Viața lui Isus | Capitolul 07
După botez “Isus … a fost dus de Duhul în pustie unde a fost ispitit de diavolul”. Luca 4, 1. Misiunea Mântuitorului trebuia să înceapă acum în curând; mai întâi El trebuia să Se retragă din viața de treburi, spre a suporta o întreită ispitire, pentru binele acelora, la care El a venit ca să-i răscumpere.
După ce Satan a dus pe Adam și pe Eva la cădere, s-a lăudat, că ar fi stăpânitorul lumii, și este adevărat, că el a avut în toate timpurile mulți urmași. Totuși intenția sa, de a uni pe omul căzut cu sine, și de a domni astfel cu o putere nemărginită peste întreg pământul, nu a fost împlinită. Deși omul în starea sa decăzută a avut de suferit urmările neascultării sale, totuși el nu a rămas în totul fără speranță. Din cauza vinei sale, el nu era în stare să prezinte cauza sa direct în fața lui Dumnezeu; dar planul de mântuire, așa cum el a fost hotărât în cer, a transmis osânda de moarte de la credinciosul ascultător asupra unui Înlocuitor. Era nevoie de vărsare de sânge, căci moartea era urmarea păcatelor omului. În jertfa ucisă, omul din acel timp trebuia să recunoască împlinirea cuvintelor lui Dumnezeu: “Veți muri”. Sângele vărsat însemna o ispășire și indica la cer către un Salvator, care avea să vină odată în această lume, ca să moară pentru păcatele oamenilor și prin aceasta avea să îndreptățească în totul legea Legiuitorului ceresc. Speranța răscumpărării prin Hristos a mișcat pe oamenii căzuți, ca să fie foarte credincioși în aducerea de jertfe. Satan supraveghea cu cel mai mare interes orice chestiune care era în legătură cu aceste jertfe ceremoniale, și a observat în curând, că ele simbolizau o viitoare jertfă ispășitoare pentru neamul omenesc. Aceasta i-a produs o mare tulburare, căci amenința să zădărnicească planul său favorit, de a dobândi stăpânire asupra întregii lumi și a locuitorilor ei. Totuși în loc să renunțe la planurile sale rele, el a dublat sforțările sale, pentru a-și ajunge scopurile sale și diferitele epoci din istoria acestui pământ sunt caracterizate prin triumfurile sale demonice. Poftele și patimile, războaiele, beția și crimele se răspândesc pe pământ pe măsură ce locuitorii se înmulțesc. Dumnezeu a nimicit pe oameni printr-un potop mare de apă, și a făcut să plouă foc și pucioasă peste orașele nelegiuite; totuși împotrivitorului i-a fost încă îngăduit, să-și urmărească planurile sale de nimicire.
-53-
Satan este un cercetător sârguincios al Bibliei și este mult mai bine familiarizat cu profețiile decât mulți învățători religioși. El a căutat întotdeauna să facă cunoștință cu intențiile descoperite ale lui Dumnezeu, spre a putea zădărnici planurile Celui Prea-Înalt. Satan recunoștea, că darurile de jertfă preînchipuiau pe un Salvator viitor, care avea să elibereze pe om din stăpânirea întunericului, și că acest Răscumpărător va fi Fiul lui Dumnezeu. De aceea el a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a aduce inimile oamenilor din toate timpurile sub puterea sa și în același timp să întunece înțelegerea profețiilor, pentru ca la timpul când Hristos avea să apară, poporul să nu-L primească ca Salvator al său.
Încă de la timpul când Hristos a fost născut în Betleem, Satan nu L-a pierdut niciodată din vedere. El a căutat să-L nimicească pe toate căile, totuși fără succes, deoarece Fiul lui Dumnezeu a fost ocrotit de brațul cel puternic al Tatălui Său. Satan cunoscând foarte bine poziția înaltă a lui Hristos în cer, a fost cuprins de îngrijorare, când acest Prinț puternic al luminii a părăsit curțile cerești, spre a veni pe pământ în chip de om. Cel rău se temea acum, nu numai că planul său favorit, de a stăpâni cu o putere suverană pe pământ, va fi zădărnicit, ci că i se va smulge din mână chiar puterea, pe care a posedat-o până acum. Când a mers în pustie pentru a ispiti pe Hristos, el a pus în mișcare, pentru ajungerea intenției sale, toată puterea și viclenia care-i sta la îndemână, spre a-L face să-și calce legământul.
-54-
Marea lucrare de răscumpărare nu putea fi adusă la îndeplinire, decât dacă Salvatorul avea să ia locul omului căzut. Încărcat de păcatele lumii, El a trebuit să umble pe aceeași cale, pe care a căzut Adam. El a trebuit să reia lucrarea de acolo de unde a căzut Adam, și să treacă printr-o încercare de același caracter, totuși nemărginit mai mare decât încercarea lui Adam. Pentru om este imposibil a pricepe pe deplin puterea ispitelor, la care a fost expus Hristos. Orice tentație spre păcat, căreia omului îi vine atât de greu să i se împotrivească, Fiul lui Dumnezeu a trebuit s-o sufere, și aceasta într-o măsură cu atât mai mare, cu cât caracterul Său era mai presus de al omului căzut.
Înainte de a fi ispitit de către vrăjmaș, Adam era fără de păcat. El a stat înaintea lui Dumnezeu într-o putere de bărbat desăvârșit, având toate organele și mintea sa dezvoltate pe deplin și în mod proporțional egal; anturajul său era în totul măreț, și el putea comunica zilnic cu îngerii cei sfinți. Ce contrast găsim noi însă la această ființă desăvârșită, în al doilea Adam, când a mers în pustie spre a duce singur lupta cu Satan! Timp de 4000 de ani, neamul omenesc a scăzut mereu în mărimea și puterea sa corporală, întocmai după cum și starea morală s-a înrăutățit din ce în ce mai mult. Spre a ridica iarăși pe omul căzut, Hristos a trebuit să Se coboare în totul la el. De aceea El a luat chip de rob și a purtat slăbiciunile și degenerarea acestui neam. El s-a coborât pe Sine la aceste adâncuri ale mizeriei omenești, spre a se pune în totul pe aceeași treaptă cu oamenii, și a-i putea salva din înjosirea, în care i-a trântit păcatul.
“Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care și prin care sunt toate, și care voia să ducă pe mulți fii la slavă, să desăvârșească, prin suferințe, pe Căpetenia mântuirii lor.” Evrei 2, 10. “Și după ce a fost făcut desăvârșit, S-a făcut pentru toți cei ce-L ascultau, urzitorul unei mântuiri veșnice.” Evrei 5, 9. “Prin urmare, a trebuit să se asemene fraților Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce privește legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos și vrednic de încredere, ca să facă ispășire pentru păcatele norodului. Și prin faptul că El Însuși a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiți.” Evrei 2, 17. “Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat.” Evrei 4, 15.
-55-
Când Hristos a mers în pustie, fața Sa a fost schimbată, și seninătatea Sa a dispărut; greutatea păcatelor lumii apăsau asupra sufletului Său și trăsăturile feței Sale exprimau o tristețe nespusă, un chin sufletesc, pe care nici un om nu-l simțise vreodată. Poftele senzuale au sporit de la căderea lui Adam cu fiecare generație, până ce puterea morală a oamenilor a fost atât de slăbită, încât ei nu le puteau birui în propria lor putere. Hristos trebuia să biruie foamea pentru neamul păcătos, fiind Însuși supus la cea mai grea încercare în această privință. În acest scop El trebuia să stea singur pe cărarea ispitei, fără să aibă pe cineva, care să-L poată ajuta sau să-L întărească. El trebuia să lupte singur cu puterile întunericului, și să dea pe față o astfel de stăpânire de sine, care era mai tare decât foamea și moartea. Durata acestui post este dovada cea mai puternică despre marea păcătoșenie a unui apetit degenerat, și despre marea putere, pe care acesta o exercită asupra omenirii.
Prin ațâțarea apetitului, Satan a dus la căderea lui Adam și Eva, și prin toate generațiile de mai târziu, aceasta a fost arma cea mai puternică, pe care el a folosit-o pentru coruperea neamului omenesc. Deoarece Hristos a luat chip de rob și era astfel supus slăbiciunilor omenești, Satan nădăjduia că va putea să-L biruiască prin acest mijloc puternic și a început astfel să-și pună planurile în aplicare. Îndată ce Hristos a început să postească, el a fost imediat prezent cu ispitirile sale. El a venit la Domnul îmbrăcat ca înger de lumină, pretinzând că ar fi trimis de la tronul lui Dumnezeu, spre a-și arăta compătimirea sa pentru Hristos și a-L elibera din starea Sa de suferință. El a invocat obiecțiunea că Dumnezeu n-ar cere, ca Hristos să treacă prin toate suferințele și lipsurile, ci că ar voi să pună numai la încercare dorința Fiului Său de a fi ascultător.
Satan i-a zis că e îndeajuns pentru El a călca pe calea însângerată, dar că n-ar avea nevoie să umble pe ea, ci că va fi pus numai la încercare, ca și Avraam, spre a dovedi ascultarea Sa desăvârșită.
El susținea, a fi îngerul care a oprit mâna lui Avraam, când acesta era gata să înjunghie pe Isaac, și că acum ar fi venit, ca să salveze viața Fiului lui Dumnezeu, să-L păzească de moartea dureroasă prin foame și să-I dea ajutor la lucrarea mântuirii.
-56-
Satan amăgește astăzi pe mulți, întocmai după cum căuta și atunci să înșele pe Hristos, pretinzând a fi trimis din cer, ca să facă o lucrare bună pentru omenire. Și masele poporului sunt atât de orbite prin vicleșugurile sale, încât ei nu pot recunoaște adevăratul său caracter, și îl adoră ca pe un sol dumnezeiesc, pe când el nu urmărește decât ruina lor veșnică.
Totuși Hristos s-a întors de la toate aceste ispitiri viclene, și a rămas credincios intenției Sale de a executa planul dumnezeiesc. Satan a căutat acum pe altă cale ca să-și ajungă scopul său. Crezând că simulând caracterul îngerilor, va sfida orice demascare, s-a prefăcut că ar pune la îndoială Dumnezeirea lui Hristos din cauza feței Sale slăbite și a mediului Său nepotrivit.
Îmbrăcat cu natura omenească, Hristos se deosebea în înfățișarea Sa de îngerii cerului; totuși aceasta era o coborâre necesară, căreia El s-a supus cu plăcere, când a devenit Salvatorul omului. Satan pretindea de la El o dovadă despre caracterul Său divin și pretexta, că Dumnezeu n-ar lăsa desigur pe Fiul Său într-o asemenea stare vrednică de plâns. El a mai declarat că unul dintre îngerii cerești ar fi fost aruncat pe pământ, și că Hristos ar semăna la înfățișare mai mult cu acest înger căzut decât cu Regele Cerului. Indicând în același timp la chipul său strălucit, plin de lumină și putere, a comparat în batjocură mizeria lui Hristos cu propria sa strălucire.
El a susținut că ar fi trimis de Dumnezeu, ca să ceară de la Hristos o dovadă, dacă este Fiul lui Dumnezeu. El L-a batjocorit că ar fi un reprezentant amărât al îngerilor, iar nicidecum înălțatul lor Suveran, Regele recunoscut al cerului. El a căutat să-l facă să creadă, că înfățișarea Sa exterioară ar dovedi, că ar fi părăsit de Dumnezeu și de oameni. El a declarat că dacă El este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu și de o ființă cu Tatăl, atunci trebuie să dovedească aceasta, satisfăcându-și foamea printr-o minune. El a stăruit apoi pe lângă El ca să schimbe în pâine piatra de la picioarele lui, și dacă avea să facă aceasta, el a făgăduit că va renunța la pretențiile sale de întâietate și cu aceasta se va încheia pentru totdeauna lupta dintre dânșii.
Satan nădăjduia să zdruncine încrederea lui Hristos în Tatăl Său, care a îngăduit ca El să fie adus în această stare de suferință extraordinară în pustie, pe unde nici un om n-a călcat vreodată. Prin puterea descurajării și a foamei îngrozitoare arhivrăjmașul nădăjduia să poată mișca pe Hristos, ca să folosească puterea Sa de a face minuni pentru avantajul Său propriu, și cu chipul acesta să Se smulgă din mâinile Tatălui Său.
-57-
Împrejurările și situația în care Se afla Hristos erau de așa natură, că îngreunau foarte mult o ispitire în acest punct. Postirea îndelungată L-a slăbit corporal, chinurile foamei au mistuit puterea Sa de viață și corpul Său slăbit pretindea hrană. El ar fi putut săvârși o minune, spre a-Și satisface foamea Sa chinuitoare, dar aceasta n-ar fi fost conform cu planul lui Dumnezeu. Nu era în misiunea Sa de a folosi puterea dumnezeiască pentru avantajul Său propriu. El nu a făcut aceasta niciodată în timpul viețuirii Sale pământești; toate minunile Sale au fost săvârșite pentru binele altora.
Deși coborârea lui Isus, L-a făcut să sufere foame și dispreț, totuși El a respins pe Satan cu aceleași cuvinte, pe care le-a rostit prin Moise către poporul Israel răsculat: “Omul nu trăiește numai cu pâine ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Atât prin această declarație, cât și prin exemplul Său, Hristos a arătat că lipsa de hrană pământească este de o însemnătate mult mai mică, decât retragerea grației divine.
Astfel Hristos devenind reprezentantul omului spre a birui acolo unde omul a cedat, nu trebuia să-Și arate puterea Sa dumnezeiască în alinarea propriei Sale suferinți, căci omul cel căzut nu putea săvârși nici o minune, spre a se elibera de dureri, și Hristos ca reprezentant al său trebuia să suporte suferințele Sale tocmai ca un om, spre a da astfel, un model desăvârșit de credință și de încredere în Tatăl Său ceresc.
Hristos a recunoscut pe Satan imediat, și era nevoie de o mare stăpânire de sine, pentru a asculta propunerile acestui amăgitor insultător și a-l mustra pentru încumetarea sa îndrăzneață. Totuși Salvatorul lumii nu putea fi amăgit, ca să-i dea o dovadă despre puterea Sa dumnezeiască, nici a se lăsa într-o ceartă cu unul, care a fost izgonit din cer din cauza unei răsculări contra Suveranului cel mai înalt al lumii, și a cărui crimă consta tocmai în aceea, că nu a vrut să recunoască poziția înaltă a lui Hristos în cer. Încrezându-Se în Tatăl Său ceresc și păstrând în amintire cuvintele rostite din cer la botezul Său, Isus a stat neclintit în pustiul singuratic în fața uriașului vrăjmaș al sufletelor.
-58-
Nu era potrivit pentru Fiul lui Dumnezeu, de a se coborî din înalta Sa misiune, pentru a dovedi lui Satan dumnezeirea Sa și cu atât mai puțin a vrut El ca să explice motivele coborârii Sale din prezent, sau chipul și modul, cum El avea să procedeze ca Salvator al omului. Dacă fiii oamenilor ar urma exemplul Salvatorului lor și ar rupe orice legătură cu Satana, atunci ei ar fi scutiți de multe înfrângeri. Șase mii de ani, acest arhivrăjmaș a dus război contra guvernării lui Dumnezeu și practica lui continuă îl face mai dibaci pentru a înșela și amăgi.
Totuși Satan avea prea mult pus în joc, și nu voia să renunțe așa de ușor la luptă; el știa, că în cazul în care Hristos va ieși biruitor, influența sa proprie va fi micșorată. Spre a insufla lui Hristos respect prin puterea sa mai mare, el L-a dus în acest scop la Ierusalim și L-a pus pe aripa templului. Ajunși aici el a pretins de la El, că dacă este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, să Se arunce jos de la acea înălțime amețitoare, spre a da astfel pe față încrederea Sa desăvârșită în purtarea de grijă a Tatălui Său.
Păcatul încumetării este înrudit de aproape cu virtutea credinței desăvârșite și a încrederii în Dumnezeu; de aceea Satana a căutat să tragă foloase din omenescul ce se afla în Hristos, și să-L treacă peste linia încrederii până la încumetare. El a admis acum, că Hristos a avut dreptate în pustie ca să se încreadă în Tatăl, și L-a mânat acum să mai dea încă o dovadă despre încrederea Sa desăvârșită în Dumnezeu, aruncându-Se jos de pe templu. El L-a asigurat, că dacă e într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, nu trebuie să se teamă de nimic, căci îngerii Îl vor purta pe brațe. Satan și-a dat bine seama că dacă Hristos ar putea fi mișcat, să se arunce jos de pe templu, spre a-și dovedi încrederea Sa în scutul Tatălui Său ceresc, prin această faptă El ar fi arătat tocmai slăbiciunea naturii omenești.
Totuși Isus a ieșit biruitor și din a doua ispită, respingând păcatul încumetării. Deși El avea o încredere desăvârșită în Tatăl Său, totuși El nu voia să Se aducă de bunăvoie într-o situație, care să facă necesară intervenția puterii dumnezeiești a Tatălui, ca să scape pe Fiul Său din moarte. Prin aceasta providența ar fi fost constrânsă să vină să-L salveze, iar Isus nu ar mai fi fost în stare să dea un exemplu desăvârșit de credință și de încredere în Dumnezeu.
-59-
Salvatorul nostru a arătat o încredere desăvârșită, că Tatăl Său ceresc nu va permite, ca să fie ispitit peste puterile Sale. Hristos nu S-a dus dinadins în primejdie, și El a știut că dacă își va păzi integritatea Sa, va fi trimis un înger din cer, pentru a-L scăpa de puterea amăgitorului, în caz de nevoie.
Văzând Satana, că nici în a doua ispitire mare nu a putut să câștige nimic, a început să se tulbure cu privire la succesul sforțărilor sale. Statornicia Fiului lui Dumnezeu L-a făcut să se îngrijoreze, căci nu s-a așteptat la o rezistență atât de puternică. De aceea el a recurs la tot felul de mijloace pentru ultima sa încercare mare, de a seduce și amăgi pe Mântuitorul. În primele două ispitiri, el și-a ascuns adevăratul său caracter, pretinzând a fi un trimis din curțile cerești. Dar acum el a dat la o parte toate prefăcătoriile, a mărturisit că este stăpânitorul întunericului, și a pretins că pământul este proprietatea sa.
El a dus pe Isus pe un munte înalt și i-a arătat împărățiile lumii și mărirea lor. Lumina soarelui lumină orașele mărețe, palatele de marmură, câmpurile și viile încărcate de fructe, aruncau o aureolă peste cedrii cei întunecați ai munților și ai apei albastre a mărilor. Isus, care cu puțin timp mai înainte a fost înconjurat de întunecime și de pustietate privea cu admirație la o scenă de o grațiozitate neîntrecută. Apoi el a auzit vocea ispititorului: “Ție îți voi da toată stăpânirea și slava acestor împărății; căci mie îmi este dată, și o dau oricui voiesc. Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.” Luca 4, 6-7.
Pentru ultimul său efort, Satana și-a concentrat toate puterile sale, căci de succesul acestei încercări depindea soarta sa. El susținea a fi stăpânitorul lumii și a oferit lui Hristos toate împărățiile fără altă suferință sau primejdie, cu singura condiție, ca El să-l recunoască de superior și să-i aducă omagii. Această ultimă ispitire era destinată să fie cea mai atrăgătoare dintre toate. Înaintea lui Hristos nu stătea numai o viață plină de întristare și de necazuri, care avea să se încheie cu o moarte de ocară, ci povara păcatelor întregii lumi — mânia Tatălui pentru abaterile omului apăsau asupra Lui. Toate acestea trebuiau suportate pentru a recâștiga Împărăția cea pierdută prin căderea în păcat. Acum ispititorul s-a oferit să renunțe la puterea câștigată prin înșelăciune, puterea asupra pământului, și să elibereze prin aceasta pe Hristos de viitorul îngrozitor, și aceasta în schimbul unei simple recunoașteri a supremației lui Satan.
-60-
Ochii lui Hristos au rămas pentru o clipă atrași de scena ce se desfășura în fața Sa; apoi S-a întors în mod hotărât și nu a vrut să aibă mai departe de a face cu ispititorul; când Satan a îndrăznit în cele din urmă să ceară închinare de la El, mânia Sa dumnezeiască a fost aprinsă, și nu a mai putut îngădui semețiile sale hulitoare de Dumnezeu. El a întrebuințat acum autoritatea Sa dumnezeiască, și porunci lui Satan să-L părăsească, zicându-i: “‘Pleacă, Satano’, i-a răspuns Isus. ‘Căci este scris: Domnului, Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești.’” Matei 4, 10.
Satan a cerut de la Hristos o dovadă, dacă este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, și cu chipul acesta a și primit-o. El nu avea puterea să se împotrivească poruncii hotărâte a Fiului lui Dumnezeu. Aprins de furie și de ură, capul răsculătorilor s-a îndepărtat de prezența Salvatorului lumii. Lupta s-a terminat. Biruința lui Hristos a fost tot atât de deplină, după cum și înfrângerea lui Adam a fost deplină.
Totuși din cauza luptei Sale îndelungate Hristos era istovit și a căzut la pământ fără putere și cu fața palidă de moarte. În acel moment îngerii cerului, care altădată I s-au închinat la curtea împărătească din ceruri, și care acum au fost martori ai luptei Sale cu un interes dureros, au apărut pe lângă El. Aceștia L-au servit și L-au întărit cu hrană. Cu admirație și uimire au privit cum Suveranul lor ceresc a suportat suferințe nespuse, spre a aduce la îndeplinire răscumpărarea omenirii. El a rezistat la o probă mult mai grea, decât se poate cere de la oameni ca să suporte vreodată. Dar când El zăcea la pământ istovit și suferind de foame, îngerii I-au adus solii de iubire și de mângâiere de la Tatăl și o asigurare, că întreg cerul a triumfat datorită biruinței Sale. Astfel inima cea mare a lui Hristos a fost reînviorată și întărită pentru viitoarea Sa lucrare.
Prețul răscumpărării neamului omenesc nu poate fi recunoscut niciodată de către oameni, până ce mântuiții vor sta împreună cu Mântuitorul înaintea tronului lui Dumnezeu. Când valoarea nespusă a fericirii veșnice li se va descoperi, și când ochii lor vor privi strălucirea măreață a vieții veșnice, atunci ei vor intona următoarea cântare de biruință: “Vrednic este Mielul care a fost junghiat, să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda!” Apoi Ioan adaugă: “Și pe toate făpturile, care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare, și tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: A Celui ce șade pe scaunul de domnie, și a Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii vecilor!” Apocalipsa 5, 12,13.
-61-
Deși cele mai puternice ispitiri ale lui Satan au dat greș, el nădăjduia totuși că în viitor va avea mai mult succes. El privea înainte la timpul servirii lui Hristos ca preot, și gândea că în acel timp își va putea pune mai departe la încercare spiritul său de viclenie. Mai întâi el își făcea planul, să ducă în rătăcire priceperea iudeilor, a poporului ales de Dumnezeu așa încât să nu recunoască pe Hristos ca Salvator al lumii. El s-a hotărât să umple inimile lor cu invidie, gelozie și ură contra Fiului lui Dumnezeu, așa încât să nu-L primească, ci să-i amărască cât de mult viața Sa de pe pământ.
Satan s-a consfătuit cu îngerii săi cu privire la măsurile necesare, ce trebuiau luate, pentru a împiedica pe popor, de a primi pe Hristos ca pe Mesia cel așteptat atât de mult. El a fost înșelat și plin de mânie, pentru că diferitele sale ispite contra lui Isus au rămas fără succes. Acum el se gândea să sădească necredință în inimile oamenilor cu privire la caracterul Său mesianic, nădăjduind prin aceasta să descurajeze pe Hristos în misiunea Sa. El a căutat deci să folosească pe iudei ca unelte pentru aducerea la îndeplinire a planurilor sale infernale, și printr-o cale indirectă să aducă la îndeplinire, ceea ce nu a reușit să facă prin sforțările sale personale.