Viața lui Isus | Capitolul 10
Spiritul reformațiunii lucra cu putere în Ioan. Lumina înțelepciunii și a puterii lui Dumnezeu plana asupra lui. Un entuziasm ceresc înflăcăra zelul său sfânt, care îl mâna, să învinuiască pe față pe preoții iudei și să rostească blestemul lui Dumnezeu asupra lor. Ei pretindeau a avea multă evlavie, în timp ce binefacerea, mila și iubirea lui Dumnezeu le erau străine. Ei căutau să impună respect și să fie văzuți bine de oameni prin înfățișarea lor falnică și prin spiritul lor îngâmfat, în timp ce acestea nu erau decât urâciuni în fața Celui Prea Înalt.
Deși inimile și umblarea lor erau contrare voinței lui Dumnezeu, ei se amăgeau pe ei înșiși cu iluzia deșartă, că i-ar aștepta binecuvântări veșnice, pe temeiul făgăduințelor lui Avraam, părintele credincioșilor. Ei nu erau îmbrăcați cu umilință și le lipsea credința și evlavia lui Avraam. Ei nu au dobândit prin lămurirea și curățirea vieții, valoarea morală care i-ar fi făcut într-adevăr copii ai lui Avraam, și cu toate acestea nădăjduiau a fi părtași făgăduințelor, pe care Dumnezeu le-a dat lui Avraam. Curajul cu care Ioan a acuzat pe farisei, și le-a demascat nelegiuirea și fățărnicia, a pus în uimire pe acei care au fost obișnuiți să-i privească cu onoare și cinste.
Predica sa a trezit un adânc interes pretutindeni. Avertismentele sale serioase și învinuirile sale fără sfială au trezit conștiința oamenilor. Poporul se aduna în cete din orașe și sate. Ei se simțeau atrași către pustie prin astfel de îndrumări serioase și stăruitoare, prin astfel de avertismente și reproșuri curajoase așa cum ei nu au mai auzit niciodată. Nici-o podoabă exterioară din îmbrăcămintea lui Ioan nu putea să-i atragă sau să deștepte atenția lor. Prin îmbrăcămintea sa aspră și prin modul său de viețuire simplu, Ioan semăna cu profetul Ilie. El se hrănea cu lăcuste și miere sălbatică, așa cum îi oferea pustiul, și bea din apa limpede, care curgea din stâncile veșnice. Cu toate acestea gloatele care ascultau la el au fost atât de numeroase, încât faima sa s-a răspândit prin întreaga țară. Și acum, când el era arestat, poporul aștepta cu încordare rezultatul tuturor acestor lucruri, căci ei nu s-au gândit niciodată că pe unul ca acesta, a cărui viață a fost atât de neprihănită, îl poate aștepta ceva rău. Intenția lui Irod, de a da drumul lui Ioan, era amânată din zi în zi, de teamă să nu cadă în dizgrația Irodiadei, care s-a hotărât în inima ei ca Ioan să fie ucis. În timp ce el șovăia, ea era la lucru, de a făuri planuri, cum să se poată răzbuna mai bine contra profetului, pentru că acesta a cutezat să spună adevărul și să mustre umblarea ei contrară legii. Ea știa bine, că deși Irod ținea pe Ioan în închisoare, avea totuși intenția de a-i da drumul, pentru că el avea respect și teamă de el și credea, că el era un profet adevărat a lui Dumnezeu. Ioan a demascat secretul inimii și al vieții sale, și mustrările sale au umplut cu spaimă conștiința vinovată a regelui.
-73-
În multe privințe Irod își corijase viața lui destrăbălată. Totuși iubea ospețele cu petreceri și băuturi ațâțătoare care paralizau neîncetat puterile sale morale și corporale și se lupta contra avertismentelor Spiritului lui Dumnezeu, care convinseseră inima sa și-l mâna să renunțe la păcate. Irodiada cunoștea părțile slabe din caracterul lui Irod și știa, că în împrejurări obișnuite, cât timp Irod va avea mintea limpede, ea nu va putea să aducă la îndeplinire moartea lui Ioan.
Ea a încercat deja, deși fără succes, să câștige aprobarea lui pentru uciderea lui Ioan. Spiritul ei răzbunător lucra acum în direcția de a-și aduce la îndeplinire intenția ei prin viclenie. Ea știa bine, că singura cale, pentru ajungerea scopului ei, se întemeia pe satisfacerea patimilor desfrânate ale regelui. De aceea ea, și-a ascuns ura cât a putut, și și-a pus speranța în ziua de naștere a regelui, despre care știa că va fi o ocazie de desfrânare și beție. Dragostea regelui pentru mâncăruri și vinuri fine i-a dat o ocazie să îl facă să uite prudența sa. Ea voia să-l facă să cedeze în totul poftelor sale, până ce și alte patimi mai josnice aveau să fie trezite în el, sentimentul cel nobil să fie înăbușit și el avea să devină nepăsător cu privire la urmările purtării sale și incapabil, de a aprecia și hotărî bine o chestiune. Ea cunoștea efectele, pe care aceste orgii le produceau asupra spiritului și a purtării. Ea știa că veselia nefirească, provocată prin necumpătare, slăbește simțurile morale în om și face cu neputință pătrunderea impresiilor sfinte în inimă, spre a stăpâni patimile ațâțate, că serbările și petrecerile, jocurile și beția întunecă simțurile și înăbușă temerea de Dumnezeu. De aceea, ea a pregătit totul spre a măguli mândria și vanitatea sa și a satisface patimile sale. Ea a luat măsurile cele mai grandioase pentru serbare și pentru petreceri destrăbălate.
-74-
Marea zi a sosit, și regele cu mai marii curții sale erau în culmea petrecerii și a beției în sala de mese, iar Irodiada, îmbrăcând pe fiica ei grațios, a trimis-o înăuntru la rege. Salomeea era împodobită cu cununi și flori, cu pietre scumpe strălucitoare și cu brățări scânteietoare. Și cu puțină învelire și cu mai puțină modestie, ea a dansat pentru distrarea oaspeților regali. Asupra senzualității ațâțate a acestora ea a făcut impresia frumuseții și a grațiozității, și le-a răpit prin aceasta și ultimul rest de stimă de sine și de bună-cuviință. În locul unei minți luminate, al unui sentiment fin de bună-cuviință și al unei conștiințe simțitoare, patimile josnice au pus în totul stăpânire asupra regelui. Virtutea și spiritul de dreptate nu mai aveau nici o putere stăpânitoare în conștiința lui.
Totul se învârtea în creierul lui Irod. El nu-și mai dădea seama, judecata și stăpânirea sa de sine au dispărut. El nu mai vedea decât sala plină de oaspeți în culmea veseliei, masa ospățului cu vinul scânteietor și cu luminile strălucitoare și pe tânăra fată care juca înaintea lui într-o frumusețe orbitoare. În acel moment de neglijență, el nu se mai gândea decât la o faptă de laudă, care să-l facă și mai mare în ochii fruntașilor regatului său, și, fără să-și dea seama, el a promis și a împuternicit promisiunea cu un jurământ, că va da fiicei Irodiadei, orice ar vrea să ceară.
Acum scopul pentru care a fost trimisă în fața regelui a fost atins. După ce a primit o astfel de promisiune măreață, ea a alergat la mama ei, dornică de a ști ce trebuie să ceară. Răspunsul mamei era deja pregătit: capul lui Ioan Botezătorul pe un disc. Salomeea a fost îngrozită. Ea nu pricepea spiritul de răzbunare ascuns în inima mamei sale, și a refuzat la început să prezinte această cerere neomenoasă. Dar hotărârea nestrămutată a mamei ei nelegiuite a câștigat supremație. În afară de aceasta, ea a stăruit ca cererea să fie îndeplinită imediat, înainte ca Irod să aibă timp să se reculeagă. Ca urmare la aceasta, Salomeea s-a întors la Irod cu cererea îngrozitoare: “‘Vreau să-mi dai îndată, într-o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul.’ Împăratul s-a întristat foarte mult; dar, din pricina jurămintelor sale și din pricina oaspeților, n-a vrut să zică nu.” Marcu 6, 25-26.
-75-
Irod a fost uimit și încremenit. Veselia zgomotoasă a încetat, căci oaspeții au fost umpluți de groază la o astfel de dorință neomenoasă. O tăcere plină de fiori a urmat scenelor de petrecere. Regele deși îmbătat și zăpăcit, a încercat să cheme mintea în ajutor.
El a fost proslăvit întotdeauna pentru calmul său și pentru judecata sa sănătoasă, și el nu dorea să dea pe față o fire șovăielnică și necugetată. El a întărit votul său prin jurământ în onoarea oaspeților, și dacă vreunul dintre ei ar fi ridicat vreo obiecție contra împlinirii promisiunii sale, Irod ar fi cruțat cu plăcere viața lui Ioan. El le-a dat ocazie ca să vorbească în favoarea prizonierului. El a străbătut distanțe mari până la munții pustiului, ca să asculte la cuvântările sale puternice și ei știau că Ioan era un om lipsit de vicii și un profet al lui Dumnezeu. Irod s-a exprimat față de ei, că a făcut acest vot în onoarea lor, și că dacă ei nu ar privi aceasta ca o nesocotire, el nu s-ar mai considera legat prin acest vot.
Dar, deși ei s-au îngrozit la început de cerința nefirească a fetei, totuși ei se aflau încă într-o stare de beție. Ei au stat într-o consternare mută lipsiți de orice minte și judecată. Deși ei au fost somați cu toții să dezlege pe monarh de votul său, totuși limbile lor erau ca paralizate. Nici un glas din toată societatea nu s-a ridicat, ca să salveze viața unui bărbat, care nu le-a făcut niciodată vreun rău. Dar Irod, care se afla încă sub mânie, și pentru a-și păstra demnitatea trebuia să-și țină votul făcut sub influența beției, dacă nu era dezlegat formal de acesta, a așteptat în zadar să audă o voce care să-l oprească de la această faptă. Viața profetului lui Dumnezeu se afla în mâinile unei societăți de oaspeți beți. Acești bărbați ocupau posturi de încredere, înalte, în popor și răspunderi serioase se aflau asupra lor, dar ei aveau stomacurile supraîncărcate cu mâncăruri alese și cu băuturi îmbătătoare, de aceea facultățile lor spirituale au fost îngropate în beția simțurilor, creierul lor se învârtea după muzica și jocurile amețitoare, iar conștiința lor le era întunecată. Prin tăcerea lor, ei au rostit sentința de moarte asupra unsului lui Dumnezeu, pentru a satisface gustul oribil al unei femei.
-76-
Nu de puține ori se pun răspunderi grele asupra acelora, care prin obiceiurile lor desfrânate nu sunt în stare a-și împlini datoriile lor cu o chibzuință liniștită și cu o pătrundere ageră între dreptate și nedreptate, așa după cum au fost dotați de Creator. Păzitorii poporului, bărbați cu poziții înalte, în mâinile cărora se află viața semenilor lor, ar trebui să fie pedepsiți cu asprime, când se dedau la băutură. Acei care mânuiesc legile trebuie și să țină legile. Aceștia trebuie să fie bărbați cu o mare stăpânire de sine și să trăiască într-o desăvârșită armonie cu legile, pe care le reclamă natura lor fizică, spirituală și morală, pentru ca să fie întotdeauna în posesia deplină a facultăților lor spirituale și a unui sentiment fin pentru dreptate. În martirajul lui Ioan Botezătorul avem un exemplu de necumpătare printre acei, care au în mâna lor puteri suverane. Această sărbătoare fatală de ziua nașterii lui Irod, ar trebui să fie un avertisment pentru iubitorii de plăceri și să conțină o învățătură pentru un calm creștin.
Irod a așteptat în zadar să fie dezlegat de votul său, ezitând a dat apoi ordinul pentru decapitarea lui Ioan Botezătorul. Capul profetului a fost adus repede la rege și la oaspeții săi. Acele buze, care au arătat cu credincioșie lui Irod — la întrebarea sa — de ce nu poate deveni ucenicul său, și schimbarea pe care trebuia s-o facă în umblarea vieții sale, au fost închise acum pentru totdeauna. Niciodată acest glas nu avea să mai răsune ca o trâmbiță ca să îndemne pe păcătoși la pocăință. Frivolitatea morală și destrăbălarea unei singure nopți, costară jertfirea celui mai mare profet, care a vestit vreodată oamenilor solia lui Dumnezeu.
Irodiada a primit capul însângerat cu o satisfacție diabolică. Ea a triumfat asupra răzbunării ei și și-a închipuit că Irod nu va mai fi neliniștit acum de nimeni. Dar socotelile ei s-au dovedit total greșite; din această crimă nu a izvorât nici o fericire pentru ea. Numele ei a devenit renumit și hidos pentru această faptă oribilă, iar inima lui Irod era apăsată și mai greu de mustrări de conștiință, decât atunci când Ioan îl osândea. Și tocmai fapta, despre care ea credea, că va zdrobi influența profetului, îl înconjură cu o aureolă sfântă, nu numai în inimile ucenicilor săi, ci și în ale acelora, care mai înainte nu au îndrăznit, să se mărturisească pe față ca urmași ai săi. Mulți dintre acei care au auzit solia sa de avertizare, și care erau convinși în inima lor de învățătura sa, au fost mânați acum de groaza acestei crime de o cruzime barbară, să ia poziție pe față pentru cauza sa și s-au declarat ca ucenici ai săi. Insuccesul Irodiadei de a înăbuși influența învățăturilor lui Ioan a fost dovedit în totul. Acele învățături trebuiau să treacă prin toate generațiile până la sfârșitul zilelor, pe când viața ei păcătoasă și răzbunarea ei diabolică a adus o recoltă de ocară pentru ea însăși.
-77-
După ce sărbătoarea lui Irod a fost terminată și amețeala băuturii a dispărut, mintea a urcat iarăși pe tronul ei și regele a fost cuprins de căință. Crima pe care el a săvârșit-o i-a stat mereu în față, și el a căutat neîncetat ușurare de chinul, pe care i-l aducea o conștiință vinovată. Credința sa în Ioan, ca profet trimis de Dumnezeu a rămas nestrămutată. Când medita la viața de tăgăduire de sine a acestuia și la cuvântările sale uriașe, la avertismentele sale solemne și serioase, la judecata sa sănătoasă ca sfătuitor și își aducea apoi aminte că el a fost cel care l-a condamnat la moarte, îl cuprindeau mustrări de conștiință îngrozitoare. Aglomerat de afacerile regatului și fiind în mare cinste înaintea oamenilor, el arăta totuși o față zâmbitoare și o înfățișare demnă, în timp ce în el se ascundea o inimă îndurerată și stăpânită de temeri, înspăimântată neîncetat de o presimțire înfricoșată, că blestemul lui Dumnezeu zace asupra lui.
Auzind Irod despre faptele minunate ale lui Hristos, că vindecă bolnavi, scoate afară pe demoni, și învie pe morți a fost tulburat și consternat foarte tare. Convingerea sa era, după cum a predicat și Ioan, că Dumnezeu este în realitate de față pretutindeni și că El a fost martor la petrecerea destrăbălată și la orgia nelegiuită de la ospățul regelui, și că urechea Sa a auzit acel ordin, pe care el l-a dat călăilor pentru decapitarea lui Ioan, și că ochiul Său a văzut triumful Irodiadei și râsul și batjocurile cu care ea privea capul despărțit de trunchi al vrăjmașului ei. Multe lucruri, pe care el le-a auzit altă dată de pe buzele profetului, vorbeau acum conștiinței sale cu un glas mai tare, decât predica sa din pustie. El a aflat de asemenea de la Ioan că înaintea lui Dumnezeu nu rămâne nimic nedescoperit, de aceea el a tremurat la gândul, că va fi lovit de vreo pedeapsă îngrozitoare pentru păcatul ce-l săvârșise.
-78-
Auzind despre cuvintele lui Hristos, Irod se gândea că Dumnezeu a înviat pe Ioan și l-ar fi îmbrăcat cu o mai mare putere de a osândi pe păcătoși. El era stăpânit de o frică continuă, că Ioan își va răzbuna moartea sa, rostind sentința de pedepsire asupra lui și a casei sale. “Împăratul Irod a auzit vorbindu-se despre Isus, al cărui nume ajunsese vestit; și a zis: ‘Ioan Botezătorul a înviat din morți, și de aceea lucrează aceste puteri prin el.’ Alții ziceau: ‘Este Ilie.’ Iar alții ziceau: ‘Este un proroc ca unul din proroci.’ Dar Irod, când a auzit lucrul acesta zicea: ‘Ioan acela, căruia i-am tăiat capul, a înviat din morți.’” Marcu 6, 14-16.
Domnul a urmărit pe Irod, întocmai după cum este scris în a cincia carte a lui Moise: “Domnul îți va face inima fricoasă, ochii lâncezi, și sufletul îndurerat. Viața îți va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi și noapte, nu vei fi sigur de viața ta. În groaza care-ți va umple inima și în fața lucrurilor pe care ți le vor vedea ochii, dimineața vei zice: ‘O, de ar veni seara!’ și seara vei zice: ‘O de ar veni dimineața!’” Deuteronom 28, 65-67.
Aceste cuvinte cuprind o descriere vie a vieții criminalului. Propriile sale cugete erau învinuitorii săi, și nici un chin nu putea să fie mai rău, decât mustrările de conștiință, care nu-l lăsau în pace ziua și noaptea.
Profetul Ioan era mijlocul de legătură dintre cele două dispensațiuni. El era o lumină mai mică după care urma alta mai mare. El trebuia să zdruncine încrederea poporului în tradițiile sale, spre a le rechema în amintire păcatele lor, și a-i conduce la pocăință, pentru ca să fie pregătiți să prețuiască lucrarea lui Hristos. Dumnezeu a comunicat cu Ioan prin inspirația care a luminat priceperea profetului, ca să îndepărteze superstiția și întunerecul, care din cauza învățăturilor false au întunecat din ce în ce mai mult chiar sufletele iudeilor temători de Dumnezeu.
Totuși cel mai mic dintre urmașii lui Hristos, care era martor al faptelor Sale minunate, și care se putea bucura de sfaturile cerești ale Acestuia, și de cuvintele de mângâiere, care ieșeau de pe buzele Sale, era mai favorizat decât Ioan Botezătorul. Nici o lumină n-a luminat vreodată spiritul omenirii căzute, sau îl va lumina vreodată, ca lumina care strălucește din învățăturile și exemplele lui Hristos. Hristos și misiunea Sa, preînchipuite prin jertfele care indicau la aceasta, nu era înțeles decât într-un mod nelămurit. Chiar Ioan a fost câtva timp în nedumerire și pentru că nu înțelegea pe deplin viața viitoare nemuritoare prin Mântuitorul, gândea că Hristos va deveni un Suveran pământesc care să domnească peste supușii drepți și sfinți. “Și lumina a răsărit în întuneric și întunericul n-a cuprins-o.”
-79-
Deși niciunul dintre profeți n-a avut de îndeplinit vreo misiune mai înaltă sau vreo lucrare mai mare, ca aceea a lui Ioan, totuși acestuia nu i-a fost îngăduită favoarea, să vadă însuși succesul propriei sale lucrări. El nu a avut privilegiul de a fi cu Hristos și de a vedea puterea dumnezeiască care însoțea acea lumină mai mare. El nu putea fi martor ocular al minunilor lui Isus, cum El da orbilor vedere, vindeca pe bolnavi și învia pe morți. El nu a văzut lumina, care lumina prin acel cuvânt al lui Hristos și își arunca razele sale glorioase pe făgăduințele profeților. Lumea a fost luminată prin splendoarea măririi Tatălui în persoana Fiului, totuși profetului singuratic nu i-a fost îngăduită favoarea de a vedea și pricepe înțelepciunea și milostivirea lui Dumnezeu printr-o cunoștință personală a slujirii lui Hristos.
În acest sens mulți care au avut favoarea de a se bucura de învățăturile lui Hristos și a vedea minunile Sale, erau mai mari decât Ioan.
Toți acei, care erau cu Hristos, când El umbla ca om printre oameni, și acei care ascultau la învățăturile Sale în împrejurări diferite — fie când predica în templu, sau când umbla pe străzi, și învăța mulțimea pe cale, sau pe malul mării; sau când ședea ca oaspete invitat la masa cuiva, având mereu cuvinte de învățătură pe buze, spre a face față la toate trebuințele acelora, care aveau nevoie de ajutorul Său — vindecând, mângâind și mustrând, după cum cerea împrejurarea — toți aceștia erau puși mai pe sus decât Ioan.