Viața lui Isus | Capitolul 24
În popor domnea o mare curiozitate și se ridicau multe întrebări cu privire la împărăția vestită de Hristos, pe care totuși nu o puteau vedea cu ochii lor trupești. Isus cunoștea orice greutate, care neliniștea sufletul ascultătorilor Săi, și când mulțimea se adună iarăși în jurul Său, El continuă ca să-i învețe prin parabole. “El le-a mai zis: ‘Oare lumina este adusă ca să fie pusă sub baniță, sau sub pat? Nu este dusă ca să fie pusă în sfeșnic? Căci nu este nimic ascuns care să nu fie descoperit, și nimic tăinuit, care nu va ieși la lumină. Dacă are cineva urechi de auzit, să audă.’ El le-a mai zis: ‘Luați seama la ce auziți. Cu ce măsură veți măsura, vi se va măsura: și vi se va da și mai mult. Căci celui ce are, i se va da; dar de la cel ce n-are, se va lua și ce are.’” Marcu 4, 21-25.
Isus întrebuință lumina ca un simbol al învățăturilor Sale, care luminează de asemenea sufletele celor care le primesc. Această lumină nu trebuie să fie ascunsă față de lume, ci să facă fericiți și să lumineze cu razele sale pe toți cei ce o respectă. Instrucțiunea, pe care o primeau acei ce ascultau la Isus, trebuia să fie răspândită de ei mai departe și să fie transmisă astfel generațiilor viitoare. El a declarat de asemenea că nimic nu este ascuns, care să nu fie dat pe față. Orice ar fi în inimă, mai curând sau mai târziu se va da pe față prin fapte; și acestea vor hotărî, dacă sămânța semănată a prins rădăcină în inimile lor și a adus fruct bun, sau dacă spinii și buruienile au câștigat supremația. Ei i-a îndeamnat să-L asculte și să-L înțeleagă. Prin folosirea privilegiilor date lor, ei își vor asigura nu numai propria lor mântuire, ci și alții vor fi făcuți fericiți prin ei.
-196-
Și cunoștința dobândită avea să fie în raport cu atenția sinceră, cu care ei aveau să asculte la instrucțiunile Sale. Toți cei ce doreau serios să înțeleagă învățăturile Sale, aveau să fie satisfăcuți în totul; privilegiile lor cerești aveau să sporească, și lumina lor avea să devină tot mai strălucitoare până să se facă ziuă deplină. Dar acei, care nu doreau după lumina adevărului, aveau să umble în întuneric, și să fie biruiți de ispitirile puternice ale lui Satan. Ei aveau să-și piardă demnitatea și stăpânirea de sine, cum și puțina cunoștință, cu care ei se mândreau, când declarau că nu au nevoie de Hristos, și defăimau conducerea aceluia, care a părăsit tronul din cer, și a venit ca să-i salveze.
În timp ce învățătorul divin urmărește mai departe firul cuvântării Sale, El rostește încă o parabolă, în care zice: “Cu Împărăția lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânța în pământ; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua: sămânța încolțește și crește fără să știe el cum. Pământul rodește singur; întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic; și când este coaptă roada, pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerișul.” Sămânța despre care se vorbește aici este cuvântul lui Dumnezeu, care fiind semănat în inimă va aduce rod, prin harul lui Dumnezeu, curând sau mai târziu. Când adevărul prinde rădăcină în inimă, atunci el va fi trezit la viață cu timpul și va aduce rod. Dezvoltarea vieții și a caracterului vor arăta natura și cantitatea seminței semănate. Totuși pentru a cultiva și a forma aceasta, se cere o muncă de o viață întreagă. Principiile adevărului, după ce au fost plantate odată în suflet, trebuie puse în practică la îndeplinirea datoriilor zilnice. Dezvoltarea caracterului creștin este treptată — ca și progresul plantei naturale — prin diferite trepte de creștere. Nu este însă mai puțin adevărat, că acest progres trebuie să fie neîncetat, căci atât în natură cât și în har, planta sădită sau crește sau moare.
Zi după zi, influența sfințitoare a Spiritului lui Dumnezeu, conduce aproape neobservat pe acei, care iubesc căile adevărului, și-i aduce tot mai aproape de dreptatea desăvârșită, până ce în cele din urmă sufletul se coace pentru seceriș, și după terminarea lucrării vieții lor, Dumnezeu își adună recolta Sa. Nu există nici o perioadă în viața creștină, în care să nu mai fie încă mult de învățat, sau o desăvârșire și mai mare de ajuns. Sfințirea este o lucrare de o viață întreagă. Mai întâi pai verde, apoi spic și după aceea grâu deplin în spic, și în cele din urmă coacerea și secerișul; căci după ce rodul s-a împlinit, atunci este gata pentru seceriș.
-197-
Această ilustrație oferă contrastul cel mai izbitor față de starea iudeilor. Religia lor era rece și formalistă. Spiritul Sfânt nu avea loc în inimile lor, de aceea ei au fost împietriți din ce în ce mai mult, au căzut în bigotism și s-au depărtat din ce în ce mai mult de prezența Domnului, în loc ca să crească în har, și să facă progrese în cunoștința lui Dumnezeu. Fariseii îngâmfați și cu spirit de critică priveau asupra marii mulțimi adunate, ca să asculte la Isus, și au observat cu dispreț cât de puțini Îl recunoșteau ca Mesia. Mulți bărbați culți și cu influență erau de față, care au venit, ca să asculte pe Profetul, al cărui renume a răsunat în lung și-n lat. Unii dintre aceștia priveau înmărmuriți și plini de curiozitate la mulțimea, care se compunea din toate clasele sociale, și din cele mai diferite naționalități. Aici se aflau săracii, neștiutorii, cerșetorii zdrențuroși, tâlharii cu semnele vinovăției pe fețele lor, bolnavii, ologii, desfrânații, cei de sus și de jos, bogați și lipsiți — toți se înghesuiau unii într-alții ca să poată câștiga un loc, de unde să audă cuvintele lui Isus.
Fariseii priveau la această scenă și se întrebau în necredința lor: Oare din astfel de elemente să se compună împărăția lui Dumnezeu? Isus citea cugetele lor, și le-a răspuns printr-o altă pildă: “El a mai zis: ‘Cu ce vom asemăna Împărăția lui Dumnezeu, sau prin ce pildă o vom înfățișa? Se aseamănă cu un grăunte de muștar, care, când este semănat în pământ, este cea mai mică dintre toate semințele de pe pământ; dar, după ce a fost semănat, crește și se face mai mare decât toate zarzavaturile, și face ramuri mari, așa că păsările cerului își pot face cuiburi la umbra lui.’” Arborele de muștar se întinde în lung și-n lat cu ramurile sale puternice deasupra ierbii și buruienilor și se leagănă ușor în vânt. Păsărelele se jucau sărind din creangă în creangă și cântau din coroana sa stufoasă. Și totuși sămânța, din care lua naștere acest pom puternic, era cea mai mică dintre toate semințele. Mai întâi ieșea din pământ un vlăstar gingaș; dar pentru că acesta poseda o mare putere de viață, creștea și prospera, până ce ajungea o mărime deplină, încât păsările puteau locui sub umbra sa.
-198-
Astfel poporul privind la pomul de muștar, care dovedea o creștere atât de puternică, prin acest tablou, de care Isus se folosea pentru ilustrarea adevărului învățăturilor Sale, rămânea în sufletul lor o impresie durabilă. Cu aceasta El a declarat, că Împărăția Sa nu va fi întemeiată prin puterea armelor și război, ci că ea avea să se dezvolte în mod treptat. Deși începutul era mic, totuși va crește și va întări, până ce ca și sămânța de muștar, va ajunge în cele din urmă, prin mai multe trepte neobservate de progres, la o înălțime maiestuoasă. Cu chipul acesta, Isus Se folosește de această sămânță mică și neînsemnată, ca să explice adevărurile Sale puternice. Cel mai neînsemnat lucru, pentru Marele Învățător nu este atât de fără importanță, încât să nu-i dea atenție. Nu puțini erau adunați acolo, a căror experiență creștină se începea în acea zi, și care aveau să fie asemenea cu simbolul arătat, crescând în tărie și frumusețe, călcați adesea în picioare și totuși dezvoltându-se cu tărie. Această comparație avea să fie întipărită în sufletele a sute de oameni, care așteptau la cuvintele lui Isus. Niciodată nu aveau să privească ei în viitor la pomul de muștar, care creștea atât de falnic în acel ținut, fără ca să-și amintească de această pildă a Mântuitorului, și inimile lor aveau să-și aducă aminte neîncetat de învățătura Sa cu privire la influența misterioasă a harului dumnezeiesc asupra sufletului omenesc, cum și la puterea înviorătoare a cuvântului Său în viața zilnică.
“Le-a spus o altă pildă și anume: ‘Împărăția cerurilor se aseamănă cu un aluat, pe care l-a luat o femeie și l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala.’” Matei 13, 33. Aluatul în făină reprezintă lucrarea progresivă a harului dumnezeiesc în inimile omenești. Aluatul nu era încă de la început în făină; dar după ce a fost introdus în ea, a dat loc la o fermentație, care a avut ca efect de a transforma în totul toată plămădeala. Tot astfel și principiile adevărului lui Dumnezeu, care sunt ascunse în inima unui om, transformă întreaga sa natură și influențează umblarea vieții sale. Sentimentele și simpatiile vor fi sfințite și sufletul înnobilat. Corporal, omul poate fi același; dar lăuntric el este preschimbat prin principiile dumnezeiești, care călăuzesc de aici înainte viața sa.
-199-
Iarăși se folosește Isus de câmpul desfășurat în fața Sa, de semănători și de secerători, pentru a ilustra în mod lămurit adevărurile Sale. El a zis: “Împărăția cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânță bună în țarina lui. Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmașul lui, a semănat neghină între grâu, și a plecat. Când au răsărit firele de grâu și au făcut rod, a ieșit la iveală și neghina.” Matei 13, 24-26.
Neghina era pentru plugar foarte supărătoare, deoarece creștea odată cu sămânța cea bună. Există primejdia, ca rădăcina grâului să fie vătămată, și să se distrugă firele crude, dacă neghina va fi smulsă cu dibăcie; în afară de aceasta, la începutul creșterii, grâul se aseamănă atât de mult cu neghina, încât era greu de făcut o deosebire între ele.
Când slugile stăpânului au întrebat, de unde vine neghina, căci ei nu au semănat decât grâu bun, el le-a spus, că un vrăjmaș a semănat aceasta, ca să vatăme grâul. Ei au întrebat apoi dacă trebuie să smulgă neghina și s-o deosebească astfel de grâu. Dar El a zis: “‘Nu’, le-a zis el, ‘ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeți și grâul împreună cu ea. Lăsați-le să crească amândouă împreună până la seceriș; și, la vremea secerișului, voi spune secerătorilor, Smulgeți întâi neghina, și legați-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeți-l în grânarul meu’”. — Matei 13, 29-30.
Vrăjmașul care seamănă sămânța urâcioasă, este un simbol al activității lui Satan asupra sufletului omenesc. Hristos este Semănătorul, care seamănă grâul prețios în ogorul inimii. Dar vrăjmașul sufletelor se furișează înăuntru și aruncă sămânța cea rea. Acești germeni ai rătăcirii răsar și aduc roade vătămătoare, înăbușind în același timp și plantele prețioase din apropiere și nimicindu-le. Ogorul care trebuie să aducă roade bune pentru întreținerea omului, devine pustiu, pe când sămânța păcatului se întinde de aici și la alte câmpuri.
Creșterea neghinei printre grâu are ca scop, să trezească o atenție deosebită, și să facă ca produsele să fie supuse la o critică aspră: prin aceasta câmpul ar putea fi privit ca fără valoare de către un observator superficial, căruia îi place să descopere răul, iar semănătorul ar fi mustrat de acesta, pentru că ar fi amestecat sămânța cea bună cu cea rea pentru scopurile sale rele. La fel se întâmplă și cu învățătorii mincinoși și fățarnici, care pretind a urma lui Isus. Ei aduc rușine asupra cauzei creștinismului, și fac ca lumea să se îndoiască de adevărurile lui Hristos. După cum existența neghinei printre grâu lucrează împotriva intereselor semănătorului, tot astfel și existența păcatului în mijlocul poporului lui Dumnezeu zădărnicește, până la un grad anumit, planul lui Isus de a salva pe oamenii căzuți în puterea lui Satan, și de a face ca terenul neroditor al inimii omenești să fie iarăși roditor de fapte bune.
-200-
Cât timp grâul era verde, neghina semăna atât de mult cu grâul, încât lucrătorii ar fi fost induși ușor în eroare, și ar fi putut smulge și planta cea bună împreună. Dar când câmpul s-a copt pentru seceriș, atunci buruienile fără valoare nu mai arătau nici o asemănare cu grâul, care se pleca sub greutatea spicelor sale pline și coapte. Atunci neghina a fost stârpită și distrusă, pe când grâul prețios a fost adunat în grânare. Păcătoșii care ridică pretenții false de evlavie, sunt câtva timp la un loc cu adevărații urmași ai lui Hristos, și această aparență exterioară a creștinismului are de scop să amăgească pe mulți. Dar la timpul secerișului lumii nu va mai fi nici o asemănare între cei buni și cei răi. Atunci nelegiuiții vor fi deosebiți de cei drepți, pentru ca de aici încolo să nu le mai facă nici o apăsare.
După ce Isus a dat drumul mulțimii, și S-a retras împreună cu ucenicii Săi într-o casă, ei L-au rugat, ca să le explice acea pildă, și El le-a răspuns: “Cel ce seamănă sămânța bună, este Fiul omului. Țarina este lumea; sămânța bună, sunt fiii Împărăției; neghina sunt fiii Celui rău. Vrăjmașul, care a semănat-o, este Diavolul; secerișul este sfârșitul veacului; secerătorii sunt îngerii. Deci, cum se smulge neghina și se arde în foc, așa va fi și la sfârșitul veacului. Fiul omului va trimite pe îngerii Săi, și ei vor smulge din Împărăția Lui toate lucrurile, care sunt pricină de păcătuire și pe cei ce săvârșesc fărădelegea, și-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților. Atunci cei neprihăniți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor. Cine are urechi de auzit, să audă.” Matei 13, 37-43.
-201-
Aceste cuvinte ale lui Hristos sunt fără însemnătate pentru acei, care așteaptă un Mileniu pământesc, în care să se convertească toți oamenii. Dar Isus spune lămurit, că grâul și neghina vor crește împreună până la seceriș, care este sfârșitul lumii. Atunci neghina va fi adunată de pe câmp, ea nu va fi transformată în grâu printr-o minune dumnezeiască. Din contră va rămâne tot neghină și ca atare va fi aruncată în foc, unde va fi nimicită în totul.
În explicarea parabolei, Isus vorbește ucenicilor Săi cu o mare precizie despre deosebirea dintre felul cum vor fi tratați cei nelegiuiți și cei drepți, la timpul când oamenii vor fi judecați după faptele lor. Transportându-Se cu spiritul la timpul sfârșitului, El corijează învățăturile false ale acelora care caută să inducă poporul în eroare. El voia să învețe pe oameni, că Dumnezeu care plouă foc asupra cetăților din câmpia Iordanului, și le distruse pentru nelegiuirea lor, va pedepsi cu siguranță și pe păcătoși. El ține soarta oamenilor și a popoarelor în mâinile Sale, și nu se lasă a fi luat în râs mereu. Isus Însuși declară, că există un mai mare păcat decât acela, care a adus distrugerea asupra Sodomei și Gomorei; este păcatul acelora, care văd pe Fiul lui Dumnezeu și aud învățăturile Sale, și totuși se întorc de la El și disprețuiesc mila Sa care li se oferă. Din contră cei drepți vor fi răsplătiți cu viață veșnică.
Isus a spus cu această ocazie multe pilde către popor, spre a întipări adevărurile Sale mai adânc în memoria lor. Misiunea Mântuitorului nostru în această lume era, să aducă la lumină taine ascunse, pe care oamenii trecători nu le-ar fi pătruns niciodată, și sfaturi dumnezeiești pe care mintea omenească singură nu este în stare, a le lămuri. “Prorocii care au prorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ținta cercetărilor și căutărilor lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme și ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos și slava de care aveau să fie urmate. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri, pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer și în care chiar îngerii doresc să privească.” 1 Petru 1, 10-12. Fiul lui Dumnezeu a venit ca să fie o lumină lumii, să arate minuni fiilor oamenilor, pe care chiar îngerii au căutat zadarnic să le pătrundă. El a explicat cu răbdare transformarea minunată a muritorilor păcătoși, în fii ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori ai Împărăției Cerurilor. Căderea în păcat a deschis ușa la tot felul de suferințe și mizerie, până ce noaptea spirituală a acoperit pământul asemenea unui văl funebru; dar Isus, Salvatorul aduce pe om iarăși în legătură cu Creatorul său și îl face creatură nouă după chipul lui Dumnezeu.
-202-
Mântuitorul Și-a continuat parabolele Sale pentru învățătura poporului și a zis: “Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o țarină. Omul care o găsește, o ascunde; și, de bucuria ei, se duce și vinde tot ce are, și cumpără țarina aceea. Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Și, când găsește un mărgăritar de mare preț, se duce de vinde tot ce are, și-l cumpără.” Matei 13, 44-45.
În acele zile existau mulți care au căutat după comori, care erau presupuse ca aflându-se în pământ, în anumite locuri, unde altădată au fost orașe mari. Nu era deloc ceva neobișnuit, ca pe marile drumuri din acele ținuturi, pe unde învăța Isus, să întâlnească cineva persoane, care au venit de la mare depărtare, și se aflau în trecere către acele locuri, unde se credea că s-ar afla comori. Dorința după bogății mari îi provoca să facă această călătorie, care era legată de multe primejdii. Ei au părăsit ocupația lor de afaceri, spre a se devota unei întreprinderi, care foarte rar era încoronată de succes. Și chiar dacă găsea o mică comoară, își dublau încă sforțările lor în nădejdea de a descoperi bogății și mai mari. Isus a făcut aluzie la o astfel de clasă de oameni, căci în acest fel El explica comorile misterioase ale harului Său, care după ce au atras odată inima omului, trezesc în ea dorința după dobândirea unei desăvârșiri tot mai mari și a unor binecuvântări tot mai bogate. Cu cât omul face mai mult cunoștință cu pacea lui Dumnezeu, cu atât mai adânc dorește el să bea din izvorul iubirii Sale. Setea după dreptate, dorința arzătoare după comori, devine din ce în ce mai mare.
Pentru a câștiga o comoară mare, care s-ar crede că ar fi ascunsă într-un câmp, sau o piatră prețioasă, de o valoare neprețuit de mare, își cheltuiește un om toată averea sa, spre a pune stăpânire pe acel câmp, sau a cumpăra acea piatră prețioasă, cu speranța că în mâinile sale ea va crește în valoare și îi va aduce mult dorita bogăție. Tocmai așa e și creștinul, care dorește să dobândească bogățiile cerești, trebuie să lase la o parte toate considerațiile, care sunt împotriva mântuirii sale veșnice, și să se străduiască cu tot sufletul numai după bogățiile iubirii lui Hristos. Talentele, mijloacele și toate puterile sale, trebuie folosite într-un așa mod, încât să poată dobândi aprobarea lui Dumnezeu. Isus a îndreptat atenția ascultătorilor Săi asupra bogățiilor nesfârșite, care sunt ascunse acolo, unde pot fi căutate de toți, cu asigurarea succesului și fără teamă, că se va plânge vreodată despre munca sa în zadar. El însuși S-a coborât din cer ca să stimuleze căutarea. Toți oamenii stau pe picior de egalitate, de sus și de jos, bogați și săraci, și nimeni nu va căuta în zadar. Ascultarea de sfânta Sa voință este singura condiție a succesului, și cercetătorul zelos poate vinde foarte bine tot ce are, pentru a ajunge în posesia binecuvântării iubirii dumnezeiești, a mărgăritarului de mare preț.
-203-
În adunarea care asculta la învățătura lui Isus se aflau și mulți pescari; de aceea El le-a prezentat adevărul Său în mod direct în fața ochilor, printr-o pildă luată din viața lor zilnică. El le-a zis: “Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de pești. După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, șed jos, aleg în vase ce este bun, și aruncă afară ce este rău. Tot așa va fi și la sfârșitul veacului. Îngerii vor ieși, vor despărți pe cei răi din mijlocul celor buni, și-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților.” Matei 13, 47-50. De asemenea și aici se întipărește în mintea ascultătorilor despărțirea nelegiuiților de cei drepți la sfârșitul lumii, și anume într-un limbaj, care nu poate fi înțeles greșit.
Isus avea o intenție înțeleaptă în istorisirea atâtor pilde diferite, pentru lămurirea unuia și aceluiași adevăr însemnat. Toate clasele erau adunate înaintea Lui, căci El Se afla într-un loc, unde s-au întrunit oamenii cei mai diferiți în branșele lor sau în călătoriile lor. După ce s-a folosit de mai multe ilustrații, a reușit să câștige unele inimi. Parabola cu semănătorul, cum și acea despre grâu și neghină atinge pe toți. Câmpurile stau în fața lor, și lucrătorii împrăștiau sămânța, sau adunau recolta timpurie. De asemenea și pomul de muștar, care crește atât de falnic în acel ținut, era o învățătură pentru toți.
-204-
Dar spre a face ca adevărurile să pătrundă și mai adânc, El le-a mai spus și alte pilde, care se potriveau pentru diferite cazuri. Cel căutător după bogății reprezintă o clasă mare, asupra cărora parabola Sa despre comoară nu se putea să nu facă o impresie adâncă. Iar aluatul ascuns în făină era o ilustrație care putea fi înțeleasă într-adevăr de toți, dar mai cu seamă de femeile, care cunoșteau așa de bine efectul aluatului asupra făinii; ele au fost astfel în stare de a trage concluzia dintre efectul aluatului și influența harului lui Dumnezeu asupra inimii omenești. Isus nu a trecut cu vederea pe nimeni cu învățăturile Sale, și chiar cel mai neînsemnat om era amintit cu cea mai gingașă milă.
Mântuitorul a întrebat pe ucenicii Săi, dacă au înțeles toate acele parabole. Ei au răspuns: “Da, Doamne”. Iar El le-a zis: “De aceea orice cărturar, care a învățat ce trebuie despre Împărăția cerurilor, se aseamănă cu un gospodar, care scoate din visteria lui lucruri noi și lucruri vechi.” Matei 13, 52. Prin această pildă, Isus explică ucenicilor Săi răspunderea acelora, a căror datorie este, de a răspândi în lume lumina, pe care au primit-o de la El. Vechiul Testament era pe atunci întreaga Sfântă Scriptură, totuși ea nu a fost scrisă numai pentru timpul acela; ci a fost destinată pentru toate timpurile și toate popoarele. Isus dorea, ca răspânditorii învățăturilor Sale să cerceteze cu îngrijire Vechiul Testament după acea lumină, care stabilea identitatea Sa ca Mesia cel făgăduit prin profeți, și lămurește mai dinainte misiunea Sa de pe pământ. Vechiul și Noul Testament sunt de nedespărțit, căci amândouă conțin învățătura lui Hristos. Învățăturile Iudeilor, care nu primesc decât Vechiul Testament, nu sunt spre mântuire veșnică, pentru că leapădă pe Mântuitorul, a Cărui viață și activitate era o împlinire a legii și a profeților. Tot astfel și învățătura acelora care dau la o parte Vechiul Testament, nu duce la mântuire, pentru că prin aceasta ei leapădă ceea ce este mărturia directă a lui Isus. Scepticii încep să lepede parțial Vechiul Testament, și astfel numai un pas mai lipsește, spre a tăgădui și valabilitatea Noului Testament, și în felul acesta să le arunce pe amândouă.
-205-
Iudeii au puțină influență asupra creștinilor, de a le arăta însemnătatea poruncilor, inclusiv a legii obligatorii despre Sabat; și aceasta pentru că deși predică vechile comori ale adevărului, totuși pe cele noi, pe care le-am primit prin învățătura directă a lui Isus, le leapădă. Pe de altă parte, motivul principal, pentru care creștinii nu reușesc să facă pe iudei ca să primească învățătura lui Hristos, ca glas al înțelepciunii divine, constă în aceea, că ei tratează cu dispreț comorile Vechiului Testament, care nu conține altceva decât învățăturile de mai înainte ale Fiului lui Dumnezeu prin Moise. El leapădă legea vestită pe Sinai, și tot așa și Sabatul poruncii a patra, care a fost instituit încă din grădina Eden. Adevăratul predicator al Evangheliei, care urmează învățăturile lui Hristos, va căuta să dobândească o învățătură temeinică atât a Vechiului, cât și a Noului Testament, așa încât el să le poată prezenta poporului în adevărata lor lumină ca un tot de nedespărțit — sprijinindu-se și lămurindu-se unul pe altul. Cu chipul acesta, după cum Isus instruiește pe ucenicii Săi, ei vor scoate din comoară nou și vechi.
Trecând în revistă cu mintea diferitele teritorii în care Isus a lucrat, sufletul Său a fost umplut de compătimire pentru acei împrăștiați, care L-au primit ca Salvator al lor, și priveau la El ca pâine a vieții. Ei îi păreau ca niște oi, care aveau să fie lăsați fără păstor, când El avea să se urce la cer. Înainte de suferințele și de moartea Sa, El a trebuit să însărcineze pe ucenicii Săi, așa ca credincioșii Săi să privească la ei ca învățători trimiși de sus, și în timpul viitor de întuneric și de descurajare să nu fie fără sfătuitor. Chemând apoi pe cei doisprezece ucenici la Sine, le-a zis: “Mare este secerișul, dar puțini sunt lucrătorii! Rugați dar pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Lui.” Până aici ucenicii nu au avut decât puțină experiență în răspândirea adevărurilor practice primite de la Domnul; totuși ei au fost tovarășii Săi timp de mai multe luni de zile, și El I-a trimis ocazional, ca să lucreze pentru un scurt timp independenți, spre a-i pregăti pentru misiunea lor viitoare, când El nu mai avea să fie printre ei. Dar acum El I-a pus doi câte doi, și I-a trimis în diferite direcții. El le-a dat darul de a face minuni; totuși ei nu trebuiau în nici un caz să întrebuințeze această putere pentru înălțarea lor proprie și pentru avantajul lor personal. Ei aveau să lipsească numai câteva zile, și de această dată nu trebuiau să meargă la străini, ci la frații lor, care să le pregătească calea, așa încât ei să poată găsi intrare la poporul, dintre care mulți doreau să facă cunoștință mai de aproape cu învățăturile lui Hristos.
-206-
Trimițând astfel pe ucenicii Săi, Isus I-a instruit ca la intrarea lor într-un oraș să se intereseze de acei care se bucurau de un nume bun, și în timpul, cât aveau să lucreze în acel ținut, să găzduiască la ei; căci influența unor astfel de persoane ar fi fost în folosul cauzei. Dar dacă ucenicii nu aveau să fie primiți de acei, către care ei mergeau, ei trebuiau să scuture chiar și praful de pe picioarele lor față de casa care li se închidea, sau orașul, care refuza să primească solia lor. Acest procedeu trebuia să întipărească poporului însemnătatea vestirii Evangheliei, cum și faptul, că solia nu putea fi disprețuită sau lepădată fără pedepsire. Marele Învățător a declarat ucenicilor Săi cu o accentuare solemnă, că la ziua judecății va fi mai ușor Sodomei și Gomorei, decât acelui oraș, care refuză să asculte.
Isus a îndrumat pe ucenicii Săi, să facă cunoscut și altora aceste adevăruri, pe care El Însuși le-a comunicat lor; El le-a zis: “Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneți la lumină; și ce auziți șoptindu-se la ureche, să propovăduiți de pe acoperișul caselor.” Cunoscând bine împotrivirea și prigonirea, la care aveau să fie expuși în slujba pe care ei aveau s-o înceapă, El I-a întărit pentru lucrarea lor, cu asigurarea, că Dumnezeu va veghea asupra lor în toate primejdiile și ostenelile lor viitoare. Ei nu trebuia să țină seama de împotrivirile oamenilor, ci să caute să placă în toate lui Dumnezeu, în ale Cărui mâini ei se aflau: “Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeți-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă și sufletul și trupul în gheenă.”
Ei trebuia să meargă cu mărturia adevărului și soarta lor s-o lase în mâna Tatălui lor ceresc. Isus I-a mângâiat cu asigurarea purtării de grijă divine, care veghează asupra vieții lor, și a zis: “Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuși, nici una din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până și perii din cap, toți vă sunt numărați. Deci să nu vă temeți; voi sunteți mai de preț decât multe vrăbii.” Matei 10, 29-31.
-207-
Și în cele din urmă el încoronează instrucțiunile și îmbărbătările Sale cu asigurarea măreață a răsplătirii veșnice pentru toți cei ce primesc pe Fiul lui Dumnezeu și urmează învățătura Sa, și cu amenințarea pedepsei pentru toți cei ce o leapădă: “De aceea pe orișicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” Matei 10, 32-33.
În felul acesta, Mântuitorul a însărcinat pe ucenicii Săi, să meargă în lume, ca să vestească cuvântul Său, să vindece pe bolnavi și să mângâie pe cei întristați, așa după cum El a făcut înaintea ochilor lor; și ei au ieșit și au lucrat după prescripțiile Sale.
Misiunea servilor lui Dumnezeu este astăzi de aceeași mare însemnătate, ca și aceea a apostolilor, când Hristos I-a trimis cu aceste cuvinte solemne de învățătură. Primirea sau lepădarea soliei lui Hristos va fi însoțită de acele rezultate, la care se referea Învățătorul cu acea ocazie solemnă, când a însărcinat pe ucenicii Săi să vestească cuvântul Său la toate popoarele.