42. Sfârșitul luptei

Tragedia Veacurilor | Capitolul 42

La încheierea celor o mie de ani, Hristos Se întoarce din nou pe pământ. El este însoțit de oastea celor mântuiți și înconjurat de o suită de îngeri. Când coboară într-o maiestate înfricoșată, poruncește morților nelegiuiți să învie pentru a-și primi pedeapsa. Ei ies, o ceată puternică, nenumărată ca nisipul mării. Ce contrast față de aceia care au înviat la prima înviere! Cei drepți au fost îmbrăcați cu tinerețe și frumusețe nemuritoare. Cei nelegiuiți poartă urmele bolii și ale morții.

Fiecare ochi din mulțime se întoarce să vadă slava lui Dumnezeu. Cu un glas, oștile nelegiuiților exclamă: “Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!” Nu iubirea față de Isus le inspiră această exclamație. Puterea adevărului face ca buzele lor să rostească, fără să vrea, aceste cuvinte. Cei nelegiuiți ies din mormânt cu aceeași ură față de Isus și cu același spirit de rebeliune. Ei nu mai au un nou timp de har în care să-și corecteze defectele din viața lor trecută. Nimic nu s-ar mai câștiga cu aceasta. O viață întreagă de neascultare nu le-a înmuiat inimile. O a doua ocazie, dacă le-ar fi dată, ar fi folosită la fel ca prima, călcând în picioare cerințele lui Dumnezeu și răzvrătindu-se împotriva Lui.

Hristos coboară pe Muntele Măslinilor, de unde S-a înălțat după învierea Sa și unde îngerii au repetat făgăduința revenirii Sale. Profetul spune: “Atunci va veni Domnul, Dumnezeul meu, și toți sfinții împreună cu El! Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe muntele Măslinilor, care este în fața Ierusalimului, spre răsărit; muntele Măslinilor se va despica la mijloc … și se va face o vale foarte mare…. Și Domnul va fi Împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, și Numele Lui va fi singurul Nume”. (Zaharia 14, 4.5.9.) În timp ce Noul Ierusalim, în splendoarea lui orbitoare, se coboară din ceruri și se așează pe locul curățit și pregătit să-l primească, Hristos împreună cu poporul Său și cu îngerii intră în Cetatea Sfântă.

-663-

Acum Satana se pregătește pentru o ultimă luptă pentru supremație. Cât timp a fost lipsit de putere și întrerupt din lucrarea lui de amăgire, prințul răului s-a simțit nenorocit și descurajat; dar când morții nelegiuiți învie și el vede acele mulțimi de partea lui, nădejdea lui reînvie și se hotărăște să nu renunțe la marea luptă. Își va pune în linie de bătaie, sub steagul lui, toate oștile celor pierduți și prin ei va căuta să-și aducă la îndeplinire planurile. Cei nelegiuiți sunt prizonierii lui Satana. Respingându-L pe Hristos, ei au acceptat conducerea marelui răzvrătit. Ei sunt gata să primească sugestiile lui și să împlinească poruncile lui. Dar, consecvent șireteniei lui de la început, nu vrea să fie recunoscut ca fiind Satana. Pretinde a fi prințul care este proprietarul de drept al lumii și a cărui moștenire i-a fost răpită pe nedrept. Se prezintă supușilor lui amăgiți ca salvator, asigurându-i că puterea lui i-a scos din morminte și că este pe punctul de a-i scăpa de cea mai crudă tiranie. Prezența lui Hristos fiind îndepărtată, Satana face minuni pentru a-și susține pretențiile. El îl face tare pe cel slab și le inspiră tuturor spiritul și energia lui. Le propune să-i conducă împotriva taberei sfinților și să pună stăpânire pe Cetatea lui Dumnezeu. Cu bucurie diabolică arată spre milioanele nenumărate de oameni care au fost înviați din mormintele lor și declară că, în calitate de conducător al lor, este în stare să cucerească cetatea ca să-și recâștige tronul și împărăția.

-664-

În acea gloată sunt mulți din generația aceea cu viață lungă, care a existat înainte de potop; bărbați cu statură înaltă și de o inteligență vastă, care, supunându-se stăpânirii îngerilor căzuți, și-au consacrat toată priceperea și cunoștințele pentru înălțarea de sine; bărbați ale căror lucruri minunate de artă au făcut ca lumea să idolatrizeze geniul lor, dar ale căror cruzime și invenții rele au murdărit pământul și au deformat chipul lui Dumnezeu, făcându-L să șteargă de pe fața pământului creațiunea Sa. Acolo sunt împărați și generali care au cucerit popoare, viteji care n-au pierdut nici o bătălie, luptători mândri și ambițioși, a căror apropiere făcea împărățiile să tremure. Prin moarte, n-au suferit nici o schimbare. Când ies din morminte, își reiau cursul gândurilor chiar de acolo de unde au încetat. Sunt mânați de aceeași dorință de cucerire care-i stăpânea când au căzut.

Satana se consultă cu îngerii lui și apoi cu acești împărați cuceritori și oameni puternici. Ei privesc puterea și numărul acelora care sunt de partea lor și declară că armata din cetate este mică în comparație cu a lor și că poate fi biruită. Fac planuri să pună stăpânire pe bogățiile și pe slava Noului Ierusalim. Toți încep de îndată să se pregătească de luptă. Meșteri pricepuți făuresc echipament de război. Conducători militari, renumiți pentru succesele lor, rânduiesc gloate de luptători în companii și divizii.

În cele din urmă, se dă ordinul de înaintare și oștile nenumărate pornesc — o armată cum n-a fost niciodată formată de cuceritorii pământești, pe care forțele unite din toate veacurile, de când a început războiul pe pământ, n-au egalat-o niciodată. Satana, cel mai puternic dintre luptători, conduce avangarda, iar îngerii lui își unesc forțele pentru această luptă finală. Împărați și luptători sunt în cortegiul lui, iar mulțimile îi urmează în companii mari, fiecare sub comandantul rânduit. Cu o precizie militară, rândurile înaintează unul după altul pe suprafața pământului, neregulată și crăpată, către Cetatea lui Dumnezeu. La porunca lui Isus, porțile Noului Ierusalim sunt închise și armatele lui Satana împresoară cetatea și se pregătesc de atac.

-665-

Hristos apare acum din nou în fața vrăjmașilor Săi. Cu mult deasupra cetății, pe o temelie de aur lustruit, se află un tron înalt. Pe acest tron stă Fiul lui Dumnezeu, iar în jur sunt supușii împărăției Sale. Nici o limbă și nici o pană nu pot descrie puterea și maiestatea lui Hristos. Slava veșnicului Tată Îl învăluie pe Fiul Său. Strălucirea prezenței Sale umple Cetatea lui Dumnezeu și se revarsă dincolo de porți, învăluind pământul întreg cu strălucirea ei.

Cel mai aproape de tron sunt aceia care odinioară au fost zeloși pentru cauza lui Satana, dar care, ca niște tăciuni scoși din foc, L-au urmat pe Mântuitorul lor cu un devotament profund și puternic. Apoi stau aceia care au clădit caractere creștine în mijlocul minciunii și necredinței, aceia care au respectat Legea lui Dumnezeu atunci când lumea creștină o declara fără valoare și milioane din toate veacurile care au suferit moartea de martir pentru credința lor. Iar mai departe este “gloata cea mare pe care n-o poate număra nimeni, dintre toate popoarele, neamurile și limbile … înaintea tronului și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe și cu ramuri de finic în mâini”. (Apocalipsa 7, 9.) Lupta lor s-a sfârșit, au câștigat biruința. Au alergat și au căpătat premiul. Ramura de palmier din mâinile lor este simbolul biruinței și haina albă este însemnul neprihănirii lui Hristos care acum este a lor.

Cei răscumpărați înalță o cântare de laudă care răsună prin bolțile cerului: “Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șede pe scaunul de domnie, și a Mielului!”. (Versetul 10.) Îngerii și serafimii își unesc glasurile în adorare. Când cei mântuiți privesc puterea și răutatea lui Satana, văd, ca niciodată mai înainte, că nici o altă putere nu i-a putut face biruitori, decât aceea a lui Hristos. În toată mulțimea aceea strălucită nu se găsește nimeni care să-și atribuie mântuirea, ca și când ar fi biruit prin propria putere și bunătate. Nu se spune nimic despre ceea ce au făcut sau au suferit; ci refrenul fiecărei cântări, cheia fiecărui imn este: Mântuirea este a Dumnezeului nostru și a Mielului.

-666-

În prezența locuitorilor pământului și ai cerului, are loc încoronarea finală a Fiului lui Dumnezeu. Și acum, învestit cu maiestate și putere supremă, Împăratul împăraților pronunță sentința față de răzvrătiții împotriva guvernării Sale și aduce la îndeplinire dreptatea pentru aceia care au călcat în picioare Legea Sa și l-au prigonit pe poporul Său. Profetul lui Dumnezeu spune: “Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb, și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui, și nu s-a mai găsit un loc pentru ele. Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea”. (Apocalipsa 20, 11.12.)

De îndată ce cărțile cu rapoarte sunt deschise, și ochiul lui Isus privește asupra nelegiuiților, ei devin conștienți de fiecare păcat pe care l-au săvârșit vreodată. Ei văd exact locul unde picioarele lor s-au depărtat de pe cărarea curăției și a sfințeniei și cât de departe i-a dus mândria și răzvrătirea în călcarea Legii lui Dumnezeu. Ispitele seducătoare pe care le-au încurajat prin îngăduirea păcatului, binecuvântările folosite în scop rău, solii lui Dumnezeu disprețuiți, avertizările lepădate, valurile de milă respinse din cauza inimii îndărătnice și nepocăite — toate acestea apar ca și când sunt scrise cu litere de foc.

Deasupra tronului este descoperită crucea; și, ca o priveliște panoramică, apar scenele ispitirii și căderii lui Adam împreună cu etapele succesive din Planul cel mare de Mântuire. Nașterea umilă a Mântuitorului, primii Săi ani de sărăcie și ascultare; botezul Său în Iordan; postul și ispitirea din pustie; lucrarea Sa publică, descoperirea față de oameni a celor mai prețioase binecuvântări ale cerului; zilele pline de fapte de iubire și de milă; nopțile rugăciunii și vegherii în singurătatea munților; comploturile geloziei, ale urii și ale răutății cu care erau răsplătite binefacerile Sale; agonia îngrozitoare și tainică din Ghetsemani, sub povara zdrobitoare a păcatelor lumii întregi; trădarea în mâinile gloatei ucigașe; evenimentele înfricoșătoare din noaptea aceea de groază; Prizonierul care nu Se împotrivea, părăsit de ucenicii Săi iubiți, care fugiseră dezamăgiți pe străzile Ierusalimului; Fiul lui Dumnezeu adus în mijlocul veseliei în fața lui Ana, judecat în palatul marelui preot, în sala de judecată a lui Pilat, înaintea lui Irod cel crud și laș, batjocorit, insultat, torturat și condamnat la moarte — toate acestea sunt prezentate în culori vii.

-667-

Iar acum, în fața mulțimii tremurânde, sunt arătate scenele finale; răbdătorul Suferind mergând pe drum către Calvar; Prințul cerului atârnând pe cruce; preoții îngâmfați, gloata batjocoritoare, care lua în râs agonia Lui de moarte; întunericul supranatural; pământul împovărat, stâncile despicate, mormintele deschise, marcând clipa în care Mântuitorul lumii Și-a dat viața.

Spectacolul îngrozitor se arată exact așa cum a fost. Satana, îngerii și supușii lui nu au nici o putere să se întoarcă de la tabloul propriei lucrări. Fiecare își reamintește partea pe care a înfăptuit-o. Irod, care a ucis copiii nevinovați din Betleem, ca să-L nimicească pe Împăratul lui Israel; Irodiada cea josnică, pe al cărei suflet vinovat stă sângele lui Ioan Botezătorul; Pilat cel slab și oportunist; soldații batjocoritori; preoții și fruntașii împreună cu gloata înnebunită, care striga: “Sângele Lui să fie peste noi și peste copiii noștri” — toți privesc grozăvia vinovăției lor. Zadarnic caută să se ascundă de maiestatea divină a feței Sale, care întrece strălucirea soarelui, în timp ce mântuiții își depun coroanele la picioarele Mântuitorului, exclamând: “El a murit pentru mine!”

În mijlocul mulțimii răscumpărate sunt apostolii lui Hristos, Pavel cel curajos, Petru cel înflăcărat, Ioan cel iubitor și iubit, împreună cu frații lui inimoși, și împreună cu ei marea oaste de martiri; iar în afara zidurilor, împreună cu toate lucrurile respingătoare și josnice, sunt aceia care i-au prigonit, întemnițat și ucis. Acolo este Nero, acel monstru al cruzimii și al viciului, care privește acum bucuria și înălțarea acelora pe care odinioară i-a torturat și în a căror groază extremă și-a găsit o desfătare satanică. Mama lui este acolo pentru a vedea rezultatul lucrării ei; să vadă cum trăsătura rea de caracter transmisă fiului ei, patimile încurajate și dezvoltate sub influența și prin exemplul ei au rodit crima care a făcut lumea să se cutremure.

-668-

Acolo sunt preoții și prelații papistași, care au pretins a fi ambasadorii lui Hristos, dar care au folosit roata, temnița și rugul pentru a stăpâni conștiințele poporului Său. Acolo sunt pontifii cei îngâmfați, care s-au înălțat mai presus de Dumnezeu și s-au încumetat să schimbe Legea Celui Preaînalt. Acei pretinși părinți ai bisericii au de dat o socoteală înaintea lui Dumnezeu, de care ar dori să fie scutiți. Prea târziu sunt aduși să vadă că Cel Atotștiutor este gelos pentru Legea Sa și că nu-l va scuti pe cel vinovat. Ei înțeleg acum că Hristos Se face una cu poporul Său care suferă; iar ei simt puterea cuvintelor Sale: “Adevărat vă spun că ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut”. (Matei 25, 40.)

Întreaga lume nelegiuită este la bara de judecată a lui Dumnezeu, sub acuzația de înaltă trădare față de guvernământul cerului. Ei nu au pe nimeni care să le apere cauza; n-au nici o scuză; și se pronunță asupra lor sentința morții veșnice.

Acum văd cu toții că plata păcatului este moartea, și nu o libertate nobilă și viața veșnică, ci sclavie, ruină și moarte. Cei nelegiuiți văd că s-au pierdut printr-o viață de răzvrătire. Când li s-a oferit greutatea veșnică de slavă, au batjocorit-o; dar acum, cât de dorită li se pare! “Toate acestea”, strigă sufletul pierdut, “le-aș fi putut avea; dar am ales să le îndepărtez de la mine. O, ce patimă ciudată! Am schimbat pacea, fericirea și onoarea pentru distrugere, rușine și disperare”. Toți văd că excluderea lor din cer este dreaptă. Prin viața lor au declarat: “Nu vrem ca acest Om (Isus) să domnească peste noi”.

Ca într-o răpire, cei nelegiuiți au privit încoronarea Fiului lui Dumnezeu. Văd în mâinile Sale tablele Legii divine, statutele pe care le-au disprețuit și le-au călcat. Ei sunt martori ai izbucnirii de uimire, de răpire și de adorare a celor mântuiți; și ca unda unei melodii se revarsă peste mulțimile din afara Cetății exclamația tuturor, într-un glas: “Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor!” (Apocalipsa 15, 3); și, căzând cu fața la pământ, ei se închină Prințului vieții.

-669-

Satana pare paralizat când privește slava și maiestatea lui Hristos. El, care odată fusese un heruvim ocrotitor, își amintește de unde a căzut. Un serafim strălucitor, “fiu al zorilor”; cât de schimbat, cât de decăzut! Din sfatul în care odinioară era onorat, acum este exclus pentru totdeauna. El vede pe altul stând acum lângă Tatăl, acoperindu-I slava. A văzut coroana pusă pe capul lui Hristos de un înger cu o statură înaltă și cu o prezență maiestuoasă și știe că poziția înălțată a acestui înger ar fi putut fi a lui.

Își aduce aminte de căminul nevinovăției și curăției lui, de pacea și de mulțumirea lui, până și-a îngăduit să murmure împotriva lui Dumnezeu și să Îl invidieze pe Hristos. Acuzațiile lui, răscoala lui, amăgirile lui pentru a câștiga simpatia și sprijinul îngerilor, stăruința lui încăpățânată în a nu face nici un efort de întoarcere atunci când Dumnezeu i-a oferit iertarea — toate acestea îi vin cu putere în minte. Își revede lucrarea printre oameni, cu urmările ei — vrăjmășia omului față de semenul lui, distrugerea teribilă a vieții, ridicarea și căderea împărățiilor, răsturnarea tronurilor, succesiunea îndelungată a agitațiilor, a conflictelor și a răscoalelor. Își amintește de toate eforturile lui permanente de a se împotrivi lucrării lui Hristos și de a-l afunda pe om din ce în ce mai adânc. Vede că uneltirile lui demonice nu i-au putut distruge pe aceia care și-au pus încrederea în Isus. Când Satana își privește împărăția, rodul trudei lui, vede numai decădere și ruină. A condus mulțimile să creadă că Cetatea lui Dumnezeu ar putea fi o pradă ușoară; dar știe că aceasta este o minciună. Mereu și mereu în desfășurarea marii lupte a fost învins și obligat să se predea. Cunoaște prea bine puterea și maiestatea Celui veșnic.

-670-

Scopul marelui răsculat a fost totdeauna să se îndreptățească și să dovedească faptul că guvernarea divină este răspunzătoare de răzvrătirea lui. În scopul acesta a folosit toată puterea minții lui. A lucrat în mod premeditat și sistematic și cu un succes uimitor, conducând mulțimi uriașe să primească versiunea lui cu privire la marea luptă care a durat atâta vreme. Timp de mii de ani, acest șef al conspirației a așezat minciuna în locul adevărului. Dar acum a venit timpul când rebeliunea trebuie să fie înfrântă până la urmă, iar istoria și caracterul lui Satana să fie demascate. În ultimul său efort uriaș de a-L detrona pe Hristos, de a distruge pe poporul Său și de a pune stăpânire pe Cetatea lui Dumnezeu, arhiamăgitorul a fost demascat definitiv. Aceia care s-au unit cu el văd înfrângerea totală a cauzei lui. Urmașii lui Hristos și îngerii credincioși văd întinderea vastă a intrigilor lui împotriva guvernării lui Dumnezeu. El devine obiectul repulsiei generale.

Satana vede că răscoala l-a făcut nedemn pentru cer. El și-a dirijat puterile pentru a lupta împotriva lui Dumnezeu; curăția, pacea și armonia cerului ar fi pentru el o tortură supremă. Acuzațiile lui împotriva milei și dreptății lui Dumnezeu sunt acum aduse la tăcere. Jignirea pe care a încercat să o arunce asupra lui Iehova cade cu totul asupra lui. Iar acum Satana se pleacă și mărturisește justețea sentinței date lui.

“Cine nu se va teme, Doamne, și cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu ești sfânt, și toate neamurile vor veni și se vor închina înaintea Ta, pentru că judecățile Tale au fost arătate!” (Versetul 4.) Toate întrebările cu privire la adevăr și rătăcire în lupta cea lungă au fost acum explicate. Urmările răscoalei, roadele punerii deoparte a statutelor divine s-au descoperit vederii tuturor inteligențelor create. Efectele conducerii lui Satana în contrast cu guvernarea lui Dumnezeu au fost prezentate universului întreg. Chiar lucrările lui l-au condamnat. Înțelepciunea lui Dumnezeu, dreptatea și bunătatea Lui sunt deplin îndreptățite. S-a văzut că toate procedeele Sale în marea luptă au fost dirijate ținând seama de binele veșnic al poporului Său și binele tuturor lumilor pe care El le-a creat. “Toate lucrările Tale Te vor lăuda, Doamne! Și credincioșii Tăi Te vor binecuvânta”. (Psalmii 145, 10.) Istoria păcatului va sta în toată veșnicia ca martoră că de existența Legii lui Dumnezeu este legată fericirea tuturor ființelor create de El. Ținând seama de toate faptele din lupta cea mare, universul întreg, atât cei credincioși, cât și cei răsculați, declară într-un glas: “Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor”.

-671-

Înaintea universului s-a prezentat lămurit jertfa cea mare făcută de Tatăl și de Fiul în favoarea omului. A venit ceasul când Hristos Își ocupă poziția de drept și este preamărit mai presus de domnii și de puteri și de orice nume ce se poate da. Pentru bucuria care-I era pusă înainte — ca să aducă multe suflete la slavă — a suferit El crucea și a disprețuit rușinea. Și pe cât de neînțeles de mari au fost durerea și rușinea, cu mult mai mari sunt bucuria și slava. El privește asupra celor răscumpărați, înnoiți după chipul Său, toate inimile purtând pecetea desăvârșită a divinului, toate fețele reflectând asemănarea cu Împăratul lor. El vede în ei rezultatul muncii sufletului Său și este mulțumit. Apoi, cu un glas care mișcă mulțimile celor drepți și ale celor nelegiuiți, El declară: “Iată răsplata pentru sângele Meu. Pentru aceștia am suferit, pentru ei am murit, ca să locuiască înaintea Mea în veacurile veșnice”. Iar din gura celor îmbrăcați în haine albe din jurul tronului se înalță cântecul de laudă: “Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda!” (Apocalipsa 5, 12.)

Cu toate că Satana a fost constrâns să recunoască dreptatea lui Dumnezeu și să se plece înaintea supremației lui Hristos, caracterul lui rămâne neschimbat. Spiritul de răzvrătire izbucnește iarăși ca un torent puternic. Plin de furie, se hotărăște să nu abandoneze lupta cea mare. A venit timpul pentru o luptă disperată, finală, împotriva Împăratului cerului. Se aruncă în mijlocul supușilor lui și încearcă să-i inspire cu propria furie, ridicându-i pe loc la luptă. Dar dintre toate milioanele pe care le-a amăgit la răscoală nu este nici unul care să-i recunoască supremația. Puterea lui este sfârșită. Cei nelegiuiți sunt plini de aceeași ură față de Dumnezeu pe care o inspiră Satana; dar ei văd că situația lor este deznădăjduită, că nu pot birui în lupta împotriva lui Iehova. Mânia lor se aprinde împotriva lui Satana și a acelora care au fost agenții lui în amăgire și, cu o furie demonică, se întorc împotriva lor.

-672-

Domnul zicea: “Pentru că îți dai ifose ca și când ai fi Dumnezeu, iată că voi aduce împotriva ta niște străini, pe cele mai asupritoare dintre popoare, care vor scoate sabia împotriva înțelepciunii tale strălucitoare, și-ți vor pângări frumusețea. Te vor arunca în groapă”. “Te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. De aceea, te arunc la pământ, te dau priveliște împăraților și te prefac în cenușă pe pământ, înaintea tuturor celor ce te privesc; ești nimicit, și nu vei mai fi niciodată!” (Ezechiel 28, 6-8.16-19.)

“Căci orice încălțăminte purtată în învălmășeala luptei, și orice haină de război tăvălită în sânge, vor fi aruncate în flăcări, ca să fie arse în foc.” “Căci Domnul este mâniat pe toate neamurile și plin de urgie pe toată oștirea lor; el le nimicește cu desăvârșire, le măcelărește de tot.” “Peste cei răi plouă cărbuni, foc și pucioasă: un vânt dogoritor, iată paharul de care au ei parte”. (Isaia 9, 5; 34, 2; Psalmii 11, 6.) Flăcări cad de la Dumnezeu din cer. Pământul se crapă. Armele ascunse în adâncurile lui sunt scoase în afară. Flăcări nimicitoare izbucnesc din fiecare prăpastie deschisă. Chiar și stâncile ard. A venit ziua care va arde ca un cuptor. Elementele se topesc de dogoarea mistuitoare, chiar și pământul cu tot ce este pe el arde. (Maleahi 4, 1-2; 2 Petru 3, 10.) Suprafața pământului pare o masă topită — un lac de foc uriaș, clocotind. Este vremea judecății și a pierzării oamenilor nelegiuiți — “o zi de răzbunare a Domnului, un an de răsplătire și răzbunare pentru Sion”. (Isaia 34, 8.)

-673-

Cel nelegiuit își primește răsplata pe pământ. (Proverbe 11, 31.) “Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toți cei trufași și toți cei răi vor fi ca miriștea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oștirilor”. (Maleahi 4, 1.) Unii sunt distruși într-o clipă, în timp ce alții suferă multe zile. Toți sunt pedepsiți “după faptele lor”. Păcatele celor drepți fiind puse asupra lui Satana, el trebuie să sufere nu numai pentru răscoala proprie, ci pentru toate păcatele la care i-a provocat pe sfinți să le săvârșească. Pedeapsa lui este cu mult mai mare decât a acelora pe care i-a amăgit. După ce toți aceia care au căzut prin amăgirile lui au pierit, el încă mai trăiește și mai suferă. În flăcările nimicitoare, cei nelegiuiți sunt nimiciți, și rădăcină, și ramură — Satana fiind rădăcina, iar urmașii lui, ramurile. Pedeapsa deplină a Legii a fost adusă; cererea dreptății a fost satisfăcută; iar cerul și pământul, privind, declară neprihănirea lui Iehova.

Lucrarea de nimicire a lui Satana s-a sfârșit pentru totdeauna. Timp de șase mii de ani și-a făcut voia, umplând pământul de vai și producând durere în tot universul. Toată creațiunea a gemut și s-a chinuit în durere. Acum, făpturile lui Dumnezeu sunt pentru totdeauna eliberate de prezența și de ispitirile lui. “Tot pământul se bucură acum de odihnă și pace; izbucnesc oamenii cei drepți în cântece de veselie.” (Isaia 14, 7.) Și un strigăt de laudă și de biruință se înalță din tot universul credincios: “Și am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zice: ‘Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic a început să împărățească’.” (Apocalipsa 19, 6.)

În timp ce pământul este învăluit în focul distrugerii, cei drepți locuiesc în siguranță în Sfânta Cetate. A doua moarte nu are nici o putere asupra acelora care au avut parte de prima înviere. În timp ce Dumnezeu este pentru cei nelegiuiți un foc mistuitor, pentru poporul Său este un soare și un scut. (Apocalipsa 20, 6; Psalmii 84, 11.)

-674-

“Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou: pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră”. (Apocalipsa 21, 1.) Focul care îi consumă pe cei nelegiuiți curăță pământul. Orice urmă de blestem este îndepărtată. Nici un iad arzând veșnic nu va păstra înaintea celor răscumpărați consecințele grozave ale păcatului.

Numai o singură amintire rămâne: Mântuitorul nostru va purta pentru veșnicie semnele răstignirii. Pe fruntea Sa rănită, pe coasta Sa, pe mâinile și picioarele Sale, se vor păstra pe veci urmele lucrării pline de cruzime pe care a făcut-o păcatul. Privindu-L pe Hristos în slava Sa, profetul spune: “Din mâna Lui pornesc raze, și acolo este ascunsă tăria Lui”. (Habacuc 3, 4.) Coasta împunsă, din care a curs șuvoiul purpuriu, l-a împăcat pe om cu Dumnezeu — acolo este slava Mântuitorului, acolo “este ascunsă tăria Lui”. Puternic ca să mântuiască, prin jertfa răscumpărării, El a fost puternic să execute dreptatea asupra acelora care au disprețuit mila lui Dumnezeu. Iar semnele umilinței Sale formează cinstea Sa cea mai înaltă; prin veacurile veșnice, rănile de la Calvar vor provoca lauda Sa și vor face cunoscută puterea Sa.

“Iar la tine, turn al turmei, deal al fiicei Sionului, la tine va veni, și la tine va ajunge vechea stăpânire, împărăția fiicei Ierusalimului!” (Mica 4, 8.) A venit vremea către care au privit cu ardoare oamenii sfinți de la data de când sabia învăpăiată a oprit prima pereche din Eden, timpul pentru “răscumpărarea celor câștigați de Dumnezeu”. (Efeseni 1, 14.) Pământul, care a fost dat omului de la început să fie împărăția sa și care a fost trădat în mâinile lui Satana și ținut multă vreme de acest dușman puternic, a fost adus înapoi prin marele Plan de Mântuire. Tot ce a fost pierdut prin păcat a fost recâștigat. “Căci așa vorbește Domnul, care a întocmit pământul, l-a făcut și l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit.” (Isaia 45, 18.) Scopul de la început al lui Dumnezeu în crearea pământului este împlinit când este făcut locuință veșnică pentru cei mântuiți. “Cei neprihăniți vor stăpâni țara, și vor locui în ea pe vecie.” (Psalmii 37, 29.)

Teama de a nu face moștenirea viitoare să pară prea materială i-a făcut pe mulți să spiritualizeze chiar acele adevăruri care ne conduc să o privim ca fiind căminul nostru. Isus i-a asigurat pe ucenicii Săi că S-a dus să le pregătească locașuri în casa Tatălui. Aceia care primesc învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu nu vor fi în totală necunoștință cu privire la căminul ceresc. Și, cu toate acestea, “lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”. (1 Corinteni 2, 9.) Limbajul omenesc nu este în stare să descrie răsplata celor neprihăniți. Va fi cunoscută numai de aceia care o vor vedea. Nici o minte mărginită nu poate cuprinde slava Paradisului lui Dumnezeu.

-675-

În Biblie, moștenirea celor mântuiți este numită “o patrie”. (Evrei 11, 14-16.) Acolo, păstorul ceresc Își conduce turma la izvoare de apă vie. Pomul vieții își dă roadele în fiecare lună, iar frunzele pomului sunt pentru vindecarea neamurilor. Acolo sunt izvoare care curg continuu, limpezi precum cristalul, și, pe malul lor, pomi unduind își aruncă umbrele pe cărările pregătite pentru răscumpărații Domnului. Acolo câmpiile întinse se continuă cu coline pline de frumusețe, iar munții lui Dumnezeu își înalță crestele înalte. Pe acele câmpii pașnice, lângă izvoarele pline de viață, poporul lui Dumnezeu, multă vreme peregrin și rătăcitor, va găsi un cămin.

“Poporul Meu va locui în locuința păcii, în case fără grijă și în adăposturi liniștite.” “Nu se va mai auzi vorbindu-se de silnicie în țara ta, nici de pustiire și prăpăd în ținutul tău, ci vei numi zidurile tale ‘Mântuire’ și porțile tale ‘Laudă’. Vor zidi case și le vor locui; vor sădi vii și le vor mânca rodul. Nu vor zidi case, ca altul să locuiască în ele, nu vor sădi vii, pentru ca altul să le mănânce rodul, și aleșii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor”. (Isaia 32, 18; 60, 18; 65, 21-22.)

“Pustia și țara fără apă se vor bucura; pustietatea se va veseli, și va înflori ca trandafirul.” “În locul spinului se va înălța chiparosul, în locul mărăcinilor va crește mirtul.” “Atunci lupul va locui împreună cu mielul, și pardosul se va culca împreună cu iedul; și le va mâna un copilaș. Nu se va face nici un rău și nici o pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt”, zice Domnul. (Isaia 35, 1; 55, 13; 11, 6.9.)

-676-

Durerea nu poate să existe în atmosfera cerului. Nu vor mai fi lacrimi, nici convoaie funebre, nici urme de plâns. “Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” “Nici un locuitor nu zice: ‘Sunt bolnav!’ Poporul Ierusalimului capătă iertarea fărădelegilor lui”. (Apocalipsa 21, 4; Isaia 33, 24.)

Acolo este Noul Ierusalim, metropola slăvită a noului pământ, “o cunună strălucitoare în mâna Domnului, o legătură împărătească în mâna Dumnezeului tău”. “Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. Neamurile vor umbla în lumina ei și împărații pământului își vor aduce slava și cinstea lor în ea.” Domnul zice: “Eu Însumi Mă voi veseli asupra Ierusalimului și Mă voi bucura de poporul Meu”. “Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, și ei vor fi poporul Lui, și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor”. (Isaia 62, 3; Apocalipsa 21, 11.24; Isaia 65, 19; Apocalipsa 21, 3.)

În cetatea lui Dumnezeu “nu va fi noapte”. Nimeni nu va avea nevoie și nu va dori odihnă. Acolo nu va fi oboseală în a face voia lui Dumnezeu și în a da laudă Numelui Său. Vom simți mereu prospețimea dimineții și mereu vom fi departe de încheierea ei. “Nu vor mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina”. (Apocalipsa 22, 5.) Lumina soarelui va fi înlocuită cu o lumină care nu este supărătoare, cu toate că întrece strălucirea de la amiază. Slava lui Dumnezeu și a Mielului inundă Cetatea Sfântă cu o lumină care nu slăbește. Cei răscumpărați umblă în slava fără soare a unei zile permanente.

“În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, cel Atotputernic, ca și Mielul, sunt Templul ei”. (Apocalipsa 21, 22.) Poporul lui Dumnezeu are privilegiul să păstreze o legătură deschisă cu Tatăl și cu Fiul. “Acum vedem ca într-o oglindă întunecată”. (1 Corinteni 13, 12.) Privim chipul lui Dumnezeu reflectat ca într-o oglindă, în lucrările naturii și în procedeele Sale cu oamenii, dar atunci Îl vom vedea față în față, fără vălul încețoșat între noi. Vom sta în prezența Lui și vom privi slava feței Sale.

-677-

Acolo, cei mântuiți vor cunoaște așa cum sunt cunoscuți. Dragostea și simpatia pe care Însuși Dumnezeu le-a sădit în suflet își vor găsi acolo exercitarea cea mai curată și cea mai plăcută. Comuniunea curată cu ființele sfinte, viața socială armonioasă cu îngerii binecuvântați și cu cei credincioși din toate veacurile, care și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului, legăturile sfinte care unesc întreaga familie din cer și de pe pământ (Efeseni 3, 15) — acestea ajută la fericirea celor răscumpărați.

Acolo, minți nemuritoare vor contempla, cu o bucurie care nu va slăbi niciodată, minunile puterii creatoare, tainele iubirii răscumpărătoare. Acolo, nu va mai fi nici un vrăjmaș crud și amăgitor, care să ispitească la uitare de Dumnezeu. Orice facultate va fi dezvoltată, orice capacitate va fi mărită. Acumularea de cunoștințe nu va mai obosi mintea și nu va mai secătui puterile. Acolo, cele mai mari planuri vor fi realizate, cele mai înalte aspirații vor fi atinse, cele mai înalte ambiții vor fi îndeplinite; și încă vor mai fi noi culmi de urcat, noi minuni de admirat, noi adevăruri de înțeles, ținte noi care să solicite puterile minții, ale sufletului și ale corpului.

Toate comorile universului vor fi deschise spre studiu mântuiților lui Dumnezeu. Neîncătușați de moarte, ei își iau zborul neobosit către lumile îndepărtate — lumi care au fost mișcate de durere la vederea necazului oamenilor și au tresăltat în cântări de bucurie la vestea despre un suflet salvat. Cu o bucurie de nedescris, copiii pământului ajung părtași la bucuria și înțelepciunea ființelor necăzute. Ei se împărtășesc din comorile de cunoștință și înțelegere câștigate prin veacuri și veacuri din contemplarea lucrărilor mâinilor lui Dumnezeu. Cu o viziune neumbrită, ei privesc slava creațiunii — sori, stele și sisteme, toate în ordinea rânduită lor înconjurând tronul Dumnezeirii. Numele Creatorului este scris pe toate lucrurile, de la cea din urmă și până la cea mai mare, și în toate se manifestă bogățiile puterii Sale.

-678-

Și anii veșniciei, în desfășurarea lor, vor aduce descoperiri mai bogate și mai slăvite despre Dumnezeu și despre Hristos. Pe măsură ce crește cunoștința, cresc și dragostea, respectul și fericirea. Cu cât oamenii Îl vor cunoaște pe Dumnezeu mai mult, cu atât mai mare va fi admirația lor față de caracterul Său. Când Isus deschide în fața lor bogățiile mântuirii și realizările uimitoare în lupta cea mare cu Satana, inimile celor mântuiți sunt cuprinse de o devoțiune și mai arzătoare și, cu o bucurie și mai entuziastă, își ating harpele de aur și atunci de zece mii de ori zece mii și mii de mii de glasuri se unesc pentru a înălța coruri puternice de laudă.

“Și pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare și tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: ‘A Celui ce șede pe scaunul de domnie, și a Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii vecilor!’” (Apocalipsa 5, 13.)

Marea luptă s-a sfârșit. Păcatul și păcătoșii nu mai există. Universul întreg este curat. O singură vibrație de armonie și de bucurie străbate prin creațiunea imensă. De la Acela care a creat toate se revarsă viața, lumina și fericirea prin domeniile spațiului fără sfârșit. De la atomul minuscul și până la lumile cele mari, toate lucrurile, însuflețite și neînsuflețite, în frumusețea lor neumbrită și într-o bucurie desăvârșită, declară că Dumnezeu este iubire.

Posted in

Redesteptare AF

Leave a Comment