Viața lui Isus | Capitolul 29
Între timp ucenicii se aflau într-o mare încurcătură. O furtună s-a ridicat și a agitat marea cu putere. Zadarnic au muncit ei timp de ore întregi cu vâslirea, căci barca era dusă încoace și încolo de forța irezistibilă a valurilor. Toată noaptea au fost goniți de valurile furioase, și s-au temut în orice clipă că vor fi înghițiți de ele. Pe timp obișnuit, le trebuia numai câteva ore, ca să ajungă la malul celălalt, dar barca șubredă a devenit acum o minge de joc a valurilor furioase, care o goneau tot mai departe de limanul dorit. Ei au părăsit cu mare neplăcere pe Isus, și s-au îmbarcat murmurând, pentru că dorințele lor nu s-au împlinit cu privire la înălțarea Maestrului lor ca rege al lui Israel. Ei și-au reproșat, că au renunțat atât de ușor la intențiile lor, și s-au supus numaidecât ordinului lui Isus, și și-au închipuit, că dacă ar fi insistat în hotărârea lor, ar fi reușit să-și ajungă scopul.
Când furtuna a izbucnit le părea și mai rău că L-au părăsit pe Isus. Dacă ar fi rămas acolo, ar fi fost scutiți de această primejdie. Credința lor a fost pusă aici la o grea încercare. Prin întuneric și furtună, ei căutau să ajungă la locul, unde El le-a promis, că se vor întâlni; dar vântul puternic i-a abătut de la direcția lor, și le-a zădărnicit orice sforțare. Deși ei erau bărbați puternici și deprinși a umbla pe apă, totuși inimile lor s-au umplut de groază; ei doreau după prezența poruncitoare și liniștită a Maestrului lor, și simțeau că dacă El ar fi fost cu ei, ar fi fost în siguranță.
Necredința și dorința după onoruri lumești au orbit priceperea ucenicilor. Ei au știut că Isus era urât și disprețuit de farisei, și de aceea au dorit să-L vadă cât mai curând ridicat la înălțimea meritelor Sale. Uniți cu un învățător care putea face minuni atât de puternice, înviind chiar și morții, și a fi totuși disprețuiți și luați în râs de niște amăgitori, era pentru ei o încercare, pe care abia o puteau suporta. Să fie priviți oare ca adepți ai unui profet mincinos? Să nu-și susțină oare Isus niciodată autoritatea Sa ca Rege pământesc? El, care dispunea de o putere atât de mare, de ce nu putea să se dea pe față în adevăratul caracter, și să le fi făcut calea mai puțin greoaie și încurcată? Așa judecau ucenicii în dezamăgirea lor, până ce s-au afundat într-un mare întuneric spiritual. Ei au căzut în cursele lui Satan, și s-au aflat în îndoială și confuzie în privința lui Isus. Nu cumva era un amăgitor, după cum susțineau fariseii?
-233-
Ucenicii se aflau într-o primejdie serioasă. În îngrijorarea lor pentru propriul lor viitor, ei au pierdut din vedere învățătura lui Isus, de atâtea ori repetată, că Împărăția Sa nu este din lumea aceasta.
Dar în mijlocul întunericului și al furtunii, marea a arătat acestor ucenici fricoși propria lor neputință și inimile lor s-au umplut de o dorință fierbinte după prezența lui Isus. Acum ei au putut prețui puterea și milostivirea Sa, ca niciodată până aici. Ei au dorit atingerea acelui braț, care avea marea în puterea Sa.
Mântuitorul nu a uitat pe ucenicii Săi. De pe țărmul îndepărtat, ochiul său pătrundea întunecimea, cunoștea primejdia lor și le citea cugetele. El nu voia să lase pe nici unul dintre urmașii Săi să piară. După cum o mamă gingașă veghează asupra copilului ei, pe care l-a mustrat spre binele său, așa supraveghea Salvatorul milos pe ucenicii Săi; și când inimile lor s-au supus, și ambiția lor nesfântă a fost înăbușită, și când ei au început să strige după ajutorul Său, atunci l-au și avut. În clipa când ei s-au crezut pierduți, lumina fulgerului le-a arătat statura unui om care venea către ei pe apă. O spaimă nespusă i-a cuprins. Mâinile care țineau lopețile cu mușchii oțeliți, au fost acum ca paralizate și au căzut ca moarte la locul lor. Barca a devenit o minge de joc a valurilor, în timp ce ochii lor erau ațintiți la apariția unui om, care mergea pe deasupra valurilor spumegânde.
Ei se gândeau, că e vreun spirit, care le vestea pieirea imediată. Isus Se apropia liniștit, ca și când ar fi voit să treacă pe lângă ei; totuși ei au recunoscut figura Sa sublimă și au simțit, că El nu-i va părăsi în nenorocirea lor. Ei L-au strigat și au implorat ajutorul Său. Atunci figura s-a îndreptat spre ei. Este Maestrul lor iubit, al Cărui glas binecunoscut liniștea temerea lor cu cuvintele: “Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți.”
-234-
Au existat vreodată cuvinte atât de binevenite și de încurajatoare ca acestea? Ucenicii au rămas fără cuvinte de bucurie. Îngrijorarea lor a dispărut; furtuna e uitată. Ei au salutat pe Isus ca salvator al lor.
Petru cel înfocat este aproape exaltat de bucurie. El vede cum Maestrul lor pășește cu curaj peste valurile spumegânde, ca să salveze pe ucenicii Săi, și el iubește pe Domnul său mai mult ca oricând până aici. El dorește să-L îmbrățișeze și să I se închine. Dorește să-L întâmpine și să meargă alături de El peste apa înfuriată. El a strigat: “Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe ape.” Isus i-a acceptat dorința; dar Petru de abia a făcut un pas pe deasupra apei agitate, când a privit cu mândrie înapoi la tovarășii săi, ca să vadă dacă ei admiră mișcările sale și liniștea cu care el pășește peste elementele lichide.
Dar când și-a întors ochii de la Isus, i-a îndreptat către valurile turbate, care-l amenințau cu sete ca să-l înghită, zgomotul lor îi umplea urechile, și a amețit, iar inima i-a fost cuprinsă de frică. Pe când se scufunda, și-a adunat destulă prezență de spirit, pentru a-și aminti că în apropierea lui este Unul, care îl poate salva. El a întins brațele sale către Isus, și a strigat: “Doamne, scapă-mă!” Mântuitorul îndurător a apucat mâinile tremurânde, ce erau întinse spre El și l-a ridicat alături de Sine. Această figură luminoasă și acest braț puternic, nu se întoarce niciodată de la acele mâini, care sunt întinse către El pentru a cere ajutor. Petru s-a apucat cu încredere umilită de brațul Domnului său, iar Isus i-a reproșat cu blândețe: “Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”
Ucenicul tremurând s-a ținut cu tărie de mâna Maestrului său, până ce amândoi au ajuns în siguranță în barcă lângă tovarășii lor plini de bucurie. Dar Petru era acum supus și tăcut; nu mai avea nici un motiv de a privi de sus pe tovarășii săi, căci prin înălțarea sa de sine și necredința sa era să-și piardă și viața. Când și-a întors privirea de la Isus, spre a vedea cum îl admiră ceilalți, și-a pierdut sprijinul, și a fost cuprins de teamă și de îndoială. Tocmai așa este și în viața de creștin, numai o privire statornică asupra Mântuitorului ne dă posibilitatea, a pluti înainte pe valurile furtunoase ale acestei lumi.
-235-
Îndată ce Isus Și-a ocupat un loc sigur în barcă, au ajuns și la mal. Furtuna a încetat, și după o noapte de groază, a urmat lumina zilei. Ucenicii și ceilalți care se aflau pe bord au îngenuncheat la picioarele lui Isus cu inimile pline de mulțumire și au spus: “Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu!”
Mulțimea care a fost hrănită în ziua precedentă, a părăsit pe Isus pe coasta cea pustie, și știau că nici o barcă nu se mai afla acolo, cu care El să poată să treacă marea. De aceea în dimineața următoare au venit din nou la locul unde L-au lăsat seara, când îi privea cu ochi compătimitori depărtându-se de El. Vestea despre marea minune a hrănirii celor cinci mii de oameni cu cinci pâini, s-a răspândit în lung și-n lat, și în dimineața următoare încă de timpuriu, mulțimea a venit în număr mare pe uscat și pe apă. Dar ei căutau în zadar după Marele Învățător, și în cele din urmă s-au întors în Capernaum, căutându-L în continuu.
Între timp, Maestrul și cu ucenicii Săi și-au găsit singurătatea, pe care cu o zi mai înainte au căutat-o în zadar. Isus simțea necesitatea, de a da ucenicilor Săi instrucțiuni deosebite, dar era înconjurat neîncetat de mulțime așa că era peste măsură de greu, a-Și rezerva timpul necesar pentru izolare. În cursul zilei, El nu avea deloc timp pentru rugăciune, dar consacra adesea toată noaptea în comuniune cu Tatăl Său ceresc, mijlocind prin cereri umilite pentru fiii rătăcitori ai neamului omenesc. Mâhnit de necredința omenirii, și purtând asupra-Și povara păcatelor lumii, Mântuitorul era cel mai “disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința.”
Isus a folosit puținele ore de singurătate cu ucenicii Săi pentru rugăciune și o învățătură mai amănunțită cu privire la Împărăția Sa. Ambiția lor pământească le încurcase concepția cu privire la adevărata misiune a lui Hristos. El i-a mustrat acum pentru vederile lor sucite, și i-a învățat că pe El Îl aștepta ocara în locul măririi pământești, și crucea nemiloasă în locul tronului. El le-a comunicat, că și ei trebuie să fie gata a suferi reproșuri și ocară, atât pentru El cât și pentru a deveni părtași mântuirii.
Timpul se apropie, când Isus trebuia să moară și să lase pe ucenicii Săi singuri în această lume tirană. El știa cu câtă înverșunare aveau să fie ei prigoniți prin ură și necredință, și de aceea dorea să-i îmbărbăteze și să-i întărească pentru încercările lor. Din acest motiv El Se retrăgea din mijlocul lor și Se ruga pentru ei, cerând de la Tatăl Său, ca în timpul încercării grozave, care îi aștepta, credința lor să nu se clatine, și suferințele și moartea Sa să nu-i umple în totul cu deznădejde. O ce iubire gingașă a dat El pe față prin aceasta, chiar înainte de moartea Sa proprie, grija Sa era de a pune pe tovarășii Săi la adăpost față de primejdie.