30. Hristos în sinagogă

Viața lui Isus | Capitolul 30

La o discuție de mai târziu a lui Isus cu ucenicii Săi, prin care ucenicii au primit instrucțiuni prețioase, El a fost întrerupt de cei ce-l căutau. Când poporul s-a adunat iarăși grămadă în jurul Său, și au adus la El pe bolnavi și pe nevoiași, El a mers în sinagogă. Pe când învăța acolo, mulți dintre cei ce L-au lăsat de cealaltă margine a mării, veneau în sinagogă și erau uimiți, văzând pe Isus și pe ucenicii Săi, întrucât ei știau că nici o barcă nu a mai fost dincolo, care să-L fi trecut dincoace pe țărm. Ei au început a se informa, cum și când a trecut El pe țărmul de dincoace, și mare a fost uimirea lor, când ucenicii le-a istorisit evenimentele din noaptea trecută. Furia furtunii și vâslirea zadarnică timp de ore întregi contra puterii unui vânt opus, apariția lui Hristos pe apă, spaima provocată prin aceasta, cuvintele Sale liniștitoare, aventura lui Petru și consecințele ei, cu alinarea deodată a furtunii și debarcarea, toate acestea, au fost istorisite cu fidelitate mulțimii cuprinse de uimire, fiind deseori întrerupți de exclamații de mirare.

Atenția a fost îndreptată apoi la învățăturile lui Isus, care erau de un interes solemn. Mulți au fost mișcați adânc, totuși sufletele câtorva au fost umplute în mod exclusiv numai de curiozitate despre rapoartele minunate pe care le auzeau. Îndată ce predica a fost terminată, s-au adunat în jurul Mântuitorului, nădăjduind a auzi la întrebările lor un raport mai amănunțit despre lucrarea Sa puternică din noaptea trecută. Dar Isus nu a satisfăcut curiozitatea lor trândavă. De asemenea și fariseii stăruiau pe lângă El, pentru a le dovedi printr-un semn din cer, că El este Fiul lui Dumnezeu. Ei L-au rugat să le dea o dovadă despre puterea Sa făcătoare de minuni, asemenea aceleia, pe care El o arătase de cealaltă parte a mării, și au insistat pe lângă El, ca să repete faptele Sale minunate în fața lor.

-238-

Isus le-a declarat că ei nu-L caută din motive nobile, și nici nu se străduiau ca să placă lui Dumnezeu în viața lor zilnică; din contră, ei pretindeau de la El minuni într-un mod nedemn, fie dintr-un spirit de necredință, sau și pentru că nădăjduiau să dobândească prin aceasta avantaje pământești. El i-a sfătuit, să nu lucreze pentru cele trupești, care sunt spre pieire, ci să dorească după hrana spirituală, și după acea înțelepciune, care duce la viață veșnică. Pe aceasta numai Fiul lui Dumnezeu o putea da, căci El avea pecetea Tatălui. El a căutat a le accentua cu o seriozitate solemnă, că avantajele pământești nu au decât o mică însemnătate, în comparație cu harul ceresc oferit prin Fiul lui Dumnezeu.

“Ei i-au zis: ‘Ce să facem ca să săvârșim lucrările lui Dumnezeu?’ Isus le-a răspuns: ‘Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeți în Acela, pe care L-a trimis El.’ ‘Ce semn faci Tu, deci’, I-au zis ei, ‘ca să vedem și să credem în Tine? Ce lucrezi Tu? Părinții noștri au mâncat mană în pustie, după cum este scris: Le-a dat să mănânce pâine din cer’.” Ioan 6, 28-30.

Hristos Însuși a fost Cel care a condus pe iudei în timpul călătoriei lor prin pustie. El i-a hrănit zilnic cu mană din cer; și totuși în orbirea lor, ei au citit acea minune săvârșită pentru părinții lor cu o necredință înclinată spre critică. Isus le-a declarat, că întocmai după cum Dumnezeu le-a dat acelora mană, spre a-i păstra în viață, tot astfel și acum, El a trimis pe Fiul Său, pentru ca ei să poată mânca prin El din pâinea vieții, și să poată deveni nemuritori.

“Isus le-a zis: ‘Adevărat, adevărat, vă spun, că Moise nu va dat pâine din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer; căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se pogoară din cer, și dă lumii viață.’ ‘Doamne’ I-au zis ei, ‘dă-ne totdeauna această pâine’.” Ioan 6, 32-34. Isus a folosit pâinea ca simbol, spre a explica puterea înviorătoare a Spiritului Său. Pâinea întreține viața corporală, pe când Spiritul satisface inima și întărește puterile spirituale. El a spus mai departe: “Eu sunt Pâinea vieții. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; și cine crede în Mine, nu va înseta niciodată. Dar v-am spus că M-ați și văzut și tot nu credeți.” Toți cei ce se bucură de o împărtășire spirituală cu Hristos, nu mai doresc niciodată după altă desfătare superioară. Orice nesiguranță dispare, iar sufletul obosit găsește la Mântuitorul o neîncetată reînsuflețire. Setea înfrigurată după bogăție și mărire a dispărut. El a devenit în ei un izvor de apă care curge spre viață veșnică.

-239-

Isus a declarat iudeilor că ei L-au văzut pe El și lucrările Sale și tot n-au crezut. Isus nu vrea să spună, că ei L-au văzut cu ochii lor trupești, ci că priceperea lor a fost convinsă, în timp ce inimile lor mândre și îndărătnice refuzau să-L recunoască ca Mesia. Mântuitorul a săvârșit între ei lucruri, pe care nici un om nu le-a făcut vreodată mai înainte. Dovezile vii ale puterii Sale dumnezeiești, au fost zi după zi înaintea lor; și totuși inimile lor împietrite și pline de critică pretindeau după un alt semn al Dumnezeirii Sale, înainte de a crede. Chiar dacă li s-ar fi dat aceasta, ei ar fi rămas tot așa de necredincioși ca și mai înainte. Dacă, prin toate câte ei au văzut și auzit nu s-au convins de trimiterea Sa dumnezeiască, atunci era zadarnic a le mai arăta și alte lucruri minunate. Demnitatea Fiului cel Sfânt al lui Dumnezeu nu trebuia a se înjosi, pentru a satisface curiozitatea mulțimii.

De aceea Isus le-a spus: “Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, și-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înțeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, și să-i vindec.” Matei 13, 15. Necredința va găsi încă o cauză de îndoială și de tăgăduire a celor mai puternice dovezi. Iudeii erau neîncetat la pândă, de teamă că dovezile covârșitoare îi vor constrânge să renunțe la prejudecățile și necredința lor. Deși priceperea lor era convinsă, totuși ei au refuzat să renunțe la mândria și îndreptățirea lor de sine și să admită, că deși în înțelepciunea lor, s-au crezut superiori peste toți ceilalți oameni, totuși aveau nevoie de un Învățător.

Iudeii s-au adunat ca să serbeze Paștele. Mâncând din carnea mielușelului ei trebuiau să-și amintească, că acesta simboliza pe Mielușelul lui Dumnezeu, cum și ocrotirea oferită lor, când au fost uciși întâii născuți ai vrăjmașilor lor din Egipt. Sângele cu care iudeii trebuiau să stropească ușiorii casei, și care era un semn de siguranță pentru ei, reprezenta de asemenea sângele lui Hristos, care avea să fie vărsat pentru păcatele lumii. Mântuitorul are puterea de a învia dintre morți, la sfârșitul zilelor, pe toți aceia care mănâncă în credință din trupul Său și beau din sângele Său. Această hrană spirituală dă credincioșilor o nădejde bine întemeiată în înviere spre viață veșnică în Împărăția lui Dumnezeu.

-240-

Aceste adevăruri prețioase au fost explicate de Isus mulțimii necredincioase zicându-le: “Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; și pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Și voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi.” Ioan 6, 37-40.

Iar despre sacrificarea Sa de mai târziu, El a spus următoarele cuvinte: “Și pâinea pe care o voi da Eu, este trupul Meu.” El, care avea intrare la Tatăl și care a fost îmbrăcat de El cu autoritate dumnezeiască, a oferit mântuirea Sa la toți acei ce voiau să-L recunoască în chipul Său omenesc ca Salvator al lor.

Dar iudeii erau nemulțumiți de susținerea lui Isus, că El este pâinea vieții, care s-a coborât din cer, și au spus: “Oare nu este acesta Isus, fiul lui Iosif, pe al cărui tată și mamă îi cunoaștem?” ei țineau cu atâta tărie la bigotismul și mândria lor, încât li se părea cu neputință, a crede celor ce vedeau cu ochii, și care erau limpezi ca lumina soarelui. Gelozia lor a fost trezită, pentru că acest om din neam de jos era în stare, a săvârși minuni, pe care ei nu și le puteau explica, și să le vestească adevăruri, ce nu puteau fi contrazise. De aceea ei au căutat să ațâțe prejudecăți și necredință în popor, indicând în batjocură la originea de jos a lui Isus, și la nașterea Sa misterioasă, dând a înțelege că obârșia Lui ar fi nesigură. Ei vorbeau despre El cu dispreț, ca despre un lucrător Galileean, care se trăgea dintr-o familie săracă și de jos. Ei susțineau că, pretențiile înalte ale acestui teslar needucat, ar trebui respinse imediat.

Dar Isus a auzit murmurele lor și i-a mustrat. Cu un ton și mai sonor, El le-a lămurit iarăși împărtășirea Sa cu Tatăl și necesitatea unei luminări a inimii prin Spiritul lui Dumnezeu, înainte ca ea să poată simți nevoia unui Mântuitor. “Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; și Eu îi voi învia în ziua de apoi. În proroci este scris: ‘Toți vor fi învățați de Dumnezeu’. Așa că oricine a ascultat pe Tatăl, și a primit învățătura Lui, vine la Mine.” Ioan 6, 45. Prin aceasta el le-a atras atenția asupra profeției lui Isaia: “Toți fii Tăi vor fi ucenici ai Domnului, și mare va fi propășirea fiilor tăi.” Isaia 54, 13.

-241-

Ceea ce Isus le-a vestit nu era o învățătură nouă, ci era împlinirea profețiilor, pe care preoții și bătrânii, care erau tâlcuitori ai cuvântului, ar fi trebuit să le înțeleagă în mod lămurit. Cu Tatăl, Mântuitorul dorea să le lămurească, că Dumnezeu personal nu va apărea niciodată, spre a-i instrui cu privire la calea vieții. Omenirea n-ar fi putut suporta nici o clipă priveliștea măririi Sale; numai prin Fiul puteau ei ajunge la El. Văzând și auzind pe Fiul, ei vedeau și auzeau pe Tatăl. El este Mijlocitorul dintre Dumnezeu și fiii Săi neascultători. Iudeii credeau că pot pretinde pe Dumnezeu ca Învățător al lor, dar Isus a declarat că o astfel de încumetare este deșartă, căci, El a spus: “oricine a ascultat pe Tatăl, și a primit învățătura Lui, vine la Mine”.

Isus a căutat tot așa de puțin a le da răspuns cu privire la întrebarea despre nașterea Sa, ca și la întrebarea despre trecerea Sa peste mare. El nu voia să Se laude nici pe Sine, nici minunea săvârșită. Prejudecățile fariseilor erau mai adânci decât păreau a indica întrebările lor, căci au prins rădăcini în marea îndărătnicie a inimilor lor păcătoase. Ele nu proveneau nicidecum ca urmare a învățăturilor și a activității Sale, ci au fost numai date pe față prin acestea, pentru că învățătura sa curată și înălțătoare nu era în armonie cu inimile lor egoiste. El le-a spus: “Adevărat, adevărat, vă spun, că cine crede în Mine, are viața veșnică. Eu sunt Pâinea vieții.” Ioan 6, 47-48. În privința învierii din morți existau păreri contradictorii și multă nesiguranță; afară de neînțelegerea dintre saduchei și farisei, iudeii se aflau în mare întuneric cu privire la viața viitoare și la învierea corpului. Isus îi compătimea pentru starea lor întunecoasă și i-a sfătuit ca să-L primească pe El, care este singura lor speranță și Marele Izvor de viață, ba chiar “pâinea vieții”.

Ei L-au făcut atent la mana, pe care au mâncat-o părinții lor în pustie, ca și când dăruirea unei hrane ar fi fost o mai mare minune, decât aceea, pe care o săvârșea Hristos; dar acum El le-a declarat, că hrana trecătoare, pe care ei au primit-o în acel timp din cer, nu a fost decât un dar sărăcăcios în comparație cu trimiterea vieții veșnice, pe care El le-o oferea acum. Hrana de care ei s-au împărtășit atunci le-a dat putere corporală, dar nu i-a putut ocroti față de moarte, și cu atât mai puțin să le asigure viața veșnică. Pâinea pe care Fiul lui Dumnezeu o oferea omului, nimicea moartea, dând în cele din urmă corpului viață nemuritoare. El a spus: “Părinții voștri au mâncat mană în pustie, și au murit. Pâinea, care se pogoară din cer, este de așa fel, ca cineva să mănânce din ea, și să nu moară. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; și pâinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viața lumii.” Ioan 6, 49-51.

-242-

Domnul nostru a indicat prin aceasta înainte la moartea ce-L aștepta în curând, unica ispășire adevărată pentru păcatele oamenilor. Iudeii voiau ca tocmai sărbătoarea Paștelui să fie serbată cu cea mai mare pompă. Mielul, care se mânca cu această ocazie, era un simbol al corpului lui Hristos; și acum în mijlocul lor stătea chiar persoana însăși, care era preînchipuită prin aceasta, și li se oferea ca Salvator al lor, al Cărui sânge avea să-i elibereze de mânia unui Dumnezeu care urăște păcatul și totuși ei au lepădat harul oferit.

Minunea pe care Hristos a săvârșit-o prin ospătarea mulțimii, i-a dat un tablou potrivit pentru ilustrarea lucrării Sale de pe pământ. El a lămurit că întocmai după cum pâinea pământească dă sănătate și tărie corpului, tot astfel și credința în Hristos și ascultarea față de învățătura Sa, dă sufletului tărie spirituală și viață veșnică. Dar între iudeii care au urmărit să tâlcuiască în rău cuvintele Sale, s-a încins o ceartă violentă de cuvinte și au întrebat: “Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?” ei s-au prefăcut a înțelege cuvintele Sale în mod literal, ca și Nicodim când a întrebat: “Cum se poate naște un om bătrân?” Ei au înțeles sensul cuvintelor lui Isus, dar nu au fost voioși a-l recunoaște. Ei au privit aceasta ca o ocazie binevenită de a ațâța poporul contra Lui, tâlcuind cuvintele Sale adresate lor în lumina cea mai defavorabilă. “Isus le-a zis: ‘Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncați trupul Fiului omului, și dacă nu beți sângele Lui, n-aveți viață în voi înșivă. Cine mănâncă trupul Meu, și bea sângele Meu, are viață veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, și sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu, și bea sângele Meu, rămâne în Mine, și eu rămân în El. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, și Eu trăiesc prin Tatăl, tot așa, cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi și el prin Mine. Astfel este pâinea, care s-a pogorât din cer, nu ca mana, pe care au mâncat-o părinții voștri, și totuși au murit: cine mănâncă pâinea aceasta, va trăi în veac.’” Ioan 6, 54-58.

-243-

Iudeii păreau a se îngrozi de această învățătură a lui Hristos. Legea lor le interzicea cu asprime a mânca sânge, și de aceea ei dau cuvintelor Sale o tâlcuire defăimătoare de Dumnezeu, și se certau unii cu alții asupra sensului lor. Isus a dat ucenicilor Săi și poporului instrucțiuni, pe care ei nu le puteau pricepe atunci pe deplin, din cauza întunericului lor spiritual. Foarte multe lucruri, pe care urmașii Săi nu le-au putut înțelege pe deplin, când El le învăța, au fost lămurite prin evenimentele următoare. Cuvintele Sale erau un sprijin pentru inimile lor, când El nu mai era printre ei.

Chiar ucenicii murmurau despre ultimele cuvinte ale lui Isus. Ei au spus: “Vorbirea aceasta este prea de tot; cine o poate suferi?” Mântuitorul a auzit plângerea lor și le-a răspuns: “Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă ați vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?… Duhul este acela care dă viață, carnea nu folosește la nimic; cuvintele, pe care vi le-am spus Eu, sunt duh și viață.” Ioan 6, 61-63. În felul acesta, el îi instruia, că nu corpul Său omenesc este, care dă viață veșnică, ci credința în cuvintele Sale și în roadele jertfei Sale pe care El avea s-o aducă pentru lume. Învățătura și exemplul Său, viața și moartea Sa erau hrana cerească, care avea să le dea viață și putere spirituală. El i-a mustrat pentru murmurele lor, când le-a declarat că S-a coborât din cer. Dacă ei nu erau în stare, să primească aceste adevăruri, cum avea să fie, când El avea să Se ridice în fața ochilor lor la cer, de unde a venit?

Isus a știut, că mulți Îl urmau numai pentru a trage de la El foloase pământești. Ei s-au așteptat că El va face minuni în folosul lor, și mai presus de toate, ei au nădăjduit, că El îi va elibera de sub jugul roman. El a știut chiar foarte bine că lângă El era unul, care urma să-L trădeze. Mai departe, El le-a spus, că între ei se aflau unii, care nu cred. “Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.”

-244-

El a căutat să-i facă să înțeleagă, că inimile lor trebuie să se deschidă la Spiritul lui Dumnezeu, înainte ca ei să poată fi atrași la credință. Ei trebuie să fie doritori, a vedea rătăcirile lor date pe față, spre a ocoli răul și a duce o viață sfântă. Necredința care domnea printre preoți și mai mari, a făcut ca poporul să devină șovăitor și îndoielnic. Isus le-a dat destule dovezi despre dumnezeirea Sa; dar sufletele lor necredincioase au căutat neîncetat să tăgăduiască faptele Sale minunate. Ei au dedus că ucenicii Săi trebuie să fi fost stăpâniți de o închipuire amăgitoare, când L-au văzut umblând pe apă.

În orice caz ei trebuiau să recunoască, că El a săvârșit multe vindecări minunate, și că o mare mulțime de oameni a fost săturată cu cinci pâini și doi peștișori; inimile lor nemulțumite întrebau însă, că dacă El a putut săvârși această minune, atunci de ce nu dă poporului întreg sănătate, putere și bogăție, și de ce nu-i eliberează de apăsătorii lor și nu-i ridică la mărire și putere? Dacă ar face aceasta, atunci ei ar crede în El și ar preamări numele Său. În felul acesta s-au lăsat stăpâniți de necredință și nemulțumire. În sentimentul lor firesc, ei refuzau a da o tâlcuire dreaptă cuvintelor Sale: “Eu sunt Pâinea vieții … care se pogoară din cer”. Învățătura Sa era prea curată și prea înaltă, pentru a atrage inimile lor firești.

Această cuvântare a lui Isus a răcit entuziasmul poporului. Dacă fiind ucenici ai Săi, trebuiau să ducă o viață dreaptă, să se tăgăduiască pe ei înșiși, și să sufere umiliri, atunci nu mai aveau dorința să se unească sub stindardul Său. Vai ție Israele! Ei n-au cunoscut timpul cercetării lor! Au lepădat pe Salvatorul lor pentru că dorința lor era după un cuceritor, care să le dea putere lumească. Ei doreau după hrană trecătoare, iar nu după acea care ducea la viață veșnică. În ambiția lor, ei doreau după bogății vremelnice și după onoruri lumești, și nu găseau nici o plăcere în cuvintele lui Hristos, care pretindeau o curăție personală și o deplină schimbare a inimii.

-245-

Multe din cuvintele și faptele lui Hristos par pline de mister pentru priceperea omenească; dar Mântuitorul era conștient și lămurit în toate intențiile Sale. Întreg planul Său de mântuire stătea în fața lui cu toate amănuntele sale, și fiecare din faptele Sale țintea să exercite o influență deosebită. Hristos cunoștea în totul istoria lumii, de la creațiune și până la sfârșitul timpului. Dacă mintea omenească ar fi fost în stare să înțeleagă în totul felul Său de procedare, atunci orice act din viața Sa pământească ar fi fost recunoscut în importanța și desăvârșirea sa, și ca fiind în armonie cu misiunea Sa dumnezeiască.

Nemulțumirea urmașilor Săi a întristat inima Mântuitorului. Mustrând pe față necredința lor în fața mulțimii, indispoziția lor a crescut și mai mult, și mulți dintre ei L-au părăsit, și nu au mai umblat cu El. El a privit cu o gingășie compătimitoare după acești rătăcitori. Ei erau nemulțumiți foarte tare, și vrând să jignească pe Isus și să satisfacă ura fariseilor în același timp, I-au întors spatele și L-au părăsit cu dispreț. Prin aceasta ei au comis greșeala fatală, de a lepăda sfatul dat lor de Dumnezeu. Asemenea experiențe au făcut ca Mântuitorul să fie omul durerilor, obișnuit cu suferințele. Conștiința, că bunătatea și compătimirea Sa nu au fost prețuite, că iubirea Sa nu a găsit ecou în inimile lor, și că milostivirea Sa a fost nesocotită și mântuirea sa lepădată, a umplut sufletul Său dumnezeiesc de o durere nespusă. Dacă acești ucenici lipsiți de recunoștință și-ar fi putut da seama cum privește Dumnezeu tratamentul scumpului Său Fiu, atunci le-ar fi venit greu să-L părăsească cu atâta mândrie și ambiție. Ei au preferat întunericul în locul luminii, pentru că ei erau prea orgolioși și stăpâniți de prea multă îndreptățire de sine, spre a putea suporta o mustrare bine-meritată, și prea lumești de a alege o viață de umilință, pentru a-și asigura mântuirea. Cu toate faptele Sale minunate, pe care ei le aveau înaintea ochilor lor, ei s-au întors de la Acela, care prin excelența învățăturilor Sale și prin milostivirea și bunăvoința Sa, a adunat în jurul Său mii de oameni, și care a procurat alinare omenirii suferinde, așa încât locuitorii multor orașe și sate întregi au fost eliberați de slăbiciunile lor, și nu mai aveau trebuință de ajutorul unui doctor.

-246-

Dacă privim mărinimia lui Hristos față de cei săraci și suferinzi, răbdarea Sa față de cei aspri și neștiutori, tăgăduirea și jertfirea Sa de Sine, vom fi răpiți de admirație și de respect față de El. O ce dăruire a harului a dat Dumnezeu omului înstrăinat de El prin păcat și neascultare! Inimile pot fi mișcate și lacrimi pot fi vărsate, la contemplarea unei astfel de iubiri nespuse! Hristos s-a coborât în omenire, ca să poată câștiga pe omul pierdut în adâncurile mizeriei și înjosirii, spre a-l ridica la o viață mai nobilă și a-i da puterea morală, de a rezista ispitirilor lui Satan, și de a birui în numele Său asupra păcatului. Tristă a fost răsplătirea, care I s-a dat pentru minunata Sa coborâre.

Cuvintele lui Isus au fost disprețuite, pentru declarația Sa, că mustrările și ceremoniile exterioare nu au nici o valoare; lucrarea trebuie să pătrundă în inimă și să aducă roade vrednice de pocăință. Cuvintele, pe care El le-a adresat ucenicilor Săi, sunt rostite și către urmașii lui Hristos din zilele noastre. O inimă sinceră și o viață curată sunt necesare și în timpul de față. Și cu toate acestea, câți nesocotesc avertismentul lui Dumnezeu, care li se adresează prin servii Săi, și adevărurile serioase și practice, care vorbesc inimilor lor, că umblarea lor nu e în armonie cu voința lui Dumnezeu, pentru că deși recunosc necesitatea unei schimbări radicale a inimii totuși nu sunt voioși, a primi lucrarea tăgăduirii de sine, și de aceea se poticnesc, când sunt făcuți atenți asupra păcatelor lor. Ei se îndepărtează simțindu-se insultați, întocmai după cum acei ucenici au părăsit pe Isus murmurând: “Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?”

Toți cei ce se numesc pe ei înșiși evlavioși, și totuși nu respectă avertismentele Domnului, și nu își aduc umblarea vieții lor în armonie cu sfânta Sa voință, se încătușează din ce în ce tot mai tare cu lanțurile întunericului. Foarte mulți dintre cei din zilele noastre, care pretind a crede adevărul lui Hristos, nu suportă proba mai bine ca acei, ce s-au întors atunci de la El. Mulți dintre cei ce mărturisesc cu buzele credința lor sunt totuși atât de depărtați de Hristos prin inimile lor necredincioase, încât nesocotesc cuvintele și faptele lui Dumnezeu, așa după cum ele se dau pe față prin servii Săi. Dacă revelația dumnezeiască nu este în armonie cu vederile lor, ei se cred îndreptățiți să se întoarcă de la aceasta. Când vocea lui Dumnezeu mustră păcatele lor, ei se simt insultați. Lauda și lingușirea ar fi plăcută urechilor lor, dar adevărul nu le place; și nu-l pot asculta. Când însă mulțimea urmează și e săturată și scot strigăte de bucurie, atunci se aud și glasurile lor dând laudă Domnului cu voce tare; totuși când Spiritul cercetător al lui le descopere păcatele și îi somează să renunțe la ele, atunci ei se întorc de la adevăr, și de aici înainte nu mai urmează pe Isus.

-247-

Dumnezeu nu vrea să fie tras la răspundere pentru căile și faptele Sale. Servește la preamărirea Sa, de a-Și ascunde în prezent intențiile Sale; cu timpul însă ele vor fi descoperite în toată plinătatea lor. Dar marea Sa iubire, care este temelia purtării Sale cu copiii Săi, nu ne-a ascuns-o. Ceva mai mult, El a descoperit aceasta prin darea Fiului Său, cum și prin marea Sa purtare de grijă, prin care El Se dă pe față. Acela care petrece lângă Isus, poate pricepe mult despre taina evlaviei, și va înțelege iubirea Aceluia, care dă mustrarea meritată. Omenirea înstrăinată de Dumnezeu, nu poate să se împace cu El iarăși, decât dacă s-ar împărtăși în mod spiritual de corpul și sângele scumpului Său Fiu.

Mântuitorul n-a încercat, să rețină pe ucenicii nemulțumiți, când aceștia voiau să-L părăsească; El a spus numai cu un glas întristat, adresându-Se celor doisprezece: “Voi nu vreți să vă duceți? ‘Doamne’, I-a răspuns Simon Petru, ‘la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice. Și noi am crezut și am ajuns la cunoștința că Tu ești Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.’” Ioan 6, 67-69. Cât de pline de însemnătate sunt cuvintele: “Unde să ne ducem?” Învățătorii lui Israel erau sclavii unui serviciu divin formalist. Fariseii și saducheii erau într-o continuă ceartă cu privire la învățătura despre înviere și alte puncte, în care se deosebeau între dânșii. De aceea părăsirea lui Isus era deopotrivă cu o întovărășire cu apărătorii entuziaști ai datinilor și ceremoniilor și cu acei bărbați ambițioși, care căutau propria lor onoare. Ucenicii s-au împărtășit de mai multă pace și bucurie de când s-au unit cu Hristos, de cum au avut în viața lor vreodată mai înainte. Ei au privit cu groază înapoi la umblarea lor nepăsătoare și nelegiuită. Cum puteau ei, ai căror ochii s-au deschis, care au cunoscut răutatea și bigotismul preoților, să se întoarcă iarăși la acei, care au disprețuit și au urmărit pe Amicul păcătoșilor? Credința lor în viitorul Mesia i-a ținut statornici mult timp și acum, când El a venit, nu puteau să plece de lângă El, spre a se uni cu acei, care urmăreau viața Sa, și care i-a prigonit chiar pe ei, pentru că au ascultat de El.

-248-

“Unde să ne ducem?” Firește că nu puteau să plece de la învățătura lui Hristos, de la îndrumările iubirii și bunăvoinței și să se întoarcă către întunericul necredinței și al nelegiuirii lumii. În timp ce mulți dintre cei care au fost martori ai faptelor Sale minunate, și care au văzut, cum El a vindecat pe bolnavi și a mângâiat pe cei nenorociți, înflăcărându-i în același timp prin prezența maiestății Sale cerești, s-au întors de la Salvatorul lor, Petru a dat mărturie despre credința ucenicilor prin cuvintele: “Tu ești Hristosul”. Ei nu au vrut să tăgăduiască niciodată, că El, Salvatorul lumii, este Fiul lui Dumnezeu. Chiar la gândul de a pierde această ancoră a sufletelor lor, inimile lor s-au umplut de fiori. A rămâne iarăși fără Salvator, expuși la frică și la superstiție, înseamnă a fi făcuți iarăși minge de joc a valurilor mării furioase.

Unii pun poate la îndoială înțelepciunea lui Isus, de a aduce în discuție o chestiune, care putea fi ușor greșit înțeleasă, cum era aceasta, care a făcut pe mulți să-L părăsească. Dar El urmărea cu aceasta o intenție bună. El vedea că un timp greu de încercare aștepta pe ucenicii Săi, prin trădarea și chinurile Sale din grădina Ghetsimani și prin răstignirea Sa. El știa foarte bine care dintre urmașii Săi erau necredincioși și care aveau o credință slabă. Dacă aceștia nu ar fi fost puși la probă, atunci Isus ar fi avut printre urmașii Săi mulți oameni, cu un caracter slab și nehotărât. Când marea încercare a venit, și Domnul lor a fost trădat și osândit în sala de judecată; când a suferit înjosirea Sa, El pe care mulțimea L-a salutat mai înainte ca Rege al lor, Îl disprețuiau și batjocoreau acum, când gloata tirană și batjocoritoare striga: “Răstignește-L, răstignește-L!” — atunci acești îndoielnici ar fi pierdut orice credință, cuprinși fiind de frică și de descurajare.

Apostazia acestor pretinși urmași ai lui Hristos într-un timp ca acesta ar fi fost mai mult, decât ar fi putut suporta cei doisprezece în timpul marii lor întristări și a distrugerii grozave a celor mai scumpe speranțe ale lor. Exemplul acelora care s-au întors de la El, ar fi putut atrage după sine și pe ceilalți, în acea oră de spaimă. Isus a adus această oră de decidere într-un timp, când El era încă de față, spre a mângâia pe aleșii Săi și a-i întări, și a-i pregăti pentru ceea ce avea să urmeze. Când gloata batjocoritoare disprețuia pe Acela care, era osândit la cruce, ucenicii nu și-au pierdut cumpătul din cauza ocării care se aducea Maestrului lor, căci ei au văzut încă mai înainte nestatornicia acelora, care L-au urmat odată. Când cei, care au pretins a iubi pe Maestrul lor, s-au întors de la El în ora primejdiei, atunci ucenicii și-au amintit, că aceasta s-a mai petrecut și mai înainte din motive neînsemnate. Ei și-au adunat înșiși experiențe în privința simpatiei nestatornice a lumii, și nu și-au mai întemeiat credința lor pe părerile altora. Isus a pregătit astfel sufletele puținilor Săi credincioși pentru marele Său timp de cercare al trădării și al morții Sale.

-249-

Petru avea o încredere absolută în Isus. Încă de la început El a crezut, că acesta este Mesia. El a văzut și a auzit, cum Ioan, antemergătorul lui Isus, L-a anunțat ca Mielușel al lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. El a stat în strânsă legătură cu Isus, a fost martor ocular al minunilor Sale, a ascultat la învățăturile Sale, și a câștigat deplina convingere, că El era într-adevăr Fiul lui Dumnezeu. Mulți dintre cei care s-au convins prin învățăturile lui Ioan, și au primit pe Hristos, au început acum a hrăni îndoială cu privire la misiunea lui Ioan, când acesta a fost prins și omorât. Ei s-au îndoit de asemenea, dacă Isus este într-adevăr Mesia cel atât de mult așteptat.

Credința lui Petru totuși nu s-a clătinat niciodată; cu un devotament nestrămutat, a urmat el Maestrului Său. Când acei ucenici, care au așteptat cu dor, ca Isus să-Și manifeste marea Sa putere și să ocupe tronul lui David, L-au părăsit, văzând că El nu are astfel de intenții, Petru și tovarășii Săi au rămas nestrămutați în devotamentul lor. Nestatornicia acelora, care ieri preamăreau și astăzi osândeau, nu avea nici o influență asupra adevăraților urmași ai Mântuitorului. Petru a declarat: “Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”. El nu a așteptat, până ce onorurile împărătești să încoroneze pe Domnul său, ci L-a primit în înjosirea Sa. În mărturisirea Sa pentru Hristos, Petru a exprimat în același timp și credința ucenicilor. Cu toate acestea Isus a știut, că nici urmașii Săi credincioși și nici vreun iudeu oarecare nu va putea uni închipuirea, pe care ei și-o făceau despre Mesia, cu înjosirea, suferințele și moartea Sa. Câtă milostivire arătă deci Salvatorul nostru, care fiind conștient de soarta, care Îl aștepta, potrivea cu atâta gingășie calea pentru ucenicii Săi și îi pregătea pentru încercarea cea mai grea și cea mai de pe urmă!