Viața lui Isus | Capitolul 20
Misiunea lui Isus L-a condus iarăși la Capernaum. Acolo s-a dus vestea că El este în gazdă la Petru, bărbați, femei și copii au mers la El din toate părțile, ca să audă pe minunatul Învățător. În vecinătate se afla un om care a devenit cu totul neputincios din cauza unei paralizii incurabile, și el a renunțat la orice speranță de vindecare. Amicii și rudele sale însă au auzit învățătura plăcută a lui Isus; ei au fost martori ai minunilor Sale uimitoare, și știau, că El nu respingea pe nimeni, ba chiar și leproșii nesuferiți se puteau apropia de El spre a se înapoia curățiți. De aceea ei au început a nădăjdui, că și paraliticul va putea fi restabilit, dacă ar reuși să pătrundă în fața lui Isus.
Ei au încercat să îmbărbăteze pe suferind, povestindu-i despre puterea minunată a lui Isus, de a vindeca orice boală, despre cuvintele Sale pline de grație, pe care le adresa celor deznădăjduiți, și despre mulți, care au fost eliberați prin autoritatea Sa înaltă, din puterea lui Satan. Atunci slăbănogul auzind această veste îmbucurătoare, speranța a fost trezită iarăși în inima sa, că și el va putea fi eliberat de suferințele sale grozave. El dorea cu sete să vadă pe Isus și să se încreadă în El. Totuși aducându-și aminte că pricina principală a suferințelor sale a fost viața sa destrăbălată, nădejdea i-a scăzut de teamă, că nu va putea fi primit în prezența acelui Doctor curat și sfânt. El a iubit plăcerile păcătoase; viața sa a fost o continuă călcare a legii dumnezeiești, și suferințele sale corporale erau o pedeapsă dreaptă pentru nesocotirea poruncilor lui Dumnezeu.
-156-
Cu mult timp mai înainte cărturarii și fariseii s-au ocupat de cazul său, pentru că el a solicitat interesul și înțelegerea lor în speranța, că îi vor aduce alinare spiritului său chinuit și corpului său suferind. Totuși ei au declarat cu sânge rece și fără inimă că boala sa e incurabilă, și au mărturisit chinurile sale și mai mult prin declarația, că el ar suferi dreapta pedeapsă a lui Dumnezeu pentru fărădelegile sale. Era în obiceiul fariseilor, de a se ține departe de cei bolnavi și lipsiți. Ei presupuneau că boala și mizeria ar fi întotdeauna o dovadă a mâniei lui Dumnezeu contra păcătosului. Și totuși, acești bărbați, care se considerau pe ei înșiși ca sfinți și că ar sta sub grația deosebită a lui Dumnezeu, erau adesea, în inimile și umblarea lor, mai stricați, decât suferinzii sărmani, pe care ei îi osândeau.
Slăbănogul s-a lăsat pradă disperării, pentru că nu mai vedea nici un ajutor din nici o parte, până ce vestea despre minunile îndurătoare ale lui Hristos a trezit iarăși speranța în pieptul său. Totuși el s-a temut că nu i se va permite să pătrundă până la El; a simțit că numai dacă Isus îl va vedea și prin iertarea păcatelor sale i se va reda iarăși pacea sufletului, va fi mulțumit a trăi sau a muri, întocmai după cum va fi sfânta voință a lui Dumnezeu. Amicii săi l-au asigurat, că Isus a vindecat încă pe mulți alții, care în orice privință au fost tot așa de păcătoși ca și el însuși, și prin aceasta a fost îmbărbătat în cele din urmă la credința, că și propria sa cerere va fi ascultată.
El a simțit că nu e nici un timp de pierdut; carnea sa stricată a început deja să putrezească. Dacă putea fi făcut ceva spre a-l scăpa de la moarte, atunci trebuia să se facă fără întârziere. Strigătul disperat al sărmanului muribund era: O de aș putea pătrunde până la El! Amicii săi s-au străduit cu zel, ca să-l ajute la împlinirea dorințelor sale, și s-au propus mai multe planuri, pentru ajungerea rezultatului dorit, dar niciunul din acestea nu părea a fi realizabil. Bolnavul, deși era torturat de dureri corporale, totuși își păstra priceperea sa spirituală încă întreagă, și propuse amicilor săi, ca să-l ducă pe patul său la Isus. Ei s-a învoit cu plăcere la aceasta.
-157-
Dar când s-au apropiat cu el de mulțimea deasă, care s-a adunat atât în interiorul, cât și în exteriorul casei în care învăța Isus, se părea aproape cu neputință de a-și ajunge scopul. Totuși ei au înaintat cu povara lor prin mulțime, până ce calea le-a fost închisă cu totul, și ei s-au văzut constrânși să se oprească, înainte de a fi ajuns la distanța de unde să poată auzi glasul lui Hristos. Isus se alfa în interiorul casei și era ca de obicei înconjurat de ucenicii Săi; căci era de mare însemnătate ca ei să audă cuvintele și adevărurile Sale, pe care ei aveau să le vestească mai târziu prin cuvânt și scris în toate țările și pentru toate timpurile.
Fariseii, doctorii și cărturarii îngâmfați erau adunați de asemenea în apropierea Sa. Inimile lor erau pline cu scopuri nelegiuite, și erau însuflețite de dorința, de a încurca și intimida pe sfântul Învățător, spre a-L putea osândi la moarte sub învinuirea că ar fi un amăgitor al poporului. Geloși pe El pentru puterea și înțelepciunea Sa, ei își ascundeau ura lor adâncă, pentru a putea urmări de aproape cuvintele Sale, și pentru a-L întreba cu privire la cele mai ciudate chestiuni, în speranța că vor găsi la El contraziceri sau păreri eretice, care să le dea un pretext de învinuire contra Lui. Ei au fost de față când Isus a vindecat mâna cea uscată în Sabat, și acești bărbați, care au pretins a fi în mod deosebit sub favoarea lui Dumnezeu, erau plini de furie, pentru că El S-a încumetat să facă această bună lucrare în ziua Domnului.
În dosul acestor demnitari ai poporului s-a înghesuit mulțimea care s-a adunat aici din diferite motive. Unii simțeau o atracție irezistibilă de a asculta la cuvintele lui Isus, deși nu pricepeau însemnătatea lor decât în mod întunecos. Ei nu voiau să piardă nici o silabă din rostirile sfinte, și în multe cazuri, sămânța adevărului și a vieții prindea rădăcină în inimile lor, pentru a răsări mai târziu și a aduce roade binecuvântate. Alții veneau din curiozitate sau din dorința după senzațional, cu singura intenție de a vedea și auzi ceva nou. Aici erau reprezentate toate clasele societății și diferite naționalități.
Prin această gloată îngrămădită căutau să-și facă drum purtătorii paraliticului; totuși sforțările lor erau zadarnice. Ei au arătat poporului necesitatea urgentă a cazului lor, pentru a-i mișca să le facă loc, totuși fără succes. Durerile bolnavului au devenit și mai mari din cauza acestei agitații, și amicii săi s-au temut că el avea să moară în această scenă de tulburare. Bolnavul a privit în dreapta și în stânga cu groază nespusă. Să renunțe oare acum la orice speranță, când ajutorul mult dorit era atât de aproape? El a simțit că o decepție amară ar fi fost pentru el cu neputință de suportat, de aceea a propus ca să-l ducă în spatele casei, spre a sparge acolo acoperișul și să-l lase jos prin spărtură în prezența imediată a lui Isus.
-158-
Amicii lui au văzut că aceasta este ultima perspectivă de prelungire a vieții, și că nu mai putea fi dus cu viață până acasă, i-au ascultat sfatul. Ei au făcut un loc prin acoperiș și au coborât pe bolnav jos la picioarele lui Isus. Prin aceasta, cuvântarea lui Isus a fost întreruptă și Mântuitorul a privit la fața tristă a suferindului, și a văzut în ochii săi rugători îndreptați către El o cerere mută. El a înțeles cazul, că El a atras la Sine acest suflet confuz și disperat. Căci de aceea a venit în lume, ca să insufle speranța celor vinovați și nenorociți. Ioan Botezătorul a indicat asupra Lui, ca “Miel al lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”. Spiritul dumnezeiesc al lui Isus a mișcat inima acestui păcătos sărman, și pe când era încă acasă, sufletul său era convins. El a văzut, cum prima licărire de credință s-a transformat încetul cu încetul într-o convingere puternică, că Isus este singura sa salvare, și cum această speranță devenea din ce în ce mai tare cu orice sforțare făcută de a se apropia de El.
Cel suferind poseda averi materiale; dar acestea nu puteau elibera sufletul său de povara vinovăției sale, și nici a-i aduce vindecare corpului său bolnav. Totuși o putere dumnezeiască l-a atras către Amicul păcătoșilor, singurul care putea să-i ajute. Isus a recunoscut credința care s-a dovedit prin sforțările bolnavului de a pătrunde până în prezența Domnului său prin atâtea mari greutăți, și i-a zis: “Fiule, păcatele îți sunt iertate!” Aceste cuvinte au ridicat povara întunericului și a deznădejdii de pe sufletul bolnavului; pacea iubirii desăvârșite și a iertării se repauzează asupra spiritului său și se oglindește pe fața sa. Durerile sale corporale au dispărut, și întreaga sa ființă pare schimbată în fața mulțimii uimite. Paraliticul neputincios este vindecat, păcătosul vinovat a dobândit iertare. El a primit mărturia, după care a dorit atât de adânc. Și nu numai aici, ci chiar acasă, pe când s-a căit de păcatele sale și s-a încrezut în puterea lui Isus, de a-l face sănătos, harul dătător de viață al Mântuitorului a binecuvântat deja inima sa dornică.
-159-
Credința simplă a paraliticului a primit cuvintele Maestrului ca un dar al unei noi vieți. El nu a mai exprimat prin cuvinte nici o altă dorință, simțindu-se prea fericit, într-o tăcere mulțumită. O lumină cerească strălucea pe fața sa, și poporul privea cu admirație la această scenă minunată. Hristos stătea în mijlocul lor, cu o maiestate, care l-a ridicat mult mai presus de demnitarii sinagogii și de legiuitori. Fariseii și mai marii au așteptat cu îngrijorare, ca să vadă, ce va face Isus în acest caz. Ei și-au amintit, că suferindul a cerut mai întâi de la ei ajutor, și că ei s-au ascuns în dosul sfințeniei chemării lor și i-au refuzat orice rază de speranță. Ei au mers chiar atât de departe, încât și-au exprimat indignarea, că nu pot să se ostenească cu o chestiune atât de neplăcută. Ei au privit cu oroare la chipul său gârbovit și i-au zis: “Noi nu putem scăpa pe nimeni de la moarte, descompunerea corpului a și început deja”.
Nemulțumiți cu chinul pe care i l-au provocat prin aceasta, ei au declarat, că el ar suferi dreapta pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcatele sale. Toate acestea au fost trezite iarăși în amintirea lor, când au văzut în fața lor pe omul vindecat. Ei au observat de asemenea, că poporul care cunoștea în majoritate aceste fapte, contemplau această scenă cu cel mai viu interes și uimire. Ei s-au temut că-și vor pierde influența nu numai asupra mulțimii de față, ci și asupra tuturor celor ce aveau să audă de acest eveniment minunat.
Acești bărbați mândri nu au schimbat nici un cuvânt între ei; dar privind unii pe alții, citeau același gând exprimat pe fața fiecăruia. Trebuia să facă ceva spre a opri curentul interesului general. Isus a spus, că păcatele paraliticului sunt iertate. Fariseii au declarat aceste cuvinte ca o arogare a puterii nemărginite, ca o hulă împotriva lui Dumnezeu, și au gândit că ar putea înfățișa aceasta înaintea poporului, ca o crimă, care numai cu moartea ar putea fi ispășită. Ei nu și-au exprimat aceste cugetări prin cuvinte, dar acești adoratori ai formelor și simbolurilor au zis în inimile lor: “Acesta este un hulitor de Dumnezeu. Cine poate ierta păcatele afară de Dumnezeu singur?” Ei au folosit cuvintele lui Hristos, prin care El a făcut cunoscut iertarea divină, ca un mijloc de învinuire contra Sa. Totuși Isus citea gândurile lor, și îndreptând o privire mustrătoare contra lor, de care se simțeau pătrunși până în adâncul sufletului lor, El le-a zis: “Pentru ce aveți astfel de gânduri în inimile voastre? Ce este mai lesne a zice slăbănogului: ‘Păcatele îți sunt iertate’, sau a zice: ‘Scoală-te, ridică-ți patul și umblă?’ dar, ca să știți că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele, ‘Ție îți poruncesc’, a zis El slăbănogului, ‘scoală-te, ridică-ți patul, și du-te acasă’.” Marcu 2,8-11.
-160-
Atunci, acel care a fost adus la Isus pe patul său de boală și ale cărui membre erau incapabile de orice serviciu, s-a ridicat pe picioarele sale cu puterea și agerimea unui tânăr. Sângele înviorător a început să pulseze prin arterele sale, căutând canalele sale naturale cu o exactitate desăvârșită. Organismul omenesc amorțit a intrat deodată în activitate; culoarea rumenă a sănătății a luat locul palorii morții. “Și îndată slăbănogul s-a sculat, și-a ridicat patul, și a ieșit afară în fața tuturor; așa că toți au rămas uimiți, și slăveau pe Dumnezeu și ziceau: ‘Niciodată n-am văzut așa ceva!’”
O, iubire minunată a lui Hristos, care se coboară ca să vindece pe cei nevinovați și suferinzi! Dumnezeirea care se îndură de omenirea suferindă și-i alină durerile! O, ce putere minunată s-a descoperit cu aceasta fiilor oamenilor! Cine poate pune la îndoială solia mântuirii! Cine poate nesocoti milostivirea unui Mântuitor îndurător!
Efectul acestei minuni asupra poporului, era ca și când s-ar fi deschis cerul și mărirea unei lumi mai bune s-ar fi descoperit. Când paraliticul vindecat a trecut prin mulțime preamărind pe Dumnezeu la orice pas, și ducând cu ușurință sarcina sa, poporul s-a dat la o parte, și privea cu o sfială sfântă asupra lui, șoptind unii către alții. “Lucruri minunate am văzut azi”. Fariseii erau amuțiți de consternare și covârșiți de înfrângerea lor. Ei vedeau, că aici nu li s-a oferit nici o ocazie, de a ațâța mulțimea cu prejudecățile și gelozia lor. Lucrarea minunată pentru bărbatul, pe care ei în aroganța lor l-a predat morții și mâniei lui Dumnezeu, a făcut o astfel de impresie asupra poporului, încât influența acestor mai mari ai iudeilor a fost uitată pentru câtva timp. Ei vedeau, că Hristos poseda o putere, și pretindea că Îi aparține Lui, dar pe care ei o atribuiau numai lui Dumnezeu. Demnitatea blândă a purtării Sale, în legătură cu faptele Sale minunate, stătea într-un contrast izbitor cu propria lor înfățișare trufașă și plină de îndreptățirea de sine, încât au fost dezorientați și umiliți, fără totuși a recunoaște prin aceasta prezența unei Ființe superioare.
-161-
Dacă fariseii și cărturarii ar fi fost sinceri înaintea lui Dumnezeu, atunci ar fi cedat acestei dovezi hotărâtoare, la care ei au fost martori, că Isus era cel Făgăduit al lui Israel. Dar ei erau ferm hotărâți, ca nimic să nu-i convingă despre acest lucru. Ei au stat într-un contrast hotărât cu acest Învățător blând și modest, care a venit din atelierul din Nazaret, și care totuși, prin faptele Sale minunate, amenința să distrugă demnitatea și poziția lor. De aceea ei au persistat în ura și răutatea lor și s-au retras pentru a făuri noi planuri, prin care nădăjduiau să osândească și să aducă la tăcere pe Fiul lui Dumnezeu.
Acești bărbați au primit multe și repetate dovezi, că Isus este Mântuitorul făgăduit; totuși nici una din acestea nu era atât de convingătoare și atât de verosimilă ca această minune a milostivirii. Dar cu cât erau mai mari dovezile, ce li s-au oferit, că Isus posedă pe pământ puterea de a ierta păcatele și de a vindeca pe bolnavi, cu atât mai mult se înarmau ei cu ură și cu necredință, până ce Dumnezeu S-a întors în cele din urmă de la ei, iar ei s-au încătușat cu lanțuri făurite de ei înșiși și s-au aruncat în întunericul lipsit de speranță. Nu mai există nici un mijloc pentru câștigarea unor astfel de inimi împietrite prin răutate și necredință.
Foarte mulți sunt astăzi care calcă pe urmele iudeilor necredincioși. Dumnezeu le-a dat lumină; dar ei nu vor s-o primească. Spiritul Său i-a avertizat; dar ei au făcut mustrările Sale ca pietre de poticnire, de care se vor împiedica și cădea. Ei au lepădat milostivirea Sa oferită și au refuzat să creadă adevărul Său, până ce în cele din urmă au fost lăsați de capul lor și pot urma neîmpiedicați pe calea care-i duce la pieire.
În casa paraliticului vindecat a fost o mare bucurie, când el s-a întors la ai săi, purtând cu ușurință pe umerii săi patul pe care a zăcut și pe care a fost purtat cu puțin mai înainte. Ei s-au adunat în jurul lui cu lacrimi de bucurie pe obrajii lor, și de abia credeau cele ce vedeau cu ochii. El a stat în fața lor în deplina sa putere de bărbat. Aceleași brațe, pe care le știau fără viață, erau acum gata să asculte de voința sa; carnea care a fost zbârcită și palidă, exprima acum sănătate prin culoarea sa rumenă. Speranța se putea citi în orice trăsătură a feței sale; orice întristare și descurajare au dispărut acum, și expresia păcii și a fericirii a luat locul semnelor păcatului și al suferințelor. Rugăciuni vesele de mulțumire se ridicau din acea casă, și Dumnezeu era preamărit prin Fiul Său, care a dat speranță celui deznădăjduit și putere celui zdrobit. Acest om era gata cu întreaga sa familie să-și pună viața la picioarele lui Isus. Nici o îndoială nu mai putea tulbura credința lor, nici-o necredință nu mai putea zdruncina devotamentul lor față de Hristos, care a adus lumină în întunericul casei lor.