Viața lui Isus | Capitolul 39
Când Isus a intrat în curtea templului, I S-a părut ca și când ar fi intrat într-un mare obor de vite. Cu mugetul boilor, cu zbieratul oilor și cu ciripitul porumbeilor se amesteca sunetul monedelor și gălăgia tocmelilor aprinse dintre samsarii nemulțumiți, din care făceau parte chiar mulți preoți din posturi sfinte. Încăperile sfinte ale templului ofereau o priveliște dureroasă de profanare, pentru acei iudei conștiincioși, care deși deplângeau profanarea acelui loc sfânt al lui Dumnezeu, totuși nu erau în stare să împiedice aceasta; căci demnitarii templului se dedau personal la cumpărare și vânzare și la schimburi de bani. Ei erau vicleni și zgârciți, și setea după bani câștigase stăpânire atât de mult asupra conștiinței lor religioase, și mergeau atât de departe în comerțul lor nelegiuit, încât în ochii lui Dumnezeu nu erau socotiți mai buni decât tâlharii.
Cu trei ani mai înainte, la începutul misiunii Sale de învățător, Isus a dat afară din templu pe toți acei, care îl profanau prin comerțul lor nesfințit, și prin prezența Sa serioasă și dumnezeiască, El a umplut cu frică inimile samsarilor nelegiuiți. Dar acum, la sfârșitul misiunii Sale pământești, El a intrat încă o dată în templul lui Dumnezeu și l-a găsit încă profanat prin aceleași obiceiuri și de către aceleași persoane. Preoții și mai marii nu aveau decât o concepție foarte mărginită despre lucrarea cea sfântă și solemnă, pe care ei o săvârșeau. La fiecare sărbătoare a Paștelui și a corturilor se ucideau mii de animale, și sângele lor era vărsat peste altar. Iudeii erau familiarizați cu sângele ca un mijloc de curățire de păcate, și au pierdut aproape din vedere faptul că păcatul făcea necesară toată această vărsare de sânge de animale, și că aceasta preînchipuia sângele Fiului cel scump al lui Dumnezeu, care avea să fie vărsat pentru viața lumii, și că la aducerea jertfelor oamenii trebuiau să fie îndreptați către Salvatorul crucificat.
-323-
Isus a privit la jertfele nevinovate care Îl preînchipuiau, și a văzut, cum iudeii au făcut din aceste mari întruniri ocazii de vărsare de sânge și de cruzime, și în felul acesta au distrus în mare măsură solemnitatea întocmirii sistemului de jertfă. Strângerea unei așa de mari mulțimi de vite și de oi făcea din curtea templului un mare târg de vite, și încuraja acel spirit de zgârcenie și de negustorie crasă, ce caracteriza pe conducătorii poporului, care doreau să păstreze în mâinile lor acest comerț. Aceste persoane câștigau sume colosale cu prețurile lor exagerate și cu înșelătoriile lor. Indignarea lui Isus a fost trezită; El știa foarte bine, că și sângele Său, care avea să se verse în curând pentru păcatele lumii, avea să fie prețuit tot așa de puțin de către preoți și mai mari, ca și sângele animalelor, pe care ei îl făceau să curgă neîncetat.
În locul unei pocăințe umilite pentru păcatele comise, sacrificarea animalelor a fost înmulțită, ca și cum Dumnezeu putea fi împăcat printr-un astfel de serviciu fără inimă. Samuel a zis: “Îi plac Domnului mai mult arderile de tot și jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, și păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor.” 1 Samuel 15, 22. Iar Isaia, care a văzut căderea iudeilor în viziune profetică, li s-a adresat cu următoarele cuvinte, ca și când s-ar fi adresat domnilor Sodomei și Gomorei: “Ascultați cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei! ‘Ce-Mi trebuie Mie mulțimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor, și de grăsimea vițeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor și țapilor. Când veniți să vă înfățișați înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcați curțile?’ ‘Spălați-vă deci și curățiți-vă! Luați dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-ați făcut! Încetați să mai faceți răul! Învățați-vă să faceți binele, căutați dreptatea, ocrotiți pe cel asuprit, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă!’” Isaia 1, 10-12, 16-17.
-324-
Mântuitorul era martor despre împlinirea acestei profeții. Cu trei ani mai înainte, El a curățat încă o dată templul; totuși exista acum tot ceea ce necurățise în acel timp curțile acestuia, dar într-o măsură mult mai mare.
Ca împlinire a unei vechi profeții, poporul a declarat pe Isus ca rege al lui Israel; El a primit omagiile lor și chemarea de Rege și Preot. El știa că sforțările Sale, de a îndrepta o preoție coruptă, aveau să fie fără succes, totuși lucrarea Sa trebuia să fie continuată; dovezile misiunii Sale dumnezeiești, trebuiau date unui popor necredincios.
Când privirea pătrunzătoare a lui Isus s-a îndreptat asupra curții profanate a templului, ochii tuturor s-au întors involuntar spre El. Glasul poporului și zbieratul animalelor au amuțit. Preoții, mai marii, fariseii și păgânii, toți au privit cu uimire și cu un respect involuntar la Fiul lui Dumnezeu, care stătea în fața lor în maiestatea Regelui ceresc, a cărui dumnezeire răzbătea prin natura Sa omenească, și L-a îmbrăcat cu o demnitate și mărire, pe care El nu o a dat-o pe față niciodată mai înainte. O teamă ciudată a pus stăpânire asupra poporului. Acei, care se aflau în apropiere de Isus, s-au retras involuntar atât de mult înapoi, încât gloata îngrămădită a făcut loc, ca Mântuitorul să rămână singur numai cu câțiva ucenici. Orice zgomot a amuțit; tăcerea adâncă părea insuportabilă, și când buzele Mântuitorului s-au deschis și glasul Său a răsunat în tonuri lămurite, un geamăt sau suspin de ușurare involuntar s-a auzit de la toți cei de față.
El a vorbit pe un ton aspru și cu o putere, care a mișcat poporul asemenea unei furtuni puternice: “Este scris: ‘Casa Mea se va chema o casă de rugăciune.’ Dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari.” Matei 21, 13. El a coborât treptele și cu autoritate mai mare decât a dat pe față cu trei ani mai înainte și cu o râvnă care a înăbușit orice rezistență, și cu o voce care răsuna ca o trâmbiță prin toate încăperile templului, El a poruncit: “Luați acestea de aici!” Mânia de pe fața Sa părea asemenea unui foc mistuitor; autoritatea Sa era netăgăduită; toți fugeau în cea mai mare grabă din prezența Sa, luând la goană vitele lor, și ridicându-și marfa, care profanase templul celui Prea Înalt. Prin acest caz, Hristos a arătat lumii, că cu toată iubirea și milostivirea Sa nemărginită, El poate să exercite totuși o dreptate strictă.
-325-
Cu trei ani mai înainte, demnitarii templului au fost rușinați din cauza fugii lor pripite, la porunca tânărului Isus, și de atunci s-au mirat din cauza temerii lor și a supunerii lor necondiționate față de un singur om modest. Ei au simțit, că e cu neputință, a se mai repeta o astfel de înfrângere umilitoare. Și totuși a doua oară ei au fost și mai tare înspăimântați, și cu o grabă și mai mare ca atunci s-au supus poruncii Sale.
După ce cumpărătorii și vânzătorii au fost dați afară, Isus privea cu cea mai adâncă compătimire la mulțimea care fugea. Mulți au rămas înapoi în nădejdea îngrijorată, că acest Om, care dădea pe față o astfel de putere și autoritate, este Mesia cel mult așteptat.
Mulțimea, care a fugit din curțile templului și a gonit vitele înaintea lor, a întâlnit o ceată, care aducea pe bolnavii și muribunzii lor și au întrebat de marele Doctor. Poporul pus pe fugă a răspândit tot felul de zvonuri despre procedeul lui Hristos la curățirea templului. După aceasta, unii dintre cei ce căutau pe Isus s-au întors, căci s-au temut, să dea ochi cu un așa Puternic, a cărui privire era îndeajuns, pentru a goni pe preoți și pe mai mari din prezența Sa. Totuși un mare număr și-a făcut drum prin mulțimea pusă pe fugă, dorind cu zel să ajungă la Acela, care era unica lor speranță, și însuflețiți de sentimentul, că dacă El nu ar fi în stare să-i scape de durerile și bolile lor, ei vor putea muri imediat, întrucât puterea Sa era mai mare decât a tuturor celorlalți.
O priveliște minunată se oferă acum ucenicilor; curtea templului curățită de profanatorii săi s-a umplut îndată cu bolnavi și suferinzi, dintre care unii erau aduși la Isus aproape pe moarte. Acești nenorociți și-au simțit marea lor nevoie; ei au recunoscut, că vor muri în curând, dacă marele Doctor nu se va îndura de ei. Ei și-au ridicat ochii, cerând ajutor, către fața lui Isus, așteptându-se a vedea pe ea acea asprime, despre care le-a istorisit acei, care au părăsit templul; dar ei nu au citit nimic pe acea față scumpă decât iubire și milostivire dumnezeiască.
Isus a privit cu bunătate pe bolnavi, iar boala și chiar moartea care îi amenința fugeau la atingerea mâinii Sale. El a trezit iarăși speranța în inimile lor, și a ușurat sarcina acelora care se adresau Lui. Cei muți, cei orbi și paralitici se îndepărtau în plină sănătate din prezența Sa. El a luat pe copii în brațele Sale cu gingășia unei mame iubitoare, a liniștit țipetele lor posomorâte, a îndepărtat frigurile și durerea din corpurile lor gingașe și i-a dat înapoi părinților lor mulțumitori, zâmbitori și sănătoși.
-326-
Curtea a fost în acea dimineață o scenă de tocmeli și de negustorie plină de strigătul gălăgios al oamenilor și al animalelor; dar acum totul era liniștit înăuntrul sfintei încăperi, iar mulțimea zeloasă auzea cuvintele vieții veșnice de pe buzele Salvatorului. Nimic nu a întrerupt cuvântarea Sa, decât numai rugăminți noi pentru milostivire și vindecare de boli, și proslăvirile marelui Doctor, pentru că i-a scăpat de suferințele lor.
Preoții și mai marii s-au simțit atrași iarăși către templu printr-o putere irezistibilă. După ce și-au revenit de prima lor spaimă, ei au fost însuflețiți de dorința de a afla ce intenționa Isus să mai facă. Ei s-au așteptat, ca El să Se urce pe tronul lui David. Întorcându-se la templu, ei au găsit liniște și au auzit glasul bărbaților, femeilor și copiilor, care lăudau cu toți pe Dumnezeu. La intrarea lor în templu, ei au rămas încremeniți de uimire în fața scenei miraculoase, care a fost prezentată înaintea ochilor lor. Ei au văzut, cum bolnavii erau vindecați, cum cei orbi își primeau înapoi vederea și cei surzi auzul, iar cei ologi săreau de bucurie. Copiii și-au manifestat bucuria lor mai mult ca toți. Ei au repetat strigătele de osana, care au răsunat cu o zi mai înainte și fâlfâiau triumfători ramuri de palmieri înaintea Salvatorului lor. Templul răsuna de strigătele: “Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului”, “Iată Împăratul tău vine la tine, El este neprihănit și biruitor”. “Osana Fiul lui David”.
Când demnitarii templului au văzut această mișcare și au auzit glasurile libere ale copiilor fericiți, vechea lor intoleranță s-a întors iarăși în sufletul lor, și ei s-au hotărât să pună capăt acestei manifestații. Ei au căutat să facă poporul să creadă, că templul cel sfânt s-ar profana prin prezența copiilor în el și prin strigătele lor gălăgioase de bucurie. Acei care au tolerat certuri răutăcioase și chiar au participat la ele, care au vândut și au cumpărat înăuntrul acestor ziduri sfinte, care au ascultat nepăsători la zbieretul asurzitor al diferitelor animale, care erau îngăduite în sfintele încăperi, erau în aparență cuprinși acum de indignare, că s-au tolerat în curtea templului manifestările de bucurie ale copiilor fericiți.
-327-
Preoții și mai marii, au văzut că nu pot face nici o impresie asupra poporului, care au simțit și au admirat puterea Învățătorului dumnezeiesc, s-au adresat în cele din urmă lui Hristos personal: “Și I-au zis: ‘Auzi ce zic aceștia?’ ‘Da,’ le-a răspuns Isus. ‘Oare n-ați citit niciodată cuvintele acestea: Tu ai scos laude din gura pruncilor și din gura celor ce sug?’” Matei 21, 16. Dacă glasurile copiilor fericiți ar fi fost aduse la tăcere, atunci stâlpii templului ar fi vestit lauda Salvatorului. Isus a fost întotdeauna un amic al copiilor, El a primit compătimirea lor de copil și iubirea lor deschisă și neprefăcută. Lauda și mulțumirea de pe buzele lor curate era ca o muzică pentru urechile Sale și-I înviora sufletul, care a fost zdrobit prin sfințenia prefăcută a iudeilor. Cu această ocazie El a vindecat bolile copiilor, i-a strâns în brațele Sale, a primit sărutările lor de recunoștință și devotament, și ei au adormit la pieptul Său, pe când a învățat poporul. Ori încotro Se îndrepta Salvatorul, pretutindeni bunăvoința feței Sale și firea Sa blândă și plină de bunătate, câștigau iubirea și încrederea copiilor.
Fariseii erau în totul confuzi și ieșiți din fire, pentru întorsătura lucrurilor și pentru insuccesul încercării lor, de a înăbuși entuziasmul poporului. Aici poruncea Unul pe care ei nu-L puteau intimida prin autoritatea lor arogantă. Isus a luat poziția Sa ca ocrotitor al templului. Niciodată până aici nu a pășit El cu o astfel de autoritate regească; niciodată până aici, cuvintele și faptele Sale nu au posedat o așa putere. El a făcut fapte mari și minunate prin tot Ierusalimul; dar niciodată într-un mod atât de solemn și de pătrunzător.
Punând stăpânire pe curtea templului, Isus a provocat aici o mare schimbare. El a dat afară pe cumpărători și pe vânzători, pe schimbători și pe vite, “și nu lăsa pe nimeni să poarte vreun vas prin Templu.” De o așa sfințenie socotea Salvatorul lumii clădirea consacrată adorării lui Dumnezeu. Preoții și mai marii nu îndrăzneau să dea pe față în public vrăjmășia lor contra Lui, în fața poporului, care a fost martor ocular al faptelor minunate ale lui Isus. Deși erau plini de furie și au devenit confuzi la răspunsul Său, pe care l-a dat, totuși, ei nu erau în stare a săvârși ceva mai departe în acea zi.
-328-
În dimineața următoare a fost convocat Sinedriul sau marele sfat, spre a hotărî ce să facă cu Isus. Intrarea Sa atât de ciudată în templu, era atât de arogantă și atât de mai presus de orice măsură în ochii lor, încât ei au găsit necesar, de a cere de la El socoteală pentru îndrăzneața poziție pe care a luat-o, pentru că S-a amestecat în lucrul păzitorilor legitimi ai templului. Încă cu trei ani înainte, ei L-au somat să le dea un semn despre trimiterea sa mesianică. De atunci El a săvârșit minuni puternice în mijlocul lor. A vindecat pe bolnavi, a săturat în mod minunat mii de oameni, a umblat ca pe uscat pe valurile înfuriate și a liniștit marea biciuită de furtună. În repetate rânduri El a citit secretele inimilor lor asemenea unei cărți deschise: a izgonit pe demoni și a chemat pe morți la viață, și totuși au refuzat să recunoască aceste dovezi, că El era Mesia.
Ei s-au hotărât acum să nu mai ceară nici un semn al autorității Sale pentru procedeul său îndrăzneț în privința templului, ci prin întrebări și învinuiri să-L provoace a da declarații pe baza cărora să-L poată osândi. După ce și-au făurit cu îngrijire planurile lor, au plecat la templu, unde Isus a predicat poporului Evanghelia și au început să-L întrebe cu ce autoritate a săvârșit El aceste fapte în templu. Ei s-au așteptat, că El va răspunde, că Dumnezeu L-a îmbrăcat cu puterea, pe care El o da pe față, și ei gândeau că o asemenea susținere o vor răsturna. Contrar așteptărilor lor, Isus le-a adresat totuși o întrebare, care în aparență nu avea nimic de a face cu obiectul discutat, El a întrebat: “Spuneți-Mi: Botezul lui Ioan venea din cer sau de la oameni?” Luca 20, 4. Adversarii Săi nu știau, cum să-i răspundă. Dacă ei ar fi tăgăduit solia lui Ioan și botezul Său spre pocăință, atunci ei ar fi pierdut influența lor asupra poporului, căci Ioan era recunoscut ca fiind profet al lui Dumnezeu. Iar dacă ar fi cunoscut trimiterea Sa dumnezeiască, atunci ei ar fi fost de asemenea constrânși, să recunoască pe Isus ca Mesia; căci Ioan a indicat în repetate rânduri asupra Lui în fața poporului, cu cuvintele: “Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”. Ioan a vorbit despre Isus ca despre Unul, Căruia el nu era vrednic să-I dezlege curelele încălțămintei.
-329-
Isus a pus astfel greutatea principală prin decizia lor în privința caracterului adevărat al misiunii lui Ioan: “Dar ei cugetau astfel între ei: ‘Dacă răspundem, Din cer, va zice, Atunci de ce nu L-ați crezut? Și dacă răspundem, De la oameni, tot norodul ne va ucide cu pietre; căci este încredințat că Ioan era un proroc.’” Ei nu au primit în inimile lor învățătura lui Ioan. Altfel ei n-ar fi putut lepăda pe Isus, despre care Ioan a prezis. Dar ei au amăgit poporul, s-au prefăcut că credeau în trimiterea lui Ioan; și acum ei nu cutezau, să declare la întrebarea lui Isus că misiunea lui Ioan ar fi fost dumnezeiască, de teamă că Isus va întreba atunci de motivul, pentru care n-au primit mărturia profetului despre El. El le-ar fi putut răspunde: Dacă Ioan era din cer, tot astfel sunt și Eu; chemarea și lucrarea Mea este atât de strâns legată cu a lui, încât nu se pot despărți.
Poporul a ascultat cu nerăbdare, ca să audă răspunsul preoților și al mai marilor la întrebarea precisă a lui Isus, în privința botezului lui Ioan, dacă este din cer sau de la oameni. Toți s-au așteptat, că ei vor recunoaște, că Ioan a fost trimis de la Dumnezeu; după ce s-au consfătuit între ei în ascuns, s-au hotărât să fie cât de prevăzători posibil, și au răspuns, că nu știu de unde este. După aceasta Isus le-a răspuns: “Nici Eu n-am să vă spun cu ce putere fac aceste lucruri.” Cărturarii, preoții și mai marii stăteau confuzi și dezolați înaintea poporului, al cărui respect l-au pierdut în mare măsură prin lașitatea și nehotărârea lor.
Toate aceste declarații și fapte ale lui Isus erau de mare însemnătate, iar influența lor a fost simțită într-un grad mult mai mare după răstignirea, învierea și înălțarea Sa la cer. Foarte mulți dintre acei, care au așteptat cu îngrijorare rezultatul întrebării lui Isus aveau să devină ucenicii Săi în cele din urmă, atrași pentru prima dată de El prin cuvintele Sale din acea zi memorabilă. Intrarea în curtea templului nu avea să dispară niciodată din amintirea lor. Contrastul dintre poziția lui Isus și aceea a Marelui Preot, când vorbeau împreună, era învederată. Marele demnitar al templului era îmbrăcat în veșminte mărețe și bogate, cu o tiară strălucitoare pe cap. Statura sa maiestuoasă și barba sa lungă, argintie îi dădea în mod hotărât o înfățișare demnă, care umplea poporul cu o venerație profundă.
-330-
Maiestatea cerească stătea în fața acestui demnitar trufaș, fără podoabe sau veșminte luxoase. Îmbrăcămintea Sa arăta urmele multelor Sale călătorii; fața Sa era palidă și exprima o tristețe mișcătoare, și totuși El a dat pe față o demnitate și o bunăvoință, care era într-un contrast izbitor față de figura supărăcioasă, mândră și încrezătoare de sine a marelui preot. Mulți dintre acei care au fost martori ai cuvintelor și faptelor minunate ale lui Isus în templu, L-au venerat de atunci în inimile lor ca profet al lui Dumnezeu. Ura preoților contra lui Isus creștea însă cu atât mai mult, cu cât părerea generală se pronunța în favoarea Lui. Înțelepciunea, cu care El scăpa din cursele, pe care ei I le-au pus, mărea ura lor întrucât era o nouă dovadă despre dumnezeirea Sa.
Stând tăcuți și acoperiți de rușine în fața Salvatorului, umiliți în prezența marii mulțimi, El a folosit ocazia, de a le da pe față adevăratul lor caracter, și a le îndrepta atenția la pedeapsa care aștepta firește faptele lor rele. La predarea acestor instrucțiuni, El a rânduit lucrurile în așa fel, încât preoții și mai marii și-au rostit singuri propria lor osândă: “Ce credeți? Un om avea doi feciori; și s-a dus la cel dintâi, și i-a zis: ‘Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!’ ‘Nu vreau’, i-a răspuns el. În urmă i-a părut rău și s-a dus. S-a dus și la celălalt, și i-a spus tot așa. Și fiul acesta a răspuns: ‘Mă duc doamne!’ Și nu s-a dus. Care din amândoi a făcut voia tatălui său?” Matei 21, 28-30.
Întrebarea a venit atât de pe neașteptate, încât ei nici nu s-au pregătit; ei au urmărit cu atenție parabola Sa și au răspuns imediat: “Cel dintâi”. Dar El a privit cu ochii ațintiți asupra lor, le-a spus cu o voce serioasă și solemnă: “Adevărat vă spun că vameșii și curvele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu. Fiindcă Ioan a venit la voi umblând în calea neprihănirii, și nu l-ați crezut. Dar vameșii și curvele l-au crezut: și măcar că ați văzut lucrul acesta, nu v-ați căit în urmă ca să-l credeți.” Matei 21, 31-32.
Aceste adevăruri înfricoșătoare au lovit pe preoții și pe mai marii cu sfințenia lor prefăcută în adâncul inimii lor. Fiul cel dintâi din parabolă reprezenta pe păcătoșii și pe desfrânatele, care la început au refuzat să asculte de învățăturile lui Ioan, dar după aceea au făcut totuși pocăință și s-au întors. Cel de al doilea fiu reprezintă pe iudeii, care pretindeau a fi ascultători și a poseda virtuți mai multe, dar care totuși prin lepădarea darului Fiului Său, au adus cea mai adâncă insultă lui Dumnezeu. Sufletele cele mai ușuratice și mai pătimașe, ocupă, după cuvintele lui Isus, o poziție mai favorabilă înaintea lui Dumnezeu, decât preoții și mai marii îngâmfați și drepți în ochii lor.
-331-
Ei nu erau dispuși a suporta aceste adevăruri pătrunzătoare, dar au tăcut în speranța, că Isus va zice ceva, care ar putea fi întrebuințat contra Lui; ei aveau totuși încă mult de suportat. Isus a privit înapoi asupra trecutului, când trimișii Săi, profeții lui Dumnezeu, au fost lepădați, iar soliile lor au fost călcate în picioare tocmai de părinții acestor bărbați, care stăteau acum în fața Sa. El a văzut, că fiii călcau pe urmele părinților lor, și aveau să umple paharul fărădelegii lor, prin crucificarea Domnului vieții. El a legat trecutul, prezentul și viitorul în pilda următoare:
“Ascultați o altă pildă. Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea, și a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri, și a plecat în altă țară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri, ca să ia partea lui de rod. Vierii au pus mâna pe robii lui, și pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alți robi, mai mulți decât cei dintâi; și vierii i-au primit la fel. La urmă a trimis la ei pe fiul său, zicând: ‘Vor primi cu cinste pe fiul meu!’ Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: ‘Iată moștenitorul; veniți să-l omorâm și să punem stăpânire pe moștenirea lui. Și au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie și l-au omorât. Acum când va veni stăpânul viei, ce va face El vierilor acelora?’” Matei 21, 33-40.
Isus S-a adresat întregului popor care era de față; dar preoții și mai marii, care nici nu s-au gândit că parabola se referea la ei, au răspuns imediat: “Pe ticăloșii aceia ticălos îi va pierde, și via o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor.” Încă o dată ei au recunoscut, că și-au dat singuri verdictul de osândă în fața poporului, care asculta cu cea mai mare atenție la Isus. Mântuitorul le-a atras atenția la diferiți soli, care au fost trimiși în zadar unul după altul, cu mustrări, cu avertismente și cu rugăminți către Israel. Acești vestitori credincioși ai adevărului au fost omorâți de aceia, către care Domnul i-a trimis, întocmai după cum slugile credincioase au fost omorâte de lucrătorii nelegiuiți ai viei. În Fiul cel iubit, pe care Domnul viei L-a trimis în cele din urmă la servii Săi necredincioși, și pe care ei L-au prins și L-au ucis, preoții și fruntașii au recunoscut deodată o ilustrație clară despre Isus și soarta care Îl aștepta. Ei au făcut deja planuri, ca să omoare pe Acela, pe care Tatăl L-a trimis la ei, ca ultimul mijloc de încercare. În pedeapsa, care a lovit pe lucrătorii nerecunoscători, era ilustrată soarta acelora, care aveau să omoare pe Hristos.
-332-
În parabola despre lucrătorii viei, Isus a pus în fața iudeilor adevărata lor stare. Stăpânul preînchipuia pe Dumnezeu, iar via națiunea iudaică, care având legea dumnezeiască ca gard în jurul lor, i-a făcut prin aceasta să fie deosebiți de toate celelalte națiuni ale pământului. Turnul zidit în vie preînchipuia templul lor. Stăpânul viei a făcut tot ceea ce era de folos pentru propășirea lor. Tot astfel a îngrijit Dumnezeu și pe Israel într-un așa mod, că stătea în puterea sa, de a se bucura în cel mai înalt grad de prosperitate. Domnul viei pretindea de la lucrătorii săi partea de roade, pe care o datorau; tot astfel pretindea Dumnezeu de la iudei, o umblare care să fie în armonie cu privilegiile sfinte, pe care El li le-a dăruit. Dar întocmai după cum slugile, care pretindeau roadele în Numele Domnului lor, au fost omorâți de lucrătorii necredincioși ai viei, tot astfel și iudeii au ucis pe profeții, care au venit la ei cu solii dumnezeiești. Aceștia nu numai că au fost lepădați, ci când Dumnezeu a trimis la ei pe unicul Său Fiu, pe Cel rânduit Moștenitor al viei, ei intenționau să păstreze via pentru sine, cum și roadele și avantajele care erau în legătură cu aceasta; de aceea lucrătorii necredincioși au zis unii către alții: “Iată moștenitorul, veniți să-L omorâm.” În felul acesta, Isus a demascat prin această pildă planurile ascunse ale iudeilor.
După ce Isus a auzit cum ei s-au osândit prin sentința lor contra vierilor nelegiuiți, El a privit plin de compătimire asupra lor, și a continuat mai departe zicând: “N-ați citit niciodată în Scriptură că: ‘Piatra pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut lucrul acesta, și este minunat în ochii noștri?’ De aceea, vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi, și va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera.” Matei 21, 42-44.
-333-
Iudeii au repetat adesea cuvintele acestei profeții, când au învățat poporul în sinagogi și le-a aplicat la venirea lui Mesia. Dar Isus a pus pe moștenitorul ucis într-un mod atât de crud deopotrivă cu piatra, pe care au lepădat-o zidarii, dar care a devenit în cele din urmă cap de unghi al întregii clădiri. Hristos era Însuși Autorul sistemului iudaic, adevărata temelie a templului prețios, antitipul, la care au indicat toate sacrificiile ceremoniale. Iudeii au așteptat cu o îngrijorare aparentă la venirea lui Hristos. Cărturarii, care au tâlcuit legea, și care cunoșteau declarațiile profeților cu privire la venirea Sa, au știut din istoria profetică, că timpul nădejdii și așteptării venirii Sale în această lume a trecut. Prin parabolele, pe care Isus le-a expus în fața iudeilor, El a îndreptat sufletele lor către acele profeții, care au prezis evenimentele, care aveau loc pe atunci. El a căutat prin orice mijloc al puterii Sale, ca să trezească conștiința lor și să le lumineze priceperea, așa încât pașii, pe care ei aveau de gând să-i facă, să fie bine chibzuiți.
Prin aceste pilde, El le-a adus în fața lor intențiile fariseilor, în legătură cu urmările grozave care proveneau din aceasta. Și spre a nu mai lăsa nici o umbră de îndoială, Isus le-a zis pe față, ocolind orice ilustrare, că Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la ei, și se va da neamurilor, care vor aduce roadele Sale. La aceste cuvinte, mai marii preoților și cărturarilor s-au înfuriat atât de mult, încât de abia se mai puteau stăpâni, de a nu întrebuința violența contra Lui; dar au observat iubirea și venerația poporului față de El, nu au cutezat să-și desfășoare răutatea inimii lor.