05. Ioan Botezătorul

Viața lui Isus | Capitolul 05

În timpul nașterii lui Ioan, Iudeii se aflau într-o stare vrednică de plâns. Spre a împiedica o răscoală generală, li s-a permis, să aibă o așa zisă guvernare proprie; totuși ei vedeau că puterea și libertatea lor era restrânsă, și că în realitate se aflau sub jugul roman. Romanii pretindeau dreptul de a numi pe preoți și a-i îndepărta iarăși din postul lor, după plăcere. În acest fel s-au strecurat abuzuri în serviciul preoțesc. Astfel preoții nefiind numiți pe cale divină, făceau abuzuri în serviciul lor și la îndeplinirea chemării lor se lăsau conduși de fapte necinstite. Prin bani și influență, oameni cu un caracter josnic câștigau favoarea celor puternici și în același chip și preoția. Întreaga țară simțea această povară. Așa încât dezbinare și răscoală erau urmarea la aceasta.

Dumnezeu nu putea să descopere lui Israel mărirea și puterea Sa printr-o preoțime atât de stricată. Din cauza abaterii lor de la Domnul, învățătura iudaică a fost întunecată. Mulți dintre conducători au pus prescripțiile lor proprii pe treapta întâi și le-au impus poporului ca ordine ale lui Dumnezeu. Dar timpul hotărât, când Dumnezeu voia să aducă poporului Său mântuire, a sosit în cele din urmă. Iudeii cei pioși au așteptat cu rugăciuni stăruitoare sosirea lui Mesia. Ei s-au încrezut în Dumnezeu, că El va interveni pentru poporul Său în această situație critică, pentru ca să nu ajungă de batjocura păgânilor. În timpurile trecute, întotdeauna când erau în nevoie și când L-au chemat, El le-a trimis câte un salvator. Din profeție, ei au socotit că timpul stabilit pentru venirea lui Mesia a sosit, și că după apariția Sa ei vor avea o descoperire și mai lămurită a voinței dumnezeiești, prin care învățăturile lor vor fi liberate de prescripțiile și ceremoniile nefolositoare, care le-a întunecat mintea timp atât de îndelungat. Iudeii bătrâni și evlavioși așteptau ziua și noaptea venirea lui Mesia și se rugau, ca să le fie îngăduit de Dumnezeu, ca să-L vadă înainte de moartea lor. Ei așteptau cu dor, ca să vadă luminându-se întunericul neștiinței și al bigotismului, care a învăluit atâta timp sufletele poporului.

-34-

Din această clasă făceau parte Zaharia și Elisabeta; “Amândoi erau neprihăniți înaintea lui Dumnezeu, și păzeau fără pată toate poruncile și toate rânduielile Domnului.” Luca 1, 6. Zaharia făcea parte din clasa preoțimii sfinte. “Dar, pe când slujea Zaharia înaintea lui Dumnezeu, la rândul cetei lui, după obiceiul preoției, a ieșit la sorți să intre să tămâieze în Templul Domnului.” Luca 1, 8-9.

În timpul jertfei zilnice a tămâierii slujeau întotdeauna doi preoți; unul ducea tămâia, iar celălalt un vas cu cărbuni aprinși de pe altarul arderii de tot, pe care îi turna pe altarul din Sfânta. Primul preot punea apoi tămâie pe cărbunii aprinși. Acesta era privit ca un serviciu ce era în legătură cu o sfințenie și onoare desăvârșită, deoarece preotul era adus prin aceasta într-o comuniune mai directă cu Dumnezeu, decât prin oricare alt act din slujba zilnică. Nimănui nu-i era permis, ca să tămâieze a doua oară, căci preotul era ales în fiecare zi dintre acei, care nu au făcut încă acest serviciu. Timpul aducerii darului de tămâie dimineața și seara era de un interes deosebit pentru închinătorii din sălile templului. Înainte ca ei să poată ajunge în prezența lui Dumnezeu prin serviciul preoților lor, ei trebuiau să se pregătească printr-o examinare sinceră a inimii și prin mărturisirea păcatelor. Apoi se uneau în rugăciune tăcută, îndreptându-și privirea către locul prea sfânt. În felul acesta cererile lor se ridicau împreună cu fumul de tămâie către cer.

În timp ce preoții intrau dimineața și seara în locul prea sfânt, unde cele șapte candele ardeau ziua și noaptea — o amintire neîncetată despre Acela, care a fost Ocrotitorul lui Israel în chip de stâlp de foc — jertfa zilnică era pregătită deja ca să fie adusă pe altarul din curte. În chipul acesta jertfa de ispășire era adusă în mintea întregului Israel într-o strânsă legătură cu norii binemirositori ai fumului de tămâie — simbolul rugăciunii poporului. Orele stabilite pentru aceste jertfe, care erau cunoscute ca jertfele de dimineață și de seară, erau privite ca ore sfinte și erau respectate de întreaga națiune iudaică ca timp hotărât pentru meditație și rugăciunea de dimineață și de seară. În timp ce preotul sta la altarul tămâierii, iar fumul jertfei arderii de tot de afară se urca către cer, rugăciunile aduse de credincioșii din curțile templului erau repetate pe întreg pământul, oriunde se aflau Iudei pioși.

-35-

În această rânduială noi găsim autoritatea pentru serviciul divin creștin familial de dimineață și de seară. Dumnezeu iubește ordinea. Deși El leapădă o slujire ceremonială goală fără adevăratul spirit de meditație, El privește totuși cu bună plăcere asupra acelora, care Îl iubesc și se tem de El și Îi aduc închinare dimineața și seara pe întreg pământul, înălțând cereri pentru iertarea păcatelor lor săvârșite și adresându-se Lui pentru binecuvântările necesare.

Asupra lui Zaharia a căzut sorțul, ca să aducă jertfa zilnică de tămâie. În veșmântul său preoțesc alb el tămâia în Sfânta, așa încât norii de fum de tămâie să se urce la Dumnezeu împreună cu rugăciunile credincioșilor, spre a pregăti calea pentru fumul jertfei arderii de tot. Într-un loc atât de sfânt, care numai printr-o perdea se despărțea de Sfânta Sfintelor, unde prezența sublimă a lui Dumnezeu se descoperea, Zaharia a fost umplut de sentimentul solemnității și însemnătății poziției sale.

La răsunetul clopoțeilor care dă semnalul când jertfa trebuia pusă pe altarul arderii de tot, toți preoții și Leviții își ocupau posturile lor hotărâte în curțile templului. Zaharia și ajutoarele sale încep sfânta slujbă. Cărbunii se pun pe altar, ajutorul preotului se retrage, iar Zaharia rămâne singur la lumina mereu arzând și la altarul luminător. El presară apoi tămâie pe flacăra cărbunilor, și un miros bine plăcut se ridică către cer în formă de nori, care sunt un simbol al rugăciunilor aduse din toate părțile lumii de către credincioșii lui Israel. Ca unul care era ales ca Mijlocitor pentru poporul său, el își unește rugăciunile sale cu acelea ale lui Israel. El își mărturisește păcatele sale proprii, păcatele familiei sale, cum și pe ale națiunii întregi și imploră pe Dumnezeu ca să primească prin harul Său jertfa adusă pentru ispășire. Zaharia a așteptat mult timp Mângâierea lui Israel. El știa că, potrivit profețiilor, timpul pentru venirea lui Mesia a sosit. El compătimea împrăștierea și starea de degenerare a poporului său, cum și retragerea scutului lui Dumnezeu ca urmare a abaterii lor de la El, și el înălța cereri stăruitoare pentru apariția mult așteptatului Salvator.

-36-

Pe când rugăciunile sale se înălțau la cer, i s-a arătat deodată un înger al Domnului, care stătea pe partea cea dreaptă a altarului, o poziție care indica faptul că Dumnezeu simpatiza cu poporul Său. Solul ceresc a venit ca răspuns la rugăciunea sa și totuși milostivirea și coborârea lui Dumnezeu i se părea aproape de necrezut. Acest bărbat conștiincios și temător de Dumnezeu a tâlcuit această apariție ca o dovadă a dizgrației divine asupra păcatelor sale, și se temea, că va auzi cuvinte de reproș și de mustrare din gura îngerului.

Totuși îngerul l-a salutat cu asigurarea plină de îmbărbătare: “Nu te teme Zahario; fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevasta ta Elisabeta îți va naște un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan. El va fi pentru tine o pricină de bucurie și veselie, și mulți se vor bucura de nașterea lui. Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură amețitoare, și se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale. El va întoarce pe mulți din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor.

Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul și puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților la copii, și pe cei neascultători la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El. Zaharia a zis îngerului: ‘Din ce voi cunoaște lucrul acesta? Fiindcă eu sunt bătrân, și nevastă-mea este înaintată în vârstă.’” Luca 1, 13-18.

Inima nu se deschide decât încet speranței și bucuriei, după un timp îndelungat de griji și cercări, și numai cu timpul credința apucă făgăduințele lui Dumnezeu, spre a se bucura de ele. Zaharia putea să creadă solia despre nașterea lui Mesia, dar profeția că și lui i se va naște un fiu, i se părea de neîmplinit. Ea era contrară legilor firii. Necredința sa s-a dat pe față prin cererea unui semn. Pentru un moment el a pierdut din vedere puterea nemărginită a lui Dumnezeu; el a uitat, că Creatorul legilor naturale poate lucra și în afară de aceste legi, și că el a făcut aceasta pentru poporul Său de pe vremuri, cu diferite ocazii.

-37-

Zaharia a primit o confirmare a soliei îngerului: “‘Eu sunt Gavril, care stau înaintea lui Dumnezeu; am fost trimis să-ți vorbesc, și să-ți aduc această veste bună. Iată că vei fi mut, și nu vei putea vorbi, până în ziua când se vor întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la vremea lor.’” Luca 1, 19-20. El avea să afle în curând adevărul făgăduințelor lui Dumnezeu. De abia l-a părăsit îngerul, și bătrânul preot a fost răpit de darul vorbirii și nu a mai putut scoate nici un sunet, când a încercat să se roage.

Poporul a așteptat mult timp apariția sa, ca să afle, dacă Dumnezeu i-a dat un semn vizibil al harului Său. Din cauza lungii sale întârzieri ei au început a se teme, că Domnul Și-a dat pe față nemulțumirea Sa. Când Zaharia a ieșit în cele din urmă din templu, fața sa era luminată de strălucirea care a rămas asupra lui de la solul ceresc. El nu a putut vorbi către popor, totuși i-a făcut să înțeleagă prin semne, că un înger al Domnului i s-a arătat în templu, și că din cauza necredinței sale a fost răpit de darul vorbirii până ce profeția îngerului avea să fie împlinită.

Curând după nașterea lui Ioan “i s-a deschis gura, i s-a dezlegat limba, și el vorbea și binecuvânta pe Dumnezeu. Pe toți vecinii i-a apucat frica, și în tot ținutul acela muntos al Iudeii, se vorbea despre toate aceste lucruri. Toți cei ce le-a auzit, le-a păstrat în inima lor, și au zis: ‘Oare ce va fi pruncul acesta?’ Și mâna Domnului era într-adevăr cu El. Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de Duhul Sfânt, și a prorocit.” Luca 1, 64-67. “Iar pruncul creștea și se întărea în duh. Și a stat în locuri pustii până în ziua arătării lui înaintea lui Israel.” Luca 1, 80.

Îngerul Gabriel a accentuat lui Zaharia, că Ioan trebuia crescut într-o cumpătare strictă, pentru că lui i se va da misiunea însemnată, de a pregăti Domnului un popor. Spre a putea aduce la îndeplinire această mare lucrare, pe lângă sforțările sale proprii el avea nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, și Spiritul Domnului avea să lucreze cu el, pe măsură ce el avea să dea ascultare instrucțiunilor date de înger. Era nevoie de o constituție sănătoasă, de o putere spirituală și morală, și pentru dobândirea acestor însușiri de căpetenie, pornirile și patimile lăuntrice trebuiau ținute în frâu.

-38-

Ioan trebuia să pregătească calea ca un reformator și prin viața sa castă și prin îmbrăcămintea sa simplă avea să fie o mustrare pentru obiceiurile necumpătate și ale risipei păcătoase a poporului. Hrănirea cu mâncăruri alese și întrebuințarea de vinuri tari sunt dăunătoare puterilor corporale și slăbesc mintea, așa încât chiar crimele și păcatele grele nu mai pot fi socotite ca păcătoase. De aceea îngerul a dat părinților lui Ioan prescripții anumite cu privire la felul său de viață. O învățătură însemnată despre abstinență a fost dată aici de către unul dintre acei îngeri străluciți care înconjoară tronul lui Dumnezeu.

Misiunea lui Ioan era, de a întoarce la Domnul pe fii lui Israel, și el avea promisiunea, că Dumnezeu îl va sprijini în această lucrare. El trebuia “să întoarcă inimile părinților la copii, și pe cei neascultători la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El”.

Ioan era un reprezentant al poporului lui Dumnezeu din zilele din urmă, căruia i s-au încredințat adevăruri solemne și importante. Lumina s-a revărsat în acest timp asupra poporului lui Dumnezeu, pentru ca să vadă necesitatea, de a stăpâni poftele și patimile prin puterile spirituale superioare. Acest lucru este necesar pentru a dobândi putere și limpezime spirituală, spre a recunoaște alcătuirea strânsă a adevărului dumnezeiesc și să se întoarcă de la rătăcirile amăgitoare și de la fabulele plăcute, de care este inundată lumea. Lucrarea lor este, de a vesti poporului adevărurile curate ale Bibliei. De aceea cumpătarea ocupă o poziție însemnată în lucrarea de pregătire pentru a doua venire a lui Hristos.

Părinții lui Ioan l-au consacrat servirii lui Dumnezeu, încă din copilăria sa. El a stat departe de amicii și de rudele sale și a ales pustiul ca loc de petrecere al său. El a renunțat la lucrurile obișnuite care înlesnesc o viață comodă. Hrana sa era simplă, îmbrăcămintea sa consta dintr-o manta de păr de cămilă, și coapsele lui erau încinse cu o curea.

Deși Ioan și-a petrecut viața în pustie, totuși el nu a stat în nelucrare. Retragerea sa din societate nu l-a făcut să fie melancolic și supărăcios, sau nemulțumit cu viața sa singuratică de trudă și de lipsă. Din propria sa alegere el trăia departe de luxul vieții și de societatea stricată. Poporul părea a sta în totul sub puterea mândriei, a invidiei, a geloziei și a patimilor rele. Ioan trăia departe de toate aceste influențe și cu o putere de pătrundere extraordinară citea caracterul oamenilor. Din singurătatea liniștită a pustiului el mergea din când în când în societate; dar nu rămânea mult timp acolo când atmosfera morală părea a fi întinată. El se temea, că ceea ce vede și aude în acest loc, îi va strica sufletul atât de mult încât va pierde în cele din urmă din vedere urâciunea păcatului.

-39-

Dumnezeu nu voia ca poporul Său să se familiarizeze cu păcatul, așa încât să ajungă apoi a-l privi cu nepăsare. El dorea ca ei să nutrească un simț ager pentru recunoașterea păcatului și să privească întotdeauna cu scârbă asupra lui. Cu cât stăm mai mult în legătură cu Dumnezeu și medităm la caracterul și faptele Sale minunate, cu atât mai mult vom avea oroare și față de păcat.

Ioan a știut, că o mare lucrare îi stătea în față și că avea de format un caracter independent de influențele care îl înconjurau. Starea sa fizică, spirituală și morală trebuia să fie fără prihană. Onestitatea și neprihănirea sa avea să-i dea posibilitatea, ca la pășirea sa în public să poată călăuzi sufletele poporului pe căi noi și să-i poată convinge de necesitatea unui caracter onest. El dorea ca ascultătorii Săi să ia ca model desăvârșirea divină. Prin studierea particularităților diferitelor suflete, el căuta să potrivească instrucțiunile sale după necesitățile poporului.

El nu se simțea destul de tare, de a rezista influențelor puternice ale ispitelor, care l-ar fi amenințat în societate. El se temea că obiceiurile care domneau printre Iudei vor influența caracterul său. În pustie el era mult mai ușor în stare, a-și ține în frâu poftele sale și a îmbrăca o simplitate naturală. De asemenea în pustie nu se afla nimic, care să abată sufletul său de la meditațiile și rugăciunile evlavioase. Chiar după ce a făcut tot ce-i sta în putință, ca să țină departe de sine pe Satana, totuși ispititorul putea încă să se apropie oricând de el. Totuși modul său de viețuire și obiceiurile sale erau atât de curate și atât de firești, încât era în stare a cunoaște pe vrăjmaș, și poseda destulă putere spirituală și tărie de caracter, pentru a-i rezista.

-40-

Ioan și-a ales pustiul ca școală a sa. Aici, cartea lui Dumnezeu cea mare a naturii, cu comorile de nesecat ale învățăturilor ei multiple a stat mereu deschisă înaintea lui. Prin studiul acestora spiritul său a fost format și deprins cu ordinea. Prin meditare zilnică la operele creațiunii, el primea impresii mai vii despre înțelepciunea, dreptatea și bunătatea lui Dumnezeu. Aici el a făcut cunoștință cu învățăturile patriarhilor și profeților și a primit astfel din partea revelației o cunoștință despre caracterul și poruncile lui Dumnezeu. Astfel el a înălțat cereri pentru harul lui Dumnezeu, Spiritul Sfânt a stat asupra lui și a trezit în inima sa o râvnă arzătoare, de a chema poporul la pocăință și la o viață mai înaltă și mai sfântă. Printr-o viață plină de trudă și de lipsă în pustiul singuratic, el a devenit în stare, să-și stăpânească puterile sale corporale și spirituale în așa fel, încât a putut sta în mijlocul poporului și în orice împrejurare tot așa de nestrămutat, ca și stâncile și munții pustiului din patria sa.

Când lucrarea lui Ioan a început, stările de lucruri din societate erau în mare dezordine. În mijlocul discordiilor și răsculării, glasul profetului s-a ridicat din pustie ca sunetul unei trâmbițe. Cu o putere misterioasă, vocea sa captiva inimile tuturor celor care ascultau. Astfel Ioan privind în viitor la preoția și la minunile lui Hristos s-a adresat poporului zicând: “Pocăiți-vă căci s-a apropiat împărăția cerurilor”. În spiritul și puterea lui Ilie, el a mustrat corupția iudeilor și păcatele care predominau. La glasul său poporul venea în mase ca să-l asculte. În înfățișarea și îmbrăcămintea ciudată a acestui profet, poporul vedea o asemănare cu descrierea vechilor văzători, și s-a răspândit în general părerea, că el ar fi unul din profeții vechi, care ar fi înviat.

Planul lui Ioan era, de a trezi pe ascultătorii săi din nepăsarea lor și a le insufla teamă din cauza nelegiuirii lor. Cuvântările sale erau simple, fără ocolișuri și convingătoare. El nu lingușea pe nimeni, și cu atât mai puțin îngăduia să fie lingușit de alții. O putere dumnezeiască însoțea sforțările lui, și cu toate că poporul nu asculta decât cu neplăcere, când îi certa pentru viața lor nelegiuită, totuși nu puteau să se împotrivească cuvintelor sale.

Regi și domnitori veneau în pustie, ca să audă pe profet și toți erau mișcați și se simțeau loviți, pentru că mustra fără teamă și da la iveală păcatele lor deosebite. Darul său de a cunoaște pe oameni și puterea sa de pătrundere spirituală îi dădea putința, să citească intențiile și inimile acelora, care îl vizitau, și fără sfială el vestea la bogați și săraci, la cei de sus și de jos, că fără pocăință și fără o convertire deplină nu vor putea fi părtași harului lui Dumnezeu și nu vor avea parte la împărăția viitorului Mesia.

-41-

Întreaga națiune iudaică părea a fi mișcată de predica lui Ioan. Amenințările pentru păcatele lor, pe care le vestea profetul, i-a făcut să se înspăimânte pentru câtva timp. Persoane din orice clasă, de sus și de jos, bogați și săraci se supuneau la prescripțiile profetului, spre a fi astfel părtași la împărăția pe care el venise s-o vestească. Poporul venea la el ca și când ar fi avut o înțelegere cu toții, se pocăia și își mărturisea păcatele; și ca dovadă a pocăinței lor, mulți dintre ei se lăsau a fi botezați de el în Iordan. Aceasta era lucrarea de pregătire pentru misiunea lui Hristos. Mulți se simțeau loviți de cuvintele simple ale acestui profet credincios; dar prin lepădarea luminii, ei au căzut într-un întuneric cu atât mai mare, prin care ei au fost pregătiți pe deplin, pentru a-și închide inimile la dovezile, că Hristos este Mesia.

Mulți dintre cărturari și farisei veneau la Ioan, își mărturiseau păcatele și se botezau. Când ei au dat pe față tainele vieții lor, profetul a fost uimit, că ei s-au înălțat peste ceilalți oameni și au dus poporul în eroarea, de a nutri o părere înaltă despre evlavia lor. Prin luminarea Spiritului Sfânt, omul lui Dumnezeu a recunoscut totuși, că mulți dintre fariseii și saducheii care doreau să fie botezați, nu aveau nici o cunoștință adevărată despre păcatele lor. Faptele lor erau determinate de motive egoiste nădăjduind că prin dobândirea prieteniei lui Ioan se vor bucura de o deosebită favoare la venirea Prințului viitor. De aceea Ioan văzând că mulți dintre aceștia veneau la el ca să se boteze, a zis: “Pui de năpârci, cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare? Faceți dar roade vrednice de pocăința voastră. Și să nu credeți că puteți zice în voi înșivă: ‘Avem ca tată pe Avraam!’ Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.” Matei 3, 7-9.

Iudeii s-au înșelat, tâlcuind greșit acele cuvinte ale Domnului, în care El a declarat prin profeți, că grația Sa va fi pururea cu Israel. Ei luau aceste făgăduințe ca fiind pentru dânșii și își închipuiau că ei nu vor pierde niciodată grația lui Dumnezeu întrucât ar fi seminție a lui Avraam. Dar Ioan le-a explicat totuși, că ei n-au împlinit condițiile legământului, care i-ar face copii ai lui Avraam și moștenitorii făgăduințelor date părintelui credincioșilor. Mândria, trufia, gelozia, egoismul și tirania lor îi caracteriza mai mult, ca pe niște pui de viperă, decât ca pe copii ai dreptului și ascultătorului Avraam. În multe privințe, purtarea lor era mai rea chiar decât a păgânilor, deși ei se simțeau atât de superiori acestora. Așa dar ei nu aveau nici un drept asupra lui Avraam ca părinte al lor sau asupra făgăduințelor făcute lui.

-42-

În afară de aceasta Ioan nu le-a mai explicat, că Dumnezeu nu are nevoie de ei, pentru aducerea la îndeplinire a planurilor Sale. Lucrarea Sa trebuia îndeplinită prin curăție și credincioșie, și că El era în stare să scoale chiar din pietre pe aceia, care aveau să facă voia Sa și față de care El putea să împlinească făgăduințele Sale.

Apoi Ioan a adăugat: “Iată că securea a și fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom care nu face roadă bună, va fi tăiat și aruncat în foc.” El voia să le pună la inimă, că valoarea unui pom depinde de roadele sale. Dacă pomul nu aduce roade, sau dacă roadele nu se potrivesc cu numele său, atunci acestea nu vor scăpa de pieire, oricât de falnic ar fi numele său.

În timp ce iudeii pretindeau pentru ei binecuvântările, pe care Dumnezeu le-a făgăduit celor ascultători, în același timp ei trebuiau să sufere urmările blestemului de care erau amenințați din cauza neascultării lor. Fără să țină socoteala de aceasta ei nu s-au pocăit de păcatele lor ca popor și nu s-au umilit în fața Domnului. Deoarece Dumnezeul cel atotputernic le-a arătat în timpurile trecute atât de mult har și milă, se măguleau și acum cu aparența, că cu toate păcatele și fărădelegile lor, El îi va privi mereu ca popor al Său favorizat și Își va revărsa asupra lor binecuvântarea Sa deosebită.

Aceasta a fost întotdeauna primejdia poporului lui Dumnezeu și la fel este cazul mai ales cu acei, care trăiesc, aproape de timpul sfârșitului. Apostolul prezintă necredința, orbia și păcatele repetate ale iudeilor ca un avertisment pentru noi. Pavel ne spune: “Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, și au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșiturile veacurilor.” 1 Corinteni 10, 11. Dumnezeu nu poate ajuta acelora, care tâlcuiesc fals binecuvântările Sale și gândesc, că ei ar fi favorizați de El pentru vreun bun oarecare ce s-ar afla în ei înșiși.

-43-

Ioan a instruit pe ascultătorii săi în evlavia practică. Spre a deveni supuși ai împărăției lui Hristos, ei trebuie să dea dovezi de o adevărată pocăință și de o adevărată credință, prin fapte de iubire, de milă și de binefacere. În viața lor zilnică trebuie a se da pe față o adevărată bunătate, cinste și credincioșie; ei trebuie să fie călăuziți de motive lipsite de egoism, căci altfel nu pot avea nici un avantaj mai mult decât păcătoșii de rând. Bogăția lor nu trebuie întrebuințată pentru scopuri egoiste. Ei trebuie să ajute celor lipsiți în nevoia lor și să aducă lui Dumnezeu daruri de jertfă de bună-voie, pentru propășirea intereselor cauzei Sale. Datoria lor este să ocrotească pe cei fără ajutor și să mai dea îndeosebi un exemplu de virtute și milă față de acei, care se află într-o stare subordonată și dependentă de alții. Dacă prin viața lor nu vor aduce binecuvântare altora, atunci soarta lor va fi asemenea pomului neroditor.

Aceste învățături își găsesc aplicarea lor și astăzi. Urmașii lui Hristos trebuie să dea lumii dovezi despre o deplină schimbare a inimii. Prin faptele lor bune, ei trebuie să dea pe față influența transformatoare a Spiritului lui Dumnezeu în inimile lor. Dacă în viața zilnică nu se dă pe față dreptatea, mila și iubirea lui Dumnezeu, atunci mărturisirile lor nu au o valoare mai mare decât pleava, care se dă pradă focului distrugător.

Purtarea lui Ioan Botezătorul era o oglindă continuă a adevărurilor, pe care el le propaga. El nu năzuia după demnități și onoruri lumești. Viața sa era lipsită de egoism, și se caracteriza prin umilință și abnegație. Învățăturile, sfaturile și mustrările sale erau din inimă, sincere și lipsite de orice teamă. În misiunea sa, el nu s-a abătut nici la dreapta, nici la stânga, pentru a câștiga aplauzele vreunei persoane oarecare.

Gloate întregi urmau acestui învățător ciudat din loc în loc, și mulți jertfeau totul, pentru a pune în practică prescripțiile sale. Regii și mai marii pământului erau atrași de profetul lui Dumnezeu și îl ascultau cu evlavie. Nu puțini sperau chiar că El ar fi Mesia cel făgăduit. Dar acum Ioan pricepea cugetele poporului, el i-a asigurat, că nu el este Hristosul cel așteptat, și căuta la orice ocazie să atragă atenția asupra Unuia, care era mai tare decât el.

-44-

Ca profet, Ioan a stat ca un reprezentant al lui Dumnezeu, spre a face legătura între dispensațiunea mozaică și cea creștină. În misiunea sa, el a îndreptat privirea poporului înapoi asupra legii și a profeților, indicând în același timp și înainte la viitorul Mesia. Misiunea sa consta în aceea, de a face pe popor atent asupra “Mielușelului lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”.