40. Isus și fariseii

Viața lui Isus | Capitolul 40

La clădirea templului lui Solomon, pietrele erau pregătite cu totul în carieră, așa încât mai târziu, când erau aduse la locul destinat pentru clădire, lucrătorii nu aveau decât să le pună la locul lor potrivit; cioplirea, măsurarea și șlefuirea era făcută deja mai înainte. “Împăratul a poruncit să se scoată pietrele mari și mărețe, cioplite pentru temeliile casei. Lucrătorii lui Solomon, ai lui Hiram, și Ghibliții, le-au cioplit și au pregătit lemnele și pietrele pentru zidirea casei.” “Când s-a zidit casa s-au întrebuințat pietre cioplite gata înainte de a fi aduse acolo, așa că nici ciocan, nici secure, nici o unealtă de fier nu s-a auzit în casă în timpul zidirii.” 1 Împărați 5, 17-18; 6, 7.

Nici o unealtă nu avea să fie întrebuințată la pietre, după ce acestea erau aduse la locul de clădire. O piatră cu o figură neregulată a fost adusă de la carieră spre a fi întrebuințată la punerea temeliei templului. Dar lucrătorii nu puteau găsi nici un loc pentru ea și de aceea nu voiau s-o primească. Ea zăcea acolo neîntrebuințată, și lucrătorii trebuiau s-o ocolească sau se împiedicau de ea, așa că prezența ei le producea o foarte mare supărare. Ea a rămas mult timp o piatră lepădată. Dar când clăditorii au venit să pună fundamentul colțului, au căutat mult timp în zadar ca să găsească o piatră de mărime și de tărie suficientă și de o formă potrivită, care să ocupe acel loc însemnat și să poată purta acea mare greutate, care era destinată pentru ea. În cazul când alegerea pietrei nu ar fi fost destul de bună, atunci ar fi primejduit siguranța întregii clădiri, ei trebuiau să găsească o piatră, care să poată rezista în același timp influenței soarelui, a frigului și a furtunii. Multe pietre au fost alese în diferite timpuri; dar când erau puse sub presiuni extraordinare, se sfărâmau în bucăți. Altele nu puteau rezista probei unei schimbări neașteptate de temperatură, și de aceea erau declarate ca nefolositoare.

-335-

Dar acea piatră care a fost de mult timp lepădată de clăditori, se găsea mereu acolo; ea a rezistat pe deplin influenței aerului și a razelor arzătoare ale soarelui, fără să fi suferit vreo spărtură sau vreo zgârietură cât de mică. Furtunile au bântuit peste ea și totuși ea a rămas aceeași. De aceea atenția zidarilor a fost atrasă în cele din urmă asupra acestei pietre mari, și ei au examinat-o de aproape. S-a constatat, că ea a rezistat la orice probă, afară de una. Dacă avea să suporte o presiune puternică, atunci ea avea să fie întrebuințată ca piatră unghiulară. Proba a fost făcută și rezultatul a satisfăcut pe toți. Piatra a fost găsită bună și a fost adusă la locul destinat, unde s-a dovedit în totul potrivită.

Profetului Isaia i-a fost arătat într-o viziune profetică, că această piatră este un simbol al Salvatorului lumii. El a spus: “Sfințiți însă pe Domnul oștirilor. De El să vă temeți și să vă înfricoșați. Și atunci El va fi un locaș sfânt, dar și o piatră de poticnire, o stâncă de păcătuire pentru cele două case ale lui Israel, un laț și o cursă pentru locuitorii Ierusalimului! Mulți se vor poticni, vor cădea și se vor sfărâma, vor da în laț și vor fi prinși.” Isaia 8, 13-15. Fiind transportat în viziune profetică la prima venire a lui Hristos, profetul a recunoscut, că Isus avea să reziste la ispitiri și încercări, despre care tratarea primei pietre unghiulare de la templul lui Solomon este un simbol. “De aceea așa vorbește Domnul, Dumnezeu: ‘Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preț, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică; cel ce o va lua ca sprijin, nu se va grăbi să fugă.’” Isaia 28, 16.

În înțelepciunea Sa nemărginită, Dumnezeu a ales Însuși piatra unghiulară, și tot El Însuși a și pus-o. El a numit-o piatră de “temelie puternică”; întreaga lume poate pune asupra ei poverile și necazurile lor, și totuși ea le va putea suporta pe toate. Oamenii pot clădi cu deplină siguranță pe această piatră. Hristos este o piatră încercată, nu înșală niciodată pe acei, care se încred în El. El a rezistat la orice probă, care a fost pusă asupra Lui. El nu a fost biruit de ispitirea din pustie, când toată greutatea vinovăției lui Adam și a urmașilor Săi apăsa asupra Lui. El a ieșit mai mult decât biruitor din lupta cu puterile întunericului. El a purtat poverile acelora, care căzând pe această piatră au fost sfărâmați. În Hristos, au găsit ajutor inimile lor vinovate. Acei care fac din El fundamentul lor, sunt în deplină siguranță.

-336-

Hristos este arătat ca prima piatră unghiulară. Atât iudeii cât și neamurile trebuie să clădească pe această temelie și legătura lor cu Hristos, această “piatră prețioasă”, îi face să fie pietre vii. În textul următor, Petru arată clar și lămurit pentru cine devine Hristos piatră unghiulară și pentru cine piatră de poticnire:

“Dacă ați gustat în adevăr că bun este Domnul. Apropiați-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă și scumpă înaintea lui Dumnezeu. Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească, o preoție sfântă, și să aduceți jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Căci este scris în Scriptură: ‘Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; și cine se încrede în El, nu va fi dat de rușine.’ Cinstea aceasta este dar pentru voi care ați crezut! Dar pentru cei necredincioși, ‘piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului’; și ‘o piatră de poticnire, și o stâncă de cădere’. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul și la aceasta sunt rânduiți.” 1 Petru 2, 3-8.1 Petru 2, 3-8.

Isus a descoperit iudeilor soarta lor, pentru că au lepădat pe Fiul lui Dumnezeu și au făcut din El o piatră de poticnire, s-a adresat în același timp la toți cei nepocăiți, și care nu-L primesc ca salvator al lor. Unica siguranță constă în aceea, de a clădi pe adevărata temelie. Milioane de oameni își sprijină astăzi speranțele și perspectivele lor pe temelii, care nu sunt încercate și lămurite; ei încep să se clatine și cad, iar clădirea zidită fără fundament se prăbușește asupra lor.

Isus a suferit cu răbdare maltratările păcătoșilor, întocmai după cum piatra lepădată a putut suporta părerea disprețuitoare a lucrătorilor, care se împiedicau de ea. Avea însă să vină timpul, când ei aveau să-L vadă înălțat, întocmai după cum piatra disprețuită și lepădată a fost făcută cap de unghi. Atunci acei care au lepădat pe Hristos, aveau să fie pedepsiți pentru nelegiuirea lor. Cetatea și templul iudeilor aveau să fie distruse. Piatra trebuia să cadă asupra lor, prin care toată strălucirea lor avea să dispară și să se risipească ca praful mânat de vânt.

-337-

Isus ne-a pus în față unica temelie, pe care putem clădi cu siguranță. Ea este destul de pregătită pentru toți, și destul de tare, pentru a putea purta greutatea și poverile acestei lumi. A cădea pe această piatră și a ne zdrobi, înseamnă a renunța la dreptatea noastră proprie și a merge la Hristos cu umilința unui copil, căindu-ne de păcatele noastre și încrezându-ne în iubirea Sa iertătoare. Toți cei ce clădesc pe această temelie, care este Hristos, devin pietre vii prin legătura cu El, adevărata piatră unghiulară. Multe persoane sunt cioplite firește prin propriile lor sforțări, sunt poleite și înfrumusețate dar niciodată nu pot deveni “pietre vii”, pentru că nu stau în legătură cu Hristos. Când ploaia cade, când furtuna bântuie, și torentele năvălesc, atunci ele se prăbușesc în bucăți pentru că nu sunt clădite pe stânca cea veșnică, pe adevărata piatră unghiulară, Isus Hristos.

Pietrele nu erau pregătite pentru a fi puse imediat la locurile lor la zidirea templului, ci orice potrivire și șlefuire era deja făcută înainte de a fi fost aduse la locul unde se făcea clădirea. Tot astfel și cioplirea, potrivirea și pilirea caracterului trebuie să aibă loc în decursul timpului de încercare al omului. Când Hristos va reveni iarăși pe pământ, aceasta nu va fi pentru curățirea și înnobilarea caracterelor oamenilor spre a-i pregăti pentru cer. Atunci lucrarea Sa va consta numai în aceea de a schimba corpurile lor pământești și de a le forma asemenea cu corpul glorios al lui Hristos. Numai un caracter simetric și desăvârșit va îndreptăți în acea zi pe oameni la acea operă de încoronare a nemuririi.

Pământul este cariera și atelierul, unde oamenii vor fi înnobilați și pregătiți pentru cer. Întocmai după cum pietrele, care au fost întrebuințate la clădirea templului lui Solomon, se potriveau în mod desăvârșit în zid, fără ajutorul vreunui topor sau ciocan sau al vreunei alte unelte oarecare, tot astfel și sfinții înviați, și toți aceia care vor fi în viață la venirea Sa și care vor fi răpiți împreună spre întâmpinarea Domnului în văzduh, vor fi potriviți fiecare pentru marea schimbare, spre a ocupa apoi locul său în templul iubirii lui Dumnezeu.

Dar când Hristos va pedepsi pe cei răi, atunci judecățile Sale nu vor lovi numai pe iudei, ci pe toți acei care au nesocotit binefacerile cerești ale harului lui Dumnezeu. Piatra care a avut de suportat numai suferințe și a primit cu modestie toate nedreptățile făcute, va fi ridicată atunci la viață și la putere peste toți acei care L-au disprețuit și lepădat. Aceștia vor găsi la venirea lui Hristos stânca lor de poticnire, un munte răzbunător, care cade asupra lor și-i sfărâmă.

-338-

În nădejdea de a-l prinde în propriile Sale cuvinte, mai marii preoților și bătrânii au trimis la El pe cei mai răutăcioși vrăjmași ai lui Isus, care se prefăceau a avea interes pentru învățăturile Sale și a se lăsa luminați prin înțelepciunea Sa dumnezeiască. Ei se așteptau că Isus se va lăsa înșelat prin evlavia lor prefăcută, și din lipsă de prevedere, să vorbească ceva, ce ei ar fi putut folosi contra Lui pentru a-L osândi. Ei au fost rușinați și enervați că erau siliți să suporte cuvântarea mișcătoare a lui Isus, în care se lămurea adevărata lor stare și se osândea nelegiuirea lor, deși erau cu totul incapabili, a contrazice cuvintele Sale.

Ei s-au vorbit în ascuns cu servii lui Irod, de a-L urmări și a-L pândi în cuvinte, așa ca să poată să fie martori contra Lui, când avea să fie dus la judecată, spre a fi osândit la moarte. Fariseii erau încă de mult indignați și nemulțumiți din cauza birurilor și a dărilor puse din partea Romanilor. Ei susțineau, că aceasta este contra legii lui Dumnezeu. Dar acum ei au pus o cursă, prin care căutau să prindă pe Isus, nădăjduind că El va fi adus în mod sigur în contrazicere cu legile iudaice sau cu autoritatea romană. Spionii au venit la El în modul cel mai politicos și și-au exprimat cea mai mare încredere în învățăturile Sale. După ce L-au lăudat cu lingușelile lor pentru procedeul Său nepărtinitor, că nu ținea seama de favorurile și nici de dizgrația oamenilor, L-au întrebat cu o dorință prefăcută după lămurire: “Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?”

Intenția lor nelegiuită însă nu era necunoscută Mântuitorului. De aceea El li S-a adresat cu cuvintele: “‘Pentru ce Mă ispitiți, fățarnicilor? Arătați-Mi banul birului.’ Puși în încurcătură prin modul neașteptat în care Isus a răspuns la întrebarea lor, și prin care a arătat, că El nu putea nici măcar o clipă să fie indus în eroare prin lingușirile lor, împotrivitorii Săi i-au adus numaidecât un dinar, care purta chipul și inscripția cezarului roman. El i-a întrebat: ‘Chipul acesta, și slovele scrise pe el, ale cui sunt?’ ‘Ale Cezarului’, I-au răspuns ei. Atunci El le-a zis: ‘Dați dar Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!’” Matei 22, 20-21.

-339-

Spionii plini de viclenie au recunoscut, că intențiile lor au fost cunoscute și zădărnicite. Felul concret în care a fost răspuns la întrebarea lor, i-a lăsat fără cuvânt. Planurile lor au fost zădărnicite. Ei s-au așteptat că Isus le va da un răspuns direct într-un mod sau altul. Dacă El avea să zică: Nu este legal, a plăti tribut Cezarului, acei care au venit să-L pândească ar fi raportat la autoritățile romane, care ar fi arestat imediat pe Isus ca instigator al unei răscoale între iudei. În felul acesta, ei au sperat că vor putea cu siguranță să-L osândească. Dacă El avea să răspundă contrariu, că ar fi legal a plăti Cezarului tribut, ei gândeau să atragă atenția poporului iudeu asupra hotărârii Sale, și să-L învinuiască ca împotrivitor al legii divine.

Isus a cunoscut motivele lor ascunse, și având în mână moneda romană, pe care era tipărit numele și chipul Cezarului, au declarat că ei trăiesc sub protecția puterii romane, și la rândul lor trebuie să dea și ei sprijinul cerut acelei puteri, atât timp cât ea nu este în contrazicere cu datoria lor față de Dumnezeu. Totuși ei trebuiau să asculte în orice timp de Dumnezeu, să trăiască conform poruncii Sale și în același timp să se supună în mod pașnic legilor țării. Ispititorii Săi erau nepregătiți pentru acest răspuns al lui Isus, și auzind s-au mirat, L-au lăsat și au plecat. Deși furia preoților și a mai marilor nu mai cunoștea margini și așteptau cu nerăbdare să prindă pe Isus și să-L omoare cu propriile lor mâini, spre a-și lua revanșa pentru rușinea ce li s-a făcut, nu au îndrăznit să-L prindă din cauza mulțimii. Cu un efort ei au reușit să-și păstreze calmul exterior, în timp ce mintea lor făurea planuri cum să-L omoare. Mântuitorul știa ce răspuns era necesar în acest caz grav. El nu a dat întâietate nici puterii romane și nici celei iudaice. Răspunsul Lui către iudeii cu uneltirile lor: “Dați lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”, conținea un reproș aspru pentru ei. Dacă ei s-ar fi conformat pretențiilor lui Dumnezeu și dacă ar fi împlinit cu credincioșie datoriile lor, atunci nu și-ar fi pierdut niciodată independența lor, și să devină supuși unei puteri străine. Nici un stindard roman de biruință n-ar fi fluturat asupra Ierusalimului, nici o gardă romană nu ar fi stat la porțile lor și nici un guvernator roman nu ar fi guvernat înăuntrul zidurilor sale. Națiunea iudaică a plătit apoi pedeapsa pentru apostazia lor de la Dumnezeu.

-340-

Dar îndată ce fariseii au fost aduși la tăcere de către Isus, au venit saducheii cu întrebări șirete, și au căutat să prindă pe Mântuitorul în cuvinte. Saducheii erau o sectă iudaică, care se deosebea esențial în diferite puncte de farisei. Unica legătură ce părea a-i uni iarăși, era vrăjmășia comună pe care o aveau contra Mântuitorului și a învățăturilor Sale, cum și dorința lor de a-L omorî. Fariseii puneau tradițiile lor pe aceeași treaptă cu legea lui Dumnezeu și le puneau adesea în locul ei. Isus a declarat, că ei au dat la o parte legea lui Dumnezeu prin prescripțiile și ceremoniile lor exterioare, prin diferitele lor spălări, postiri, rugăciuni lungi, prin milosteniile lor bătătoare la ochi și prin exclusivismul lor strict față de păgâni. Aceste forme exterioare alcătuiau trăsăturile principale ale religiei lor. În privința superstițiilor lor și a serviciului lor pompos și formalist, ei se asemănau cu diferite biserici din zilele noastre. Printre dânșii s-au aflat însă unii cu o adevărată evlavie, care au primit cu bucurie învățăturile lui Hristos.

Saducheii nu aveau nici un respect față de tradițiile fariseilor. Ei pretindeau a crede în cea mai mare parte a Sfintei Scripturi și priveau aceasta ca conduită a vieții lor; totuși tăgăduiau existența îngerilor și învierea corpului, în care fariseii credeau cu tărie. Saducheii lepădau învățătura despre viața viitoare cu răsplătirile și pedepsirile sale.

Ei credeau în Dumnezeu ca singura ființă, care era superioară omului; susțineau însă că, după creațiune omul a fost lăsat de capul său singur. Ei deduceau că dacă ar exista o providență atotputernică, care să pună în ordine universul, și dacă ar fi posibil a prevedea toate evenimentele de mai înainte, atunci omul ar fi răpit de puterea sa morală și ar fi înjosit la poziția unui sclav. De aceea ei despărțeau pe Creator de făpturile Sale susținând că omul ar fi neatârnat de influențe mai înalte, soarta sa ar fi în mâna sa proprie. Deși ei tăgăduiau că Spiritul lui Dumnezeu ar influența eforturile omenești, sau evenimentele naturale, totuși susțineau faptul, că printr-o întrebuințare potrivită a puterilor sale firești, omul s-ar înălța și lumina, și că viața sa s-ar putea lămuri printr-o împlinire strictă și credincioasă a datoriei.

-341-

Între ei nu domnea decât puțină unire, un popor, care tăgăduia influența Spiritului lui Dumnezeu asupra acțiunilor omenești, avea în mod firesc puțin respect pentru sentimentele și părerile reciproce individuale. Ei trăiau izolați, pentru sine, simpatiile lor firești se învârteau într-un cerc strâmt; inimile lor nu erau mișcate la durerile și trebuințele altora; căci după credința lor toți aveau posibilitatea să-și asigure înlesnirile și binecuvântările vieții.

În de acord cu restul iudeilor, Saducheii se mândreau mai cu seamă cu dreptul lor de naștere ca copii ai lui Avraam după trup, și pentru exactitatea cu care ei se conformau pretențiilor exterioare ale legii; în celelalte puncte vederile lor erau în contrazicere și în dezacord cu ele înșile. Ei lepădau în totul învățătura despre învierea morților și cugetau, că dacă aceleași materii, din care este compus corpul muritor, vor compune și ființa viitoare, nemuritoare, atunci acest corp trebuie să aibă carne și sânge, așa că viața trupească întreruptă aici pe pământ să fie continuată în lumea viitoare, cu toate slăbiciunile și patimile acestei vieți.

Pe vremea lui Hristos, saducheilor le plăcea să discute cu privire la aceste chestiuni, și ei își apărau cu zel argumentele lor contra învierii din morți. Cu contrazicerile lor, ei puneau chiar în încurcătură pe farisei în credința lor despre starea oamenilor după moarte, așa încât moartea devenise pentru ei un mister întunecos și inexplicabil. Cu timpul ei au ajuns să privească moartea ca pe cea mai temută nenorocire, care poate lovi pe om.

Dar viața și nemurirea au fost aduse la lumină prin Isus Hristos. Toți cei ce L-au primit ca pe un Salvator al lumii, vedeau mai limpede ca până aici viața viitoare a morților înviați. Astfel Hristos a suferit moartea, s-a ridicat din mormânt, s-a înfățișat iarăși oamenilor în propria Sa persoană și s-a înălțat apoi la Tatăl, a arătat prin aceasta adevărul învierii și al vieții viitoare, nemuritoare a drepților pentru toate timpurile și pentru toți cei ce cred în Hristos.

Saducheii îi supărau mereu pe farisei, pentru că aceștia rămâneau de obicei mai prejos cu argumentele lor. Discuțiile dintre aceste două partide degenerau de regulă în lupte înverșunate, și îi lăsau în cele din urmă și mai despărțiți ca înainte. Mulți saduchei, care nu se îngrijeau decât de viața aceasta erau bogați și cu influență; de aceea ei puteau fi aleși în postul de mare preot cu condiția expresă ca vederile lor necredincioase să fie lăsate la o parte. Deoarece fariseii erau mult mai mulți la număr, saducheii trebuiau să țină seama, cel puțin de formă, de învățăturile lor, când voiau să ocupe vreo slujbă de preot. Totuși faptul, că ei puteau fi aleși pentru o astfel de slujbă, procura vederilor lor rătăcite o anumită influență. Dacă fariseii ar fi dus o viață curată, atunci ei ar fi fost poate în stare, să lămurească pe Saduchei; dar lucrurile stau altfel, că ei nu aveau decât puțină influență asupra lor.

-342-

Învățăturile lui Isus au fost lepădate în totul de saduchei, pentru că El era călăuzit de un spirit, despre care ei nu recunoșteau nici o astfel de descoperire. Ei priveau pe Dumnezeu ca pe cea mai înaltă ființă, înălțată mai presus de orice om și de neapropiat pentru acesta. După ce El a creat pe om, l-ar fi lăsat să-și întocmească viața după găsirea sa cu cale și evenimentele lumii ar fi fost lăsate în voia lor. Dar învățătura lui Hristos era cu totul opusă acestei credințe a saducheilor. Cuvintele și faptele Sale au dat mărturie despre o putere dumnezeiască, care dădeau naștere la efecte minunate, vesteau o viață viitoare veșnică, superioară vieții pământești și înfățișau pe Dumnezeu ca pe un Tată al fiilor oamenilor, care veghează asupra intereselor lor adevărate și-i ocrotește. El a învățat că Dumnezeu răsplătește celor credincioși și pedepsește pe cei nelegiuiți, El nu este un spirit de care nu te poți apropia, ci este un Suveran viu al universului. Acest Tată milos lucrează neîncetat pentru binele oamenilor și Se interesează de tot ce-i privește. Chiar perii capului lor sunt numărați. Nici măcar o vrabie nu cade la pământ, fără ca Tatăl ceresc să nu observe, și omul este de o valoare cu mult mai mare decât multe vrăbii. Isus le arătă neștiința lor în privința sfintelor Scripturi, pentru că atribuiau puterii omenești, ceea ce numai prin puterea Spiritului lui Dumnezeu se poate săvârși. El le-a declarat că încurcătura credinței lor și întunecimea spiritului lor provenea în primul rând din această pricină, și că lucrurile spirituale trebuie judecate spiritual.

Tot ceea ce face fericit pe om, vine de la Tatăl Său ceresc. El dăruiește razele soarelui, ca să încălzească pământul. El a dăruit ploaia binefăcătoare, care face să crească lumea plantelor. Îngerii lui Dumnezeu servesc neîncetat fiilor oamenilor și au păstrat astfel legătura dintre cer și pământ, căci unesc pe omul muritor cu Dumnezeul cel nemărginit. Deși Dumnezeu a vegheat întotdeauna asupra intereselor vremelnice ale omului, totuși Isus învăța lămurit, că El Se interesează într-o măsură cu mult mai mare pentru fericirea lor viitoare.

-343-

Saducheii au pus astfel întrebările lor, deoarece erau convinși, că prin răspunsul ce-l vor primi vor aduce nume rău lui Isus, dacă aceasta nu va servi chiar ca mijloc pentru osândirea Lui. Iar dacă El avea să fie în de acord cu ei în privința învierii morților, atunci va fi exclus în totul de orice împărtășire cu fariseii. Dacă totuși avea să-i contrazică, ei intenționau să facă ca credința Sa să fie luată în râs de către popor și să-și îndrepte influența lor contra Sa, prin a demasca absurditatea aparentă a învățăturilor despre învierea corpului. Ei erau obișnuiți cu disputele asupra acestei chestiuni, și argumentele lor erau temute de aceia, care credeau într-o înviere literală a corpului, care este putrezit în mormânt.

Saducheii au tras concluzia că dacă morții vor învia cu corpurile, alcătuite din aceeași materie, din care au fost alcătuite, mai înainte și vor fi însuflețiți de aceleași porniri, atunci și relațiile vieții pământești vor fi reluate iarăși, bărbatul și femeia se vor uni iarăși, vor încheia căsătorii, și vor continua mai departe toate lucrurile vieții întocmai ca și înainte de moarte. De la o astfel de credință ei se întorceau cu dizgrație, și în sforțările lor, de a ajunge un ideal înalt, ei bâjbâiau într-un întuneric des.

În răspunsul Său la întrebarea lor despre acest punct, Isus a ridicat vălul de pe viața viitoare și le-a zis: “Căci la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer.” Matei 22, 30. El a arătat fără ezitare, că saducheii se rătăceau în credința lor. El le-a dovedit că presupunerile lor erau greșite, așa că clădirea credinței lor se întemeia pe o bază falsă. “Vă rătăciți” a zis El, “pentru că nu cunoașteți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.” El nu-i învinuia de fățărnicie, așa după cum acuzase pe farisei, ci de rătăcire în credință.

Saducheii s-au lingușit că numai ei singuri dintre toți oamenii s-ar ține cu strictețe de Sfânta Scriptură; dar Isus le-a declarat că ei nu cunosc adevărata ei tâlcuire și că înțelepciunea trebuie să prindă rădăcină în inimi prin puterea luminătoare a harului lui Dumnezeu. Saducheii căutau să pună tainele dumnezeiești pe aceeași treaptă cu puterea lor omenească de judecată, în loc să-și pregătească sufletele pentru primirea acelor adevăruri sfinte, prin care priceperea lor s-ar fi lărgit. Mii devin necredincioși, pentru că priceperea lor mărginită nu poate pătrunde tainele ascunse ale lui Dumnezeu. Ei nu pot pricepe revelația minunată a puterii dumnezeiești, așa cum ea este arătată de către providența lui Dumnezeu, și de aceea leapădă dovezile unei astfel de puteri și atribuie toate unei puteri naturale, pe care cu atât mai puțin o pot înțelege. Omul trebuie să recunoască pe Dumnezeu ca Creator al universului, ca pe Acela care conduce toate lucrurile prin porunca Sa. El trebuie să aibă vederi vaste despre Ființa Dumnezeirii și despre tainele activității Sale.

-344-

Hristos dorea să-i învețe, că dacă n-ar exista înviere a morților, atunci Sfânta Scriptură în care ei pretind a crede, n-ar fi de folos. El a zis: “Cât privește învierea morților oare n-ați citit ce vi s-a spus de Dumnezeu când zice: ‘Eu sunt Dumnezeul lui Avram, Dumnezeul lui Isaac, și Dumnezeul lui Iacov’? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți ci al celor vii.” Matei 22, 32. Scumpii răposați de la Abel și până la ultimul sfânt, care va muri, vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și vor ieși din mormintele lor și vor trăi iarăși. Dumnezeu va fi Dumnezeul lor, și ei vor fi poporul Său. Între Dumnezeu și sfinții Săi înviați va exista o înrudire strânsă și gingașă. Aceasta este în armonie cu planul dumnezeiesc.

Demnitatea și puterea cu care Isus lămurea, sufletului întunecat al ascultătorilor Săi, adevărurile Sfintei Scripturi despre învierea morților și influența dumnezeiască în relațiile vieții pământești, a uimit pe ascultătorii Săi și a adus la tăcere pe saduchei. Ei nu știau să-I răspundă nici un cuvânt. “Când au auzit Fariseii că Isus a astupat gura saducheilor, s-au strâns la un loc.” Ei nu voiau să-L lase pe Isus să iasă biruitor din această luptă. În disputa lor, saducheii nu au avut nici un succes, ci erau puși ei înșiși în încurcătură, iar neștiința lor a fost dată pe față prin înțelepciunea răspunsurilor Sale. Nici un cuvânt rostit de El nu putea fi folosit câtuși de puțin pentru osândirea lui Isus. Adversarii Săi nu au câștigat nimic, decât disprețul poporului.

-345-

Totuși fariseii nu au renunțat la orice speranță de a-L face să rostească cuvinte pe care ei le-ar fi putut folosi contra Lui. Ei au pus la cale ca un cărturar învățat, să întrebe pe Isus, care din cele zece porunci este cea mai însemnată.

Fariseii au înfățișat pe primele patru porunci, care arată datoria omului față de Creatorul său, ca fiind mult mai însemnate decât celelalte șase, care tratează datoria omului față de aproapele. Ca urmare la aceasta, ei dovedeau multe greșeli în evlavia practică, cum și în relațiile și datoriile vieții. Isus era învinuit, că ar ridica cele șase porunci din urmă peste cele patru dintâi, pentru că ar arăta poporului multele sale greșeli și necesitatea faptelor bune, a faptelor de milostivire și bunăvoință, și că un pom se cunoaște după roadele sale.

Cărturarul Îi adresă direct întrebarea: “Învățătorule, care este cea mai mare poruncă din lege?” Răspunsul lui Isus este tot așa de direct și plin de însemnătate: “‘Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, și cu tot cugetul tău.’ Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua asemenea ei, este: ‘Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.’ În aceste două porunci se cuprinde toată Legea și Prorocii.” Matei 22, 37-40.

Prin aceasta El a arătat, celor ce întrebau, clar și lămurit, cele două mari principii ale legii: iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele. De aceste două principii ale conduitei morale depinde toată legea și profeții. Cele dintâi patru porunci vestesc datoria omului față de Creatorul său: iar porunca cea mai mare și cea dintâi este: “Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta.” Această iubire nu este o patimă o credință lipsită de rod în existența și puterea lui Dumnezeu sau o recunoaștere rece a bunătății Sale nemărginite, ci un principiu viu și activ, care se dă pe față printr-o ascultare voioasă față de poruncile Sale.

Isus a învățat pe ucenicii Săi că nici una din prescripțiile lui Iehova nu poate fi desființată, fără a viola unul sau ambele mari principii, pe care se întemeiază toată legea și profeții. Fiecare prescripție este atât de strâns legată în însemnătate și obligație cu celelalte, încât călcarea uneia, violează pe toate; căci ele sunt unite toate într-un întreg sistematic. Este posibil pentru oameni, de a iubi pe Dumnezeu din toată inima și totuși a avea alți zei decât Domnul. Cea mai mare iubire de Dumnezeu nu constă într-o simplă recunoaștere a puterii Sale atotcuprinzătoare și într-un simplu serviciu divin formalist, în timp ce inima își găsește plăcerile ei, în a venera chipuri de idoli; iubirea de sine, iubirea de lume sau înclinarea necuviincioasă către vreo ființă oarecare creată este idolatrie în ochii lui Dumnezeu și ne înstrăinează inimile față de El. Dumnezeu pretinde cele mai bune și mai sfinte sentimente ale inimilor noastre, și El nu Se mulțumește cu mai puțin. El trebuie să ocupe primul loc în sufletul și inima noastră.

-346-

Când cele dintâi patru porunci sunt împlinite cu credincioșie, atunci și celelalte șase porunci, care se ocupă cu datoriile omului față de semenii săi, vor fi împlinite în mod conștiincios. Când Dumnezeu va ocupa locul cuvenit pe tronul inimii noastre, atunci și datoriile ce se cuprind în ultimele șase porunci vor fi împlinite după modul prescris. Iubirea către Dumnezeu cuprinde în sine iubirea către acei care sunt făcuți după chipul Său. “Dacă zice cineva: ‘Eu iubesc pe Dumnezeu’, și urăște pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” 1 Ioan 4, 20. Așadar Isus a învățat, că cele șase porunci din urmă sunt deopotrivă cu cele dintâi. Cele două porunci pe care El le învăța, sunt două mari principii, care au aceeași tulpină. Prima nu poate fi ținută când a doua este călcată, și nici a doua nu poate fi ținută și în același timp întâia să fie călcată.

Cărturarul era într-adevăr citit în lege și de aceea a fost uimit de răspunsul lui Isus; căci el nu se așteptase, ca Isus să posede o cunoștință atât de adâncă și temeinică a Sfintei Scripturi, așa cum ea a fost arătată prin răspunsul Său. Asupra învățătorului legii, învățătura tânărului Galileean a făcut o impresie adâncă; și în fața preoților și mai marilor adunați, el a recunoscut pe față, că Isus a dat adevărata tâlcuire a legii. Acest cărturar dobândise acum vederi mai adânci și mai temeinice despre principiile care se aflau la baza sfintelor porunci, decât a posedat mai înainte, și de aceea a răspuns la cuvintele lui Isus cu o seriozitate neprefăcută:

“Bine, Învățătorule. Adevărat ai zis că Dumnezeu este unul singur, că nu este altul afară de El, și că a-L iubi cu toată inima, cu tot cugetul, cu tot sufletul, și cu toată puterea, și a iubi pe aproapele ca pe sine, este mai mult decât toate arderile de tot și decât toate jertfele.” Marcu 12, 32-33. Aici era un fariseu, care avea o idee despre caracterul adevăratei religii; că nu constă în ceremonii exterioare și în lucru deșert, ci într-o ascultare umilită și în iubire către Dumnezeu, cum și într-o considerație dezinteresată față de alții. Voioșia cărturarului, de a recunoaște ca dreaptă concluzia lui Isus, declarația repede și precisă înaintea poporului în această privință, a dat pe față un sentiment, care se deosebea în totul de acela al preoților și mai marilor în întrebările lor.

-347-

Înțelepciunea răspunsurilor Mântuitorului a convins pe cărturar. El știa, că religia iudaică consta mai mult în forme exterioare decât într-o adevărată evlavie lăuntrică și el avea oarecare pricepere despre lipsa de merit a jertfelor ceremoniale și despre neîncetata vărsare de sânge pentru ispășirea păcatelor, în timp ce adevăratul scop al jertfei era totuși departe de sufletul lor. Principiile iubirii și ale adevăratei bunătăți a inimii i s-a părut a fi mai de valoare în ochii lui Dumnezeu, decât toate aceste obiceiuri religioase. Inima lui Isus simțea compătimire pentru cărturarul sincer, care nu cruța nemulțumirea preoților și amenințările mai marilor, ci avea curajul să-și exprime convingerea sinceră a sufletului său. “Isus a văzut că a răspuns cu pricepere, și i-a zis: ‘Tu nu ești departe de împărăția lui Dumnezeu.’ Și nimeni nu îndrăznea să-I mai pună întrebări.”

Ceea ce lipsea îndeosebi cărturarului era lumina dumnezeiască, care l-ar fi făcut în stare, să recunoască necesitatea pocăinței și a credinței în Salvatorul; cunoștința, că nici un om nu poate fi salvat prin lege, ci prin pocăință și încredere în Hristos, Mijlocitorul păcătoșilor la Tatăl. Cărturarul era într-atâta aproape de Împărăția lui Dumnezeu, că recunoștea, că faptele de dreptate sunt mai plăcute în ochii lui Dumnezeu decât arderile de tot și toate jertfele. Dar îi lipsea încă recunoașterea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu. Întreg serviciul religios al iudeilor, era în totul fără valoare, afară numai când era unit cu o credință vie în Isus Hristos, care era adevăratul chip, despre care acel serviciu nu era decât o umbră. Hristos a arătat în diferite rânduri, că legea Tatălui Său conține ceva mai adânc decât niște prescripții poruncitoare. Legea morală conține principiile obligațiilor Evangheliei.

-348-

Fariseii s-au adunat strâns în jurul lui Isus, când El a răspuns la întrebările cărturarului. Acum El S-a întors către ei cu întrebarea: “Ce credeți voi despre Hristos? Al cui fiu este?” Isus voia firește să pună la încercare credința fariseilor în dumnezeirea Sa, dacă ei Îl privesc ca pe un om simplu, sau ca pe Fiul lui Dumnezeu. Mulți au răspuns în același timp: “Al lui David”. Acesta era titlul pe care l-a dat profeția despre Mesia. Când Hristos și-a dovedit dumnezeirea Sa prin minunile Sale puternice, când bolnavii erau vindecați și morții erau chemați iarăși la viață, atunci poporul s-a minunat și s-a întrebat unul pe altul: “Nu este acesta Fiul lui David?” Femeia greacă din Siro-Fenicia, orbul Bartimeu și mulți alții au strigat cu glas tare după ajutorul Său. “Isuse, Fiul lui David, îndură-Te de mine!” Cu puține ore mai înainte la intrarea Sa în Ierusalim, El a fost salutat cu bucurie: “Osana Fiul lui David; binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului!” iar copiii cei mici au făcut, în aceeași zi, să răsune în templu aceleași strigăte de bucurie.

Ca răspuns la întrebarea poporului, că Hristos este Fiul lui David, Isus a zis: “Cum atunci David, fiind insuflat de Duhul, Îl numește Domn, când zice: ‘Domnul a zis Domnului Meu: Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale? Deci dacă David Îl numește Domn, cum este El fiul lui? Nimeni nu i-a putut răspunde un cuvânt. Și, din ziua aceea, n-a îndrăznit nimeni să-I mai pună întrebări.’” Matei 22, 44-46.