ca să păstreze pentru sine puținul ei avut, decât să-l dea în mâinile preoților bine hrăniți, spre a se pierde printre darurile multe și prețioase, care au fost dăruite pentru templu, așa cum el a fost rânduit de Dumnezeu și ea dorea cu grijă să contribuie cu tot ce poate. Ea a făcut ce a putut și fapta ei avea să rămână ca un monument de amintire al ei pentru toate timpurile, și ei personal spre bucurie veșnică. Inima ei însoțea darul, a cărui însemnătate nu era prețuită după valoarea banilor, ci după iubirea către Dumnezeu și interesul pentru lucrarea Sa, care a stimulat la această faptă.
-362-
Ceea ce dă acțiunilor noastre adevărata valoare, și le face să fie prețioase sau rușinoase din punct de vedere moral, este motivul care se află la baza lor. Nu lucrurile mari, pe care le vede orice ochi și le poate preamări orice limbă, ni se vor socoti spre mântuire veșnică, ci datoriile mici, care sunt îndeplinite în toată liniștea și care în ochii oamenilor par fără valoare. O inimă iubitoare plină de adevărata încredere într-o chestiune vrednică este mai plăcută lui Dumnezeu, decât cele mai prețioase daruri. Văduva sărmană a dat întreținerea vieții ei spre a face puținul ce-l putea face. Ea s-a lipsit de hrană, spre a putea consacra cei doi bănuți cauzei, pe care ea o iubea; și ea a făcut aceasta cu deplină încredere în Dumnezeu, în credința că, Tatăl ei ceresc nu o va trece cu vederea în marea ei nevoie. Spiritul ei dezinteresat și credința ei nestrămutată a fost ceea ce a atras lauda lui Isus. Multe suflete umilite se simt stăpânite de o atât de mare obligație pentru adevărul primit, încât doresc cu înfocare ca să participe împreună cu frații lor mai avuți la serviciul lui Dumnezeu. Lăsați-i să-și pună banii lor în banca cerului. Darurile neînsemnate ale săracului să nu fie respinse; căci dacă vin dintr-o inimă plină de iubirea lui Dumnezeu, aceste daruri mici, devin jertfe de neprețuit, asupra cărora Dumnezeu privește cu bună-plăcere și le binecuvântează.
Isus a spus despre văduva sărmană: “Ea a dat mai mult decât toți”. Bogații au dat din surplusurile lor, mulți dintre ei au dat numai spre a fi văzuți de alții și spre a fi onorați pentru darurile lor mari. Ei nu sacrificau nimic din înlesnirile sau din luxul vieții lor, spre a-și aduce darurile lor; de aceea, acestea nici nu constituiau un sacrificiu și după valoarea lor reală, ele nu puteau fi comparate cu bănuții văduvei.