Viața lui Isus | Capitolul 09
Numărul ucenicilor lui Isus se înmulțea din zi în zi, iar poporul venea la El din orașe și sate, ca să-L asculte. Mulți veneau ca să fie botezați; totuși Hristos personal nu boteza pe nimeni, ci îndeplinirea acestei întocmiri era lăsată pe seama ucenicilor Săi. Pe când aceștia botezau o mare mulțime, printre Iudei și printre ucenicii lui Ioan se discuta chestiunea, dacă botezul curăță pe păcătos de păcatele sale. Ucenicii lui Ioan au răspuns că Ioan botează numai spre pocăință, dar ucenicii lui Hristos botează spre o nouă viață. Ucenicii lui Ioan au devenit geloși pentru simpatia ce Și-a câștigat-o noul Învățător și îi ziceau lui Ioan despre Hristos: “Cel ce era cu tine dincolo de Iordan, și despre care ai mărturisit tu, iată că botează, și toți oamenii se duc la El. Drept răspuns Ioan le-a zis: ‘Omul nu poate primi decât ce îi este dat din cer.’” Ioan 3, 26-27.
Cu aceste cuvinte Ioan vrea să spună: De ce să fiți voi geloși pentru mine? “Voi înșivă îmi sunteți martori că am zis: ‘Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cine are mireasă, este mire; dar prietenul mirelui, care stă și-i ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: și această bucurie, care este a mea, este deplină.’” Ioan 3, 28-29.
Departe de a fi gelos pentru prosperitatea lucrării lui Hristos, Ioan din contră s-a bucurat, când vedea succesul pe care îl avea Isus. El a asigurat pe ucenicii săi că misiunea sa nu consta decât în aceea, de a îndrepta atenția generală la Hristos. “Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez. Cel ce vine din cer, este mai pe sus de toți; cel ce este de pe pământ, este pământesc, și vorbește ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai pe sus de toți. El mărturisește ce a văzut și a auzit, și totuși nimeni nu primește mărturia Lui.” Ioan 3, 30-32.
-68-
Cu aceasta Ioan asigură pe ucenicii Săi, că Isus este Mesia cel promis, Salvatorul lumii. Lucrarea lui fiind terminată, el îndreaptă pe ucenicii săi, să privească spre Isus și să-I urmeze ca Marelui Învățător.
Afară de bucuria, pe care Ioan o simțea pentru succesul misiunii sale, viața sa era plină de strâmtorări și de tăgăduire de sine. El, care vestea prima venire a lui Hristos, nu a putut asculta personal învățăturile Sale, și nici să fie martor al minunilor Sale. Glasul lui Ioan nu era auzit decât rar în afară de pustie. Viața sa era retrasă, și totuși oamenii veneau cu miile în pustie, ca să asculte la cuvintele acestui profet minunat. El a pus securea la rădăcina pomului și a mustrat păcatul, fără a ține seama de consecințele ce-ar putea urma, și a pregătit astfel calea pentru lucrarea lui Hristos.
Irod a fost adânc mișcat, când a ascultat la mărturia tăietoare a lui Ioan și întreba cu mare interes, ce ar putea să facă, pentru a putea deveni ucenicul său. Adevărul simplu al omului lui Dumnezeu a făcut o impresie adâncă asupra lui. Conștiința sa îl osândea, căci o femeie plină de patimi josnice i-a câștigat simpatia și i-a stăpânit sufletul. Această femeie lipsită de conștiință, năzuia după putere și vază, și gândea, că devenind femeia lui Irod, va putea mai bine să-și ducă planurile ei la îndeplinire. Dar Irod, ascultând marile adevăruri rostite de Ioan, când auzi amenințările pedepsei viitoare a nelegiuiților, tremura și dorea să rupă lanțurile poftei, care l-a legat. El a deschis predicatorului inima sa. Acesta i-a declarat, că este imposibil a avea parte la împărăția lui Mesia, până nu rupe legătura ilegală cu femeia fratelui său și nu ascultă din toată inima de poruncile lui Dumnezeu.
Irod era înclinat să urmeze sfatul lui Ioan și a făcut cunoscut Irodiadei, că el nu o poate lua în căsătorie împotriva legii lui Dumnezeu. O ură înverșunată contra lui Ioan a fost ațâțată în inima ei. Irod nu avea principii și era foarte șovăielnic, așa încât Irodiadei nu i-a fost greu, să dobândească iarăși grația sa și să exercite asupra lui influența ei de mai înainte. Irod a preferat să cedeze păcatului, decât să se supună hotărârilor legii lui Dumnezeu. După ce Irodiada și-a recâștigat puterea, s-a hotărât să se răzbune pe profet pentru îndrăzneala lui. Ea a reușit să-l influențeze pe Irod să îl aresteze pe Ioan.
-69-
Pe când predicatorul lâncezea în închisoare, a auzit prin ucenicii săi despre faptele supranaturale ale lui Isus. Ioan și-a petrecut cea mai mare parte din viața sa sub cerul liber, într-o muncă activă și sârguitoare, el a suportat lipsuri și necazuri, dar niciodată mai înainte nu a trecut prin neplăcerile unei vieți închise. De aceea el a devenit foarte abătut și chinuit chiar de îndoială, dacă Isus este într-adevăr Mesia. Ucenicii săi îi raportaseră despre faptele minunate ale lui Hristos, la care ei au fost martori oculari; Ioan însă deducea că dacă Isus ar fi într-adevăr Salvatorul așteptat, ar trebui atunci să Se dea pe față în public ca Mântuitor al lumii.
Ioan avea idei nelămurite despre împărăția pe care Hristos a venit s-o întemeieze. Chiar și ucenicii Mântuitorului gândeau, că El va ridica un imperiu mondial și va domni pe tronul lui David la Ierusalim. Ioan a devenit nerăbdător, că Isus nu s-a descoperit imediat și nu a luat autoritatea împărătească pentru a-i supune pe romani. El nădăjduia că atunci când Mesia avea să-Și întemeieze împărăția, el va putea părăsi închisoarea și gândea că Isus va face cu siguranță uz de autoritatea Sa și îl va elibera, dacă El ar fi într-adevăr Fiul Dumnezeului atotputernic.
De aceea Ioan a trimis pe ucenicii săi la Hristos cu întrebarea: “Tu ești acela care are să vină sau să așteptăm pe altul?” Ucenicii căutau să se apropie de Isus, dar nu puteau decât cu mare greutate din cauza mulțimii, care aduceau pe bolnavii lor la puternicul Salvator. La întrebarea lor Isus le-a răspuns: “Duceți-vă de spuneți lui Ioan ce auziți și ce vedeți: Orbii își capătă vederea, șchiopii umblă, leproșii sunt curățiți, surzii aud, morții învie, și săracilor li se propovăduiește Evanghelia. Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire.” Matei 11, 3-6.
Mustrarea blândă care se cuprindea în aceste cuvinte, nu a rămas fără efect asupra lui Ioan. El a înțeles acum mai bine însemnătatea misiunii lui Hristos; și plin de supunere și credință, el s-a încrezut de aici înainte în Dumnezeu, spre a trăi sau muri în serviciul Său, după buna Sa plăcere. După ce ucenicii lui Ioan au plecat, Isus a vorbit către mulțime despre Ioan și a zis: “Ce-ați ieșit să vedeți în pustie? O trestie clătinată de vânt?”
-70-
Isus știa că o trestie clătinată de vânt era tocmai contrariu față de caracterul lui Ioan. Ioan nu putea fi clătinat de nici o lingușire, și nici amăgit de rătăcirile dominante. Nici răsplătirile și nici onorurile lumești nu erau în stare să-l abată de la chemarea vieții sale. Profetul lui Dumnezeu sta neclintit ca o stâncă, pentru a mustra păcatul și crimele în orice formă ar fi ele, la regi și la mai mari, cât și la cei de jos și necunoscuți.
“Dacă nu, atunci ce ați ieșit să vedeți? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi sunt în casele împăraților. Atunci ce ați ieșit să vedeți? Un prooroc? Da, vă spun, și mai mult decât un prooroc; căci el este acela despre care s-a scris: ‘Iată trimit înaintea feței Tale pe solul Meu, care Îți va pregăti calea înaintea Ta.’ Adevărat vă spun că dintre cei născuți din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuși, cel mai mic în împărăția cerurilor este mai mare decât el. Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăția cerurilor se ia cu năvala, și cei ce dau năvală, pun mâna pe ea.” Matei 11, 7-12.
Poporul către care vorbea Hristos, știa că hainele pe care le purta Ioan erau tocmai contrariul, față de cele purtate în palatele împărătești. Hristos voia prin urmare să întrebe: Din ce motiv alergați voi în pustie, ca să ascultați la predicile lui Ioan? Pustiul nu este un loc unde să găsești pe aceia, care se împodobesc cu costume prețioase și moi. Hristos voia să-i facă atenți asupra deosebirii dintre îmbrăcămintea lui Ioan și cea a preoților iudei. Profetul purta un veșmânt simplu și aspru, care corespundea în totul scopului, dar era într-un contrast izbitor cu veșmintele luxoase ale preoților și mai marilor iudei.
Acești fruntași credeau că vor fi prețuiți după înfățișarea lor exterioară și de aceea desfășurau un mare lux în veșminte scumpe și în tunici scânteietoare. Ceva mai mult, ei urmăreau să trezească admirația oamenilor, în loc să caute să dobândească aprobarea lui Dumnezeu printr-o curăție neprihănită a caracterului și sfințenie a vieții.
-71-
Hristos îndruma pe ucenicii Săi cum și mulțimea, să urmeze ceea ce era bun în învățăturile cărturarilor și ale fariseilor, dar să nu imite exemplul lor rău, sau să se lase amăgiți prin semețiile lor ambițioase.
El a zis: “Deci toate lucrurile, pe care vă spun ei să le păziți, păziți-le și faceți-le; dar după faptele lor să nu faceți. Căci ei zic, dar nu fac. Ei leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat, și le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miște. Toate faptele lor le fac pentru ca să fie văzuți de oameni. Astfel își fac filacteriile late, își fac poalele veșmintelor cu ciucuri lungi; umblă după locurile dintâi la ospețe, și după scaunele dintâi în sinagogi; le place să le facă oamenii plecăciuni prin piețe și să le zică: ‘Rabi! Rabi!’” Matei 23, 3-7.
Ioan vedea, că acești iudei mândri se înălțau și se lăudau pe ei înșiși, făcând multă paradă înaintea poporului cu evlavia lor prefăcută. Ei legau părți din lege pe frunțile și mâinile lor, așa încât toți să poată recunoaște și admira pretinsa lor sfințenie. Într-adevăr Dumnezeu a poruncit fiilor lui Israel, să poarte o bandă albastră la poalele veșmintelor lor, pe care să fie brodate cele zece porunci. Aceasta trebuia să le reamintească neîncetat datoria de a iubi pe Dumnezeu mai presus de toate și pe aproapele ca pe ei înșiși. Dar cu cât ei s-au abătut mai mult de la curăția și simplitatea originală și cu cât umblarea vieții lor era mai mult în contrazicere cu legea lui Dumnezeu, cu atât mai sârguitori erau ei în a purta benzi late ca amintire (filacterii), și a adăuga la cuvintele care Dumnezeu a rânduit să fie scrise pe banda cea albastră. Pe dinafară ei dau pe față cea mai adâncă evlavie, în timp ce faptele lor stau în cea mai mare contrazicere cu mărturisirea lor.