Tragedia Veacurilor | Capitolul 40
Când protecția legilor omenești va fi retrasă de la aceia care cinstesc Legea lui Dumnezeu, în diferite țări se va produce o mișcare simultană pentru nimicirea lor. Deoarece timpul stabilit în decret se apropie, oamenii vor complota să smulgă din rădăcini această sectă urâtă. Se va hotărî ca într-o noapte să se dea lovitura decisivă, care să aducă la tăcere glasul de discordie și de mustrare.
Poporul lui Dumnezeu — unii în celulele închisorilor, alții ascunși în locuri singuratice în păduri și munți — se roagă încă pentru ocrotire divină, în timp ce, în toate părțile, grupuri de oameni înarmați, mânați de oștile de îngeri răi, se pregătesc pentru lucrarea morții. Acum este ceasul încordării extreme, când Dumnezeul lui Israel va interveni pentru eliberarea celor aleși ai Săi. Așa zice Domnul: “Voi însă veți cânta ca în noaptea când se prăznuiește sărbătoarea, veți fi cu inima veselă, ca cel ce merge, ca să se ducă la muntele Domnului, spre Stânca lui Israel. Și Domnul va face să răsune glasul Lui măreț. Își va arăta brațul gata să lovească în mânia Lui aprinsă, în mijlocul flăcării unui foc mistuitor, în mijlocul înecului, furtunii și pietrelor de grindină.” (Isaia 30, 29.30.)
Cu strigăte de biruință, cu batjocuri și blesteme, mulțimile de oameni răi sunt gata să se arunce asupra prăzii, când, iată, un întuneric des, mai adânc decât întunericul nopții, cade peste pământ. Apoi, un curcubeu strălucind de slavă de la tronul lui Dumnezeu se arată pe cer și pare să înconjoare fiecare grupă de rugători. Mulțimile înfuriate se opresc deodată. Strigătele lor batjocoritoare se sting. Obiectele urii lor criminale sunt uitate. Cu presimțiri înfricoșate privesc la simbolul legământului lui Dumnezeu și doresc să fie ocrotiți de strălucirea lui orbitoare.
-636-
Copiii lui Dumnezeu aud un glas lămurit și melodios spunând: “Priviți în sus” și, ridicându-și ochii către cer, văd curcubeul făgăduinței. Norii negri și amenințători care acopereau firmamentul se despart și, asemenea lui Ștefan, ei privesc neclintiți spre cer și văd slava lui Dumnezeu și pe Fiul omului stând pe tronul Său. Pe chipul Său divin ei văd semnele umilinței Sale, iar de pe buzele Sale aud cererea prezentată înaintea Tatălui și a sfinților îngeri: “Vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia, pe care Mi i-ai dat Tu”. (Ioan 17, 24.) Se aude din nou un glas melodios și biruitor spunând: “Iată-i vin! Vin sfinții fără pată, fără vătămare. Ei au păzit Cuvântul răbdării Mele; vor merge printre îngeri”; iar buzele palide și tremurânde ale acelora care au ținut tare la credința lor scot un strigăt de biruință.
La miezul nopții, Dumnezeu Își va arăta puterea pentru eliberarea poporului Său. Soarele se arată, strălucind în toată puterea lui. Semne și minuni urmează într-o succesiune rapidă. Nelegiuiții privesc cu groază și cu uimire această scenă, în timp ce neprihăniții privesc cu bucurie solemnă semnul eliberării lor. Totul în natură pare că și-a schimbat cursul. Râurile încetează să mai curgă. Nori întunecoși și grei se ridică și se lovesc unul de altul. În mijlocul cerurilor dezlănțuite este un spațiu luminat de o slavă de nedescris, de unde se aude glasul lui Dumnezeu ca sunetul multor ape, zicând: “S-a isprăvit”. (Apocalipsa 16, 17.)
Glasul acela zguduie cerul și pământul. Urmează un cutremur puternic, un cutremur atât de puternic și mare “cum n-a fost de când sunt oamenii pe pământ”. (Versetele 17.18.) Firmamentul pare că se deschide și se închide. Slava de la tronul lui Dumnezeu strălucește printre nori. Munții tremură ca o trestie bătută de vânt, iar stâncile prăbușite sunt răspândite peste tot. Se aude vuietul unei furtuni care se apropie. Marea este lovită cu furie. Se aude urletul furtunii ca glasul demonilor într-o lucrare de distrugere. Pământul întreg se ridică și se coboară ca valurile mării. Suprafața lui se crapă. Chiar temeliile par că se prăbușesc. Lanțuri de munți se prăbușesc. Insule locuite dispar. Porturile mării, care au devenit asemenea Sodomei din cauza nelegiuirii, sunt măturate de apele înfuriate. “Dumnezeu Și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui.” Pietre mari, fiecare cântărind “aproape un talant”, își fac lucrarea de distrugere. (Versetele 19.21.) Orașele îngâmfate ale pământului sunt doborâte. Palatele prinților, în care mai marii lumii și-au risipit bogățiile pentru a se slăvi pe ei înșiși, se prăbușesc în ruine înaintea ochilor lor. Zidurile închisorilor se prăbușesc și poporul lui Dumnezeu, care a fost ținut în captivitate pentru credința lui, este eliberat.
-637-
Mormintele se deschid “și mulți din aceia care au adormit în țărâna pământului … se trezesc, unii pentru viață veșnică, iar alții pentru rușine și ocară veșnică”. (Daniel 12, 2.) Toți aceia care au murit în credința soliei îngerului al treilea ies din morminte slăviți, ca să asculte legământul lui Dumnezeu de pace cu aceia care au păzit Legea Sa. “Și cei care L-au străpuns” (Apocalipsa 1, 7), aceia care au batjocorit și au râs de agonia de moarte a lui Hristos și cei mai violenți împotrivitori ai adevărului și ai poporului Său sunt înviați, ca să-L vadă în slava Sa și să vadă cinstea pe care o primesc cei credincioși și ascultători.
Norii groși acoperă încă cerul; cu toate acestea, soarele pătrunde din când în când, arătându-se ca un ochi răzbunător al lui Iehova. Fulgerele înspăimântătoare coboară din cer, învăluind pământul într-o flacără de foc. Deasupra vuietului înspăimântător al tunetului, glasuri tainice și îngrozitoare anunță soarta celor nelegiuiți. Cuvintele spuse nu sunt înțelese de toți; dar sunt înțelese lămurit de învățătorii mincinoși. Aceia care cu puțin mai înainte fuseseră atât de nepăsători, atât de îndrăzneți și provocatori, atât de încântați în cruzimea lor față de poporul păzitor al poruncilor lui Dumnezeu sunt acum copleșiți de consternare și tremură de frică. Vaietele lor se aud mai presus de vuietul naturii dezlănțuite. Demonii recunosc dumnezeirea lui Hristos și tremură înaintea puterii Sale, în timp ce oamenii strigă după milă și se târăsc într-o spaimă jalnică.
-638-
Profeții din vechime spuneau când priveau în viziune ziua Domnului: “Gemeți, căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic!”. (Isaia 13, 6.) “Intră în stânci, și ascunde-te în țărână, de frica Domnului și de strălucirea măreției Lui…. Omul va trebui să-și plece privirea semeață și îngâmfarea lui va fi smerită; numai Domnul va fi înălțat în ziua aceea. Căci este o zi a Domnului oștirilor împotriva oricărui om mândru și trufaș, împotriva oricui se înalță, ca să fie plecat. În ziua aceea, oamenii își vor arunca idolii de argint și idolii de aur pe care și-i făcuseră, ca să se închine la ei, îi vor arunca la șobolani și la lilieci; și vor intra în găurile stâncilor, și în crăpăturile pietrelor, de frica Domnului și de strălucirea măreției Lui, când Se va scula să îngrozească pământul”. (Isaia 2, 10-12.20.21.)
Printr-o deschizătură în nori, strălucește o stea a cărei luminozitate este de patru ori mai mare în contrast cu întunericul. Ea inspiră nădejde și bucurie celor credincioși, dar asprime și mânie călcătorilor Legii lui Dumnezeu. Aceia care au jertfit totul pentru Hristos sunt acum în siguranță, ocrotiți ca în cortul tainic al Domnului. Ei au fost încercați și, înaintea lumii și a disprețuitorilor adevărului, și-au dovedit credincioșia față de Acela care a murit pentru ei. O schimbare uimitoare s-a petrecut cu aceia care și-au păstrat integritatea chiar și în fața morții. Au fost eliberați deodată din întuneric și de sub tirania oamenilor transformați în demoni. Fețele lor, până de curând palide, îngrijorate și trase, strălucesc acum de uimire, credință și iubire. Glasurile lor se înalță într-un cântec de biruință: “Dumnezeu este adăpostul și sprijinul nostru, un ajutor, care nu lipsește niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul, și s-ar clătina munții în inima mărilor, chiar dacă ar urla și ar spumega valurile mării, și s-ar ridica până acolo de să se cutremure munții”. (Psalmii 46, 1-3.)
-639-
Când aceste cuvinte de o încredere sfântă se înalță către Dumnezeu, norii se dau la o parte și se vede cerul înstelat, nespus de glorios, în contrast cu firmamentul întunecat și amenințător de partea cealaltă. Slava cetății cerești străbate prin porțile deschise. Apoi apare pe cer o mână care ține cele două table de piatră închise ca o carte. Profetul spune: “Atunci cerurile vor vesti dreptatea Lui, căci Dumnezeu este Cel ce judecă”. (Psalmii 50, 6.) Această Lege sfântă, neprihănirea lui Dumnezeu care a fost proclamată pe Sinai în mijlocul tunetelor și al focului ca o călăuză a vieții, este acum descoperită oamenilor ca regulă de judecată. Mâna deschide tablele și se văd preceptele Decalogului, parcă scrise cu o pană de foc. Cuvintele sunt atât de clare, încât toți le pot citi. Memoria este trezită, întunericul superstiției și al rătăcirii este alungat de orice minte și Cele Zece Cuvinte ale lui Dumnezeu, scurte, cuprinzătoare și autoritare, sunt aduse la cunoștința tuturor locuitorilor pământului.
Nu se pot descrie groaza și disperarea acelora care au călcat în picioare sfintele porunci ale lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a dat Legea Sa; ei și-ar fi putut compara caracterele cu ea și ar fi descoperit defectele cât încă era ocazia pentru pocăință și pentru schimbare; dar, pentru a-și asigura aprobarea lumii, i-au dat la o parte preceptele și i-au învățat pe alții să o calce. Ei au încercat să-l constrângă pe poporul lui Dumnezeu să-I profaneze Sabatul. Acum sunt condamnați de Legea aceea pe care au disprețuit-o. Cu o claritate îngrozitoare, văd că nu au nici o scuză. L-au ales pe acela pe care l-au slujit și căruia i s-au închinat. “Și veți vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit și cel rău, dintre cel ce slujește lui Dumnezeu și cel ce nu-I slujește”. (Maleahi 3, 18.)
-640-
Vrăjmașii Legii lui Dumnezeu, de la slujitorii altarelor și până la ultimul dintre ei, au o nouă înțelegere cu privire la adevăr și datorie. Prea târziu văd că Sabatul poruncii a patra este sigiliul viului Dumnezeu. Prea târziu văd natura adevărată a sabatului lor fals și temelia de nisip pe care au clădit. Își dau seama acum că au luptat împotriva lui Dumnezeu. Învățătorii religiei au dus sufletele la pierzare, pretinzând că le duc către porțile Paradisului. Până în ziua socotelilor finale, nu se va ști cât de mare este răspunderea bărbaților din slujbele sfinte și cât de teribile sunt urmările necredincioșiei lor. Numai în veșnicie vom putea aprecia corect pierderea unui singur suflet. Înspăimântătoare va fi soarta aceluia căruia Dumnezeu îi va spune: “Du-te de la Mine, rob rău!”
Glasul lui Dumnezeu se aude din cer, făcând cunoscute ziua și ceasul venirii lui Isus și vestind legământul veșnic cu poporul Său. Cuvintele Sale se rostogolesc pe pământ ca bubuitul celui mai puternic tunet. Israelul lui Dumnezeu ascultă cu ochii pironiți în sus. Fețele sunt luminate de slava Sa și strălucesc așa cum strălucea fața lui Moise când a coborât de pe Muntele Sinai. Nelegiuiții nu-i pot privi. Iar când se rostește binecuvântarea asupra acelora care L-au cinstit pe Dumnezeu prin păzirea Sabatului Său sfânt, se aude un strigăt puternic de biruință.
Îndată se arată la răsărit un nor mic, negru, cam cât o jumătate de palmă. Este norul care Îl înconjoară pe Mântuitorul și care din depărtare pare înconjurat de întuneric. Poporul lui Dumnezeu știe că acesta este semnul Fiului omului. Într-o tăcere solemnă, îl privesc cum se apropie de pământ, devenind din ce în ce mai luminos și mai glorios, până ce se face un nor mare, alb, având la bază o slavă asemănătoare unui foc mistuitor, iar deasupra, curcubeul legământului. Isus vine ca un cuceritor puternic. Acum nu mai este “Omul durerii”, ca să bea paharul amar al rușinii și al durerii, ci El vine biruitor în cer și pe pământ, să-i judece pe cei vii și pe cei morți. “Cel credincios și adevărat”, “în dreptate va judeca și va face război”. “Și oștile din ceruri Îl vor urma”. (Apocalipsa 19, 11-14.) O dată cu acordurile melodiei cerești a îngerilor sfinți, o mulțime nenumărată Îl însoțește pe drumul Său. Firmamentul pare plin de forme strălucitoare — “zeci de mii de ori zece mii și mii de mii”. Nici o pană omenească nu poate descrie scena; nici o minte muritoare nu este în stare să-i înțeleagă splendoarea. “Măreția Lui acoperă cerurile și slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina”. (Habacuc 3, 3.4.) Când norul cel viu se apropie mai mult, orice ochi Îl privește pe Prințul vieții. Nici o coroană de spini nu mai rănește capul acela sfânt; ci o diademă de slavă se odihnește pe sfânta Sa frunte. Fața Sa strălucește de lumina orbitoare a soarelui de amiază: “Pe haină și pe coapsă avea scris numele acesta: Împăratul împăraților și Domnul domnilor”. (Apocalipsa 19, 16.)
-641-
În fața prezenței Sale, “toate fețele îngălbenesc”; peste cei care au respins mila lui Dumnezeu, cade groaza disperării veșnice. “Inima îi e mâhnită, îi tremură genunchii și toate fețele au îngălbenit”. (Ieremia 30, 6; Naum 2, 10.) Cei neprihăniți strigă, tremurând: “Cine poate sta în picioare?” Cântarea îngerilor se oprește și urmează un timp de înspăimântătoare tăcere. Apoi, glasul lui Isus se aude zicând: “Harul Meu vă este de ajuns”. Fețele neprihăniților se luminează și bucuria umple toate inimile. Iar îngerii, dând tonuri mai înalte, cântă iarăși pe măsură ce se apropie de pământ.
Împăratul împăraților coboară pe nor, învăluit în flacără de foc. Cerurile se strâng ca un sul, pământul tremură înaintea Lui și toți munții și toate insulele sunt mutate din locul lor. “Dumnezeul nostru vine și nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor, și împrejurul Lui o furtună puternică. El strigă spre ceruri sus și spre pământ, ca să judece pe poporul Său”. (Psalmii 50, 3-4.)
-642-
“Împărații pământului, domnitorii, căpitanii oștilor, cei bogați și cei puternici, toți robii și toți oamenii slobozi s-au ascuns în peșteri și în stâncile munților. Și ziceau munților și stâncilor: Cădeți peste noi, și ascundeți-ne de Fața Celui ce șede pe scaunul de domnie și de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, și cine poate sta în picioare?” (Apocalipsa 6, 15-17.)
Batjocurile disprețuitoare au încetat. Buzele mincinoase sunt reduse la tăcere. Zăngănitul armelor, tumultul bătăliei, “cu învălmășeala luptei și cu hainele tăvălite în sânge” (Isaia 9, 5), au tăcut. Acum nu se mai aud decât rugăciuni și cuvinte de bocet și de vaiet. De pe buzele care până de curând batjocoreau, izbucnește strigătul: “A venit ziua mâniei Lui; și cine poate sta în picioare?” Nelegiuiții se roagă să fie îngropați sub stâncile munților decât să-L privească în față pe Acela pe care L-au disprețuit și L-au respins.
Ei cunosc glasul care pătrunde în urechea celor morți. De câte ori tonurile lor duioase și rugătoare i-au chemat la pocăință! De câte ori n-au auzit vocea Mântuitorului în invitația mișcătoare a unui prieten sau a unui frate! Nici un alt glas nu poate fi atât de plin de condamnare, atât de încărcat de acuzare pentru cei care au respins harul Său ca acest glas ce a stăruit atât de multă vreme: “Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la căile voastre rele; pentru ce vreți să muriți?” (Ezechiel 33, 11.) O, dacă ar fi fost glasul unui străin! Isus spune: “Fiindcă Eu chem și voi vă împotriviți, fiindcă Îmi întind mâna și nimeni nu ia seama, fiindcă lepădați toate sfaturile Mele, și nu vă plac mustrările Mele”. (Proverbe 1, 24-25.) Glasul acela trezește amintiri pe care ei ar dori să le șteargă — avertismente disprețuite, invitații refuzate, privilegii pierdute.
-643-
Acolo sunt aceia care și-au bătut joc de Hristos în umilința Sa. Cu o putere deosebită le revin în minte cuvintele Suferindului, când, somat de marele preot, a declarat solemn: “Vă spun că de acum încolo veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii lui Dumnezeu și venind pe norii cerului”. (Matei 26, 64.) Acum Îl văd în slava Lui și mai trebuie să-L vadă și stând la dreapta puterii.
Aceia care au luat în râs afirmația Sa că este Fiul lui Dumnezeu rămân acum fără cuvânt. Iată-l pe Irod cel îngâmfat, care și-a bătut joc de titlul Său regesc și le-a poruncit soldaților disprețuitori să-L încoroneze ca împărat. Acolo sunt chiar oamenii aceia care, cu mâini nelegiuite, I-au pus pe umeri mantia de purpură, pe fruntea Sa sfântă coroana de spini și în mâinile Sale, care nu s-au împotrivit, un sceptru derizoriu, plecându-se înaintea Sa într-o batjocură hulitoare. Oamenii care L-au lovit și L-au scuipat pe Domnul vieții acum se întorc de la privirea Sa pătrunzătoare și caută să fugă de copleșitoarea slavă a prezenței Sale. Aceia care I-au bătut cuiele în mâini și în picioare, soldatul care I-a împuns coasta privesc aceste semne cu groază și cu remușcare.
Cu o claritate înspăimântătoare, preoții și conducătorii își reamintesc evenimentele de pe Calvar. Cu o groază înfiorătoare, își reamintesc cum, clătinând din cap într-o bucurie satanică, au exclamat: “Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce, și vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubește”. (Matei 27, 42-43.)
Își amintesc, în culori vii, parabola Mântuitorului cu privire la vierii care au refuzat să dea stăpânului lor rodul viei, care și-au bătut joc de robii lui și i-au ucis fiul. Își amintesc și sentința pe care ei înșiși au pronunțat-o: “Stăpânul viei va pierde pe acei nelegiuiți”. În păcatul și în pedepsirea acelor oameni necredincioși, preoții și bătrânii își văd propria cale, precum și soarta lor dreaptă. Și acum se înalță un strigăt de agonie, de moarte. Mai puternic decât strigătul: “Răstignește-L! Răstignește-L!”, care a răsunat pe străzile Ierusalimului, se înalță vaiul groaznic, disperat: “El este Fiul lui Dumnezeu! El este adevăratul Mesia!” Ei caută să fugă din prezența Împăratului împăraților. Ei încearcă zadarnic să se ascundă în peșterile adânci ale pământului, prăbușite de furia naturii.
-644-
În viața tuturor acelora care resping adevărul, sunt momente când conștiința se trezește, când memoria redă amintirile chinuitoare ale unei vieți de fățărnicie, iar sufletul este hărțuit de regrete zadarnice. Dar ce sunt acestea în comparație cu remușcarea din ziua aceea, când teama vine ca o pustiire, când nimicirea vine ca o furtună! (Proverbe 1, 27.) Aceia care au vrut să distrugă pe Hristos și pe poporul Său credincios sunt acum martorii slavei care îi înconjoară. În groaza lor, ei aud glasurile sfinților, exclamând în tonuri pline de bucurie: “Iată, acesta este Dumnezeul nostru în care aveam încredere că ne va mântui”. (Isaia 25, 9.)
În mijlocul zguduirii pământului, a strălucirii fulgerelor și a bubuitului tunetelor, glasul Fiului lui Dumnezeu îi strigă pe sfinții adormiți. El privește mormintele celor neprihăniți; apoi, ridicând mâinile către cer, strigă: “Treziți-vă, treziți-vă, treziți-vă, voi, care dormiți în țărână, și sculați-vă!” În lungul și în latul pământului, morții vor auzi, aud glasul acela și aceia care îl aud învie. Și pământul întreg va răsuna de vuietul acelei armate nespus de mari din fiecare națiune, neam, limbă și popor. Ei vin din închisoarea morții, îmbrăcați cu slavă nemuritoare, strigând: “Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15, 55.) Iar neprihăniții cei vii și sfinții înviați își unesc glasurile într-un strigăt de biruință îndelung fericit.
Toți ies din mormintele lor având aceeași statură cu care au intrat în mormânt. Adam, care se găsește în mulțimea celor înviați, este de o înălțime distinsă și cu o statură maiestuoasă, cu puțin mai prejos decât Fiul lui Dumnezeu. Este un mare contrast între el și oamenii din ultimele generații; în această privință, se vede marea degenerare a neamului omenesc. Dar toți învie cu prospețimea și vigoarea tinereții veșnice. La început, omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu nu numai în caracter, ci și în trăsături și formă. Păcatul a desfigurat și aproape a șters chipul divin; dar Hristos a venit să refacă ceea ce a fost pierdut. El va schimba trupurile noastre netrebnice și le va face asemenea trupului Său slăvit. Chipul muritor, lipsit de frumusețe, odinioară întinat de păcat, devine desăvârșit, frumos și nemuritor. Toate defectele și diformitățile sunt lăsate în mormânt. Readuși la pomul vieții, în Edenul multă vreme pierdut, cei mântuiți “vor crește” (Maleahi 4, 2) la statura deplină a neamului omenesc, în slava lui de la început. Ultima rămășiță a blestemului păcatului va fi îndepărtată și cei credincioși ai lui Hristos se vor arăta “în frumusețea Domnului Dumnezeului nostru”, la minte, la suflet și la trup, reflectând chipul desăvârșit al Domnului lor. O, minunată mântuire! Mult discutată, mult așteptată, contemplată cu o anticipație înflăcărată, dar niciodată înțeleasă pe deplin.
-645-
Neprihăniții cei vii sunt schimbați “într-o clipă, într-o clipeală din ochi”. La glasul lui Dumnezeu, ei au fost glorificați; acum sunt făcuți nemuritori și, împreună cu sfinții înviați, sunt răpiți să-L întâlnească pe Domnul lor în văzduh. Îngerii îi “adună pe cei aleși din cele patru vânturi, de la o margine a cerului, până la cealaltă”. Copilașii sunt purtați de îngerii sfinți și dați în brațele mamelor lor. Prieteni multă vreme despărțiți prin moarte sunt uniți pentru a nu se mai despărți niciodată și, cu cântări de bucurie, se înalță împreună spre cetatea lui Dumnezeu.
De fiecare parte a carului de nori sunt aripi și sub ele sunt roți vii; și, în timp ce carul se înalță, roțile strigă: “Sfânt”, iar aripile, în timp ce se mișcă, strigă: “Sfânt”, iar suita de îngeri strigă: “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu Atotputernic”. Iar cei răscumpărați strigă: “Aleluia!” în timp ce carul înaintează către Noul Ierusalim.
Înainte de a intra în cetatea lui Dumnezeu, Mântuitorul acordă urmașilor Săi emblemele biruinței și îi învestește cu însemnele rangului lor împărătesc. Rândurile strălucitoare sunt aliniate în careu în jurul regelui lor, a cărui statură se înalță maiestuoasă, mai presus de sfinți și de îngeri, a cărui față strălucește asupra lor plină de dragoste binevoitoare. Privirea tuturor din oastea nenumărată a celor răscumpărați este ațintită asupra Lui, fiecare ochi privește slava Aceluia a cărui “față a fost schimonosită mai mult decât a oricărui om, iar chipul Său mai mult decât al fiilor oamenilor”. Pe capul biruitorilor, Isus, cu propria mână, pune coroana de slavă. Pentru fiecare este câte o coroană, purtând noul său nume (Apocalipsa 2, 17) și inscripția “sfințit Domnului”. În fiecare mână este pusă ramura de palmier a biruitorului și harpe strălucitoare. Apoi, când îngerii care conduc ating coardele, orice mână atinge coardele harpelor cu pricepere, producând o muzică dulce, în tonuri melodioase și bogate. O încântare de nespus pune stăpânire pe toate inimile și toate glasurile se înalță în laudă plină de recunoștință: “A Lui, care ne iubește, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său și a făcut din noi o împărăție și preoți pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor!” (Apocalipsa 1, 5.6.)
-646-
În fața mulțimii răscumpărate este Cetatea Sfântă. Isus deschide larg porțile de mărgăritar și popoarele care au păzit adevărul intră prin ele. Acolo privesc Paradisul lui Dumnezeu, căminul lui Adam, în puritatea lui. Apoi glasul Acela, mai bogat decât orice muzică ce a atins vreodată o ureche muritoare, se aude zicând: “Lupta voastră s-a sfârșit”. “Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.”
Acum se împlinește rugăciunea Mântuitorului pentru ucenicii Săi: “Vreau ca acolo unde sunt Eu să fie și aceia pe care Mi i-ai dat Tu”. “Fără prihană și plini de bucurie înaintea slavei Sale”. (Iuda 24.) Hristos îi prezintă Tatălui pe cei răscumpărați cu sângele Său, zicând: “Iată-Mă pe Mine și copiii pe care Mi i-ai dat”. “Am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat.” O, minuni ale iubirii răscumpărătoare; încântarea ceasului aceluia, când Tatăl Cel veșnic, privindu-i pe cei răscumpărați, va vedea chipul Său, discordia păcatului îndepărtată, blestemul lui alungat și omenirea iarăși în armonie cu Divinitatea.
-647-
Cu o dragoste de nedescris, Isus îi invită pe cei credincioși la bucuria Domnului lor. Bucuria Domnului este să vadă în Împărăția slavei sufletele care au fost salvate prin agonia și umilirea Sa. Și cei răscumpărați se vor împărtăși de bucuria Sa când îi vor vedea printre cei fericiți pe aceia care au fost câștigați pentru Hristos prin rugăciunile, munca și sacrificiul lor plin de iubire. Strângându-se în jurul marelui tron, o bucurie de nedescris le umple inimile când îi văd pe aceia pe care i-au câștigat la Hristos și că aceștia i-au câștigat pe alții, iar aceștia, la rândul lor, pe alții, toți aduși în cerul de odihnă, atunci își vor depune coroanele la picioarele lui Isus și-L vor lăuda de-a lungul nesfârșitelor veacuri ale veșniciei.
Când cei răscumpărați sunt primiți în Cetatea lui Dumnezeu, se înalță un strigăt triumfător de adorare. Cei doi Adami sunt gata să se întâlnească. Fiul lui Dumnezeu stă cu brațele deschise să-l primească pe tatăl neamului nostru omenesc — ființa pe care a creat-o El, care a păcătuit împotriva Creatorului său și pentru păcatul căruia semnele răstignirii sunt purtate în trupul Mântuitorului. Când Adam vede urmele cuielor nemiloase, nu cade pe pieptul Domnului său, ci, în umilință, se aruncă la picioarele Sale, strigând: “Vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat!” Cu gingășie, Mântuitorul îl ridică și-l îndeamnă să privească iarăși la căminul din Eden, din care a fost atâta vreme alungat.
După îndepărtarea din Eden, viața lui Adam pe pământ a fost plină de durere. Fiecare frunză care cădea, fiecare victimă a jertfei, orice umbră de pe fața plăcută a naturii, orice pată pe curăția omului era o nouă amintire a păcatului său. Grozavă era agonia remușcării când privea nelegiuirea abundând și, ca un răspuns la avertizările lui, întâmpina acuzații aduse lui ca fiind cauza păcatului. Cu umilință răbdătoare, a purtat aproape o mie de ani pedeapsa neascultării. S-a pocăit deplin de păcatul său, s-a încrezut în meritele Mântuitorului făgăduit și a murit în nădejdea învierii. Fiul lui Dumnezeu a răscumpărat greșeala și căderea omului; iar acum, prin lucrarea de ispășire, Adam este repus în prima lui stăpânire.
-648-
Cu o nespusă bucurie, el vede pomii care odinioară erau desfătarea lui — chiar pomii aceia ale căror roade le adunase el însuși în zilele nevinovăției și bucuriei lui. Vede vița pe care propriile mâini au cultivat-o și chiar acele flori pe care odinioară le iubea și le îngrijea. Mintea lui prinde realitatea scenei; înțelege că acesta este cu adevărat Edenul restabilit, mai plăcut acum decât atunci când a fost alungat din el. Mântuitorul îl conduce la pomul vieții, rupe fructul cel slăvit și-i dă să mănânce. Privește în jurul lui și vede o mulțime din familia lui răscumpărată, stând în Paradisul lui Dumnezeu. Atunci își așează coroana strălucitoare la picioarele lui Isus și, căzând pe pieptul Său, Îl îmbrățișează pe Răscumpărătorul. Atinge harpa de aur și bolțile cerului răsună de cântarea biruitoare: “Vrednic, vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat și trăiește iarăși!” Cei din familia lui Adam îi urmează exemplul și își așează coroanele la picioarele Mântuitorului când se pleacă înaintea Sa în adorare.
La această reunire sunt martori îngerii care au plâns la căderea lui Adam și s-au bucurat atunci când Isus, după înviere, S-a înălțat la cer, deschizând mormântul pentru toți aceia care vor crede în Numele Său. Acum văd lucrarea de mântuire împlinită și își unesc glasurile în cântări de laudă.
Pe marea de cristal, înaintea tronului, acea mare ca de sticlă amestecată cu foc — atât de mult strălucind de slava lui Dumnezeu, este adunată mulțimea care a “câștigat biruința asupra fiarei, a chipului ei, a semnului ei și a numărului numelui ei”. Împreună cu Mielul pe Muntele Sionului, “cu harpele lui Dumnezeu în mână”, stau cei o sută patruzeci și patru de mii care au fost răscumpărați dintre oameni; și se aude ca sunetul multor ape și ca sunetul unui tunet puternic “glasul cântăreților care cântau din harpele lor”. Ei cântau “o cântare nouă”, înaintea tronului, o cântare pe care nici un om n-o poate cânta afară de cei o sută patruzeci și patru de mii. Este cântarea lui Moise și a Mielului — cântarea eliberării. Nimeni în afară de cei o sută patruzeci și patru de mii nu poate învăța cântarea aceasta; căci este cântarea experienței lor — o experiență pe care nici o altă generație n-a avut-o până atunci. “Aceștia urmează pe Miel oriunde merge El.” Fiind înălțați de pe pământ, dintre cei vii, sunt socotiți ca “primele roade pentru Dumnezeu și pentru Miel”. (Apocalipsa 15, 2-3; 14, 1-5.) “Aceștia sunt cei care au venit din strâmtorarea cea mare”; au trecut printr-un timp de strâmtorare cum nu a fost niciodată pe pământ. Ei au rezistat groazei din timpul strâmtorării lui Iacov, au stat fără mijlocitor în timpul revărsării finale a judecăților lui Dumnezeu. Dar au fost eliberați, căci “și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului”. “În gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără pată” înaintea lui Dumnezeu. “De aceea stau ei înaintea tronului lui Dumnezeu și-I slujesc zi și noapte în templul Său. Și cel care șede pe tron va locui în mijlocul lor.” Ei au văzut pământul devastat de foamete și de boli, soarele având puterea să-i dogorească pe oameni cu o arșiță mare și ei înșiși au suportat necazuri, foame și sete. Dar “nu vor mai fi flămânzi, nici nu le va mai fi sete; nici nu-i va mai dogori soarele, nici vreo altă arșiță. Căci Mielul care este în mijlocul tronului îi va hrăni, și-i va aduce la izvoarele de apă vie; și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor.” (Apocalipsa 7, 14-17.)
-649-
În toate veacurile, cei aleși ai Mântuitorului au fost educați și disciplinați în școala suferinței. Ei au mers pe cărările înguste ale pământului; au fost curățiți în cuptorul încercărilor. Pentru Numele lui Isus, au suportat împotrivire, ură și calomnie. L-au urmat prin lupte grele; au suportat lepădarea de sine și au avut parte de dezamăgiri amare. Prin propria experiență dureroasă au cunoscut grozăvia păcatului, puterea lui, vinovăția și jalea lui și ei îl privesc cu scârbă. Sentimentul jertfei infinite aduse pentru vindecarea lor îi umilește în ochii lor și le umple inimile de recunoștință și de laudă, pe care cei care n-au căzut niciodată nu le pot aprecia. Ei iubesc mult pentru că li s-a iertat mult. Deoarece s-au împărtășit de suferințele lui Hristos, sunt în stare să se împărtășească împreună cu El de slava Sa.
-650-
Moștenitorii lui Dumnezeu au venit din cocioabe, din temnițe, de pe eșafod, din munți, din pustiuri, din peșterile pământului, din insulele mării. Pe pământ au fost săraci, năpăstuiți, chinuiți, milioane au coborât în mormânt împovărați cu rușine pentru că au refuzat cu statornicie să se supună pretențiilor amăgitoare ale lui Satana. Au fost declarați de tribunalele omenești ca fiind cei mai josnici criminali. Dar acum “Dumnezeu Însuși este Judecătorul”. (Psalmii 50, 6.) Acum, sentințele omenești sunt răsturnate. “El va îndepărta ocara poporului Său Israel”. (Isaia 25, 8.) “Ei vor fi numiți: ‘Popor sfânt, Răscumpărați ai Domnului’.” El a hotărât să le dea “celor întristați din Sion … o cunună împărătească în loc de cenușă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit”. (Isaia 62, 12; 61, 3.) Ei nu mai sunt slabi, prigoniți, risipiți și întristați. De acum încolo, vor fi totdeauna cu Domnul. Ei stau înaintea tronului îmbrăcați cu haine mai bogate decât au purtat vreodată cei mai onorați oameni ai pământului. Sunt încoronați cu diademe mai strălucitoare decât au fost cele puse vreodată pe fruntea monarhilor pământești. Zilele de durere și de plâns s-au dus pentru totdeauna. Împăratul slavei a șters lacrimile de pe toate fețele; orice cauză de amărăciune a fost îndepărtată. În legănarea ramurilor de palmieri, ei izbucnesc într-un cântec de biruință, clar, dulce și armonios; toate vocile iau tonul până când imnul răsună prin bolțile cerului: “Mântuirea este a lui Dumnezeu care șade pe tron și a Mielului”, iar toți locuitorii cerului răspund în adorare: “Amin”. “A Dumnezeului nostru, să fie lauda, slava, înțelepciunea, mulțumirile, cinstea, puterea și tăria, în vecii vecilor!” (Apocalipsa 7, 10.12.)
-651-
În viața aceasta, abia începem să înțelegem subiectul minunat al mântuirii. Cu înțelegerea noastră mărginită, putem aprecia foarte corect rușinea și slava, viața și moartea, dreptatea și mila, care se întâlnesc la cruce; totuși, cu cele mai ascuțite puteri mintale, nu putem prinde adevărata lor însemnătate. Lungimea și lățimea, adâncimea și înălțimea iubirii răscumpărătoare sunt înțelese prea slab. Planul de Mântuire nu va fi deplin înțeles nici chiar atunci când cei răscumpărați vor vedea așa cum sunt văzuți și vor cunoaște așa cum sunt cunoscuți, însă, de-a lungul veacurilor veșnice, adevărul se va descoperi continuu în fața minților uimite și încântate. Cu toate că necazurile, durerile și ispitele pământului sunt terminate, iar cauza îndepărtată, poporul lui Dumnezeu va avea totdeauna o cunoaștere lămurită, inteligentă, a ceea ce a costat mântuirea lor.
Crucea lui Hristos va fi știința și cântecul mântuiților în toată veșnicia. În Hristos cel slăvit Îl vor vedea pe Hristos cel răstignit. Niciodată nu se va uita că El, a cărui putere a creat și susținut lumile nenumărate prin vastele domenii ale spațiului, iubitul Fiu al lui Dumnezeu, Maiestatea cerului, El, pe care heruvimii și serafimii strălucitori se bucurau să-L adore, S-a umilit pentru a ridica omenirea căzută; ca să poarte vinovăția și rușinea păcatului și ascunderea feței Tatălui, până când chinurile unei lumi pierdute I-au sfâșiat inima și I-au zdrobit viața pe crucea de pe Calvar. Faptul că Făcătorul tuturor lumilor, Arbitrul tuturor destinelor, a trebuit să părăsească slava și să Se umilească din dragoste pentru om va provoca totdeauna uimirea și admirația Universului. Când popoarele răscumpărate Îl privesc pe Mântuitorul lor și văd slava veșnică a Tatălui strălucind pe fața Sa; când privesc tronul Său, care este din veci și ține până în veci și știu că Împărăția Sa nu va avea sfârșit, izbucnesc în cântarea răpitoare: “Vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat și ne-a răscumpărat pentru Dumnezeu prin sângele Său prețios!”
-652-
Taina crucii explică toate celelalte taine. În lumina care izvorăște de pe Calvar, atributele lui Dumnezeu care ne umpluseră de teamă și de groază apar frumoase și atrăgătoare. Mila, bunătatea, dragostea părintească se văd unite cu sfințenia, dreptatea și puterea. Când privim maiestatea tronului Său înălțat și onorat, Îi vedem caracterul în manifestările Lui iubitoare și înțelegem, ca niciodată mai înainte, însemnătatea acelui titlu scump: “Tatăl nostru”.
Se va vedea că Acela care este infinit în înțelepciune nu putea pune la cale un plan pentru salvarea noastră fără jertfirea Fiului Său. Răsplătirea pentru jertfa Sa este bucuria populării pământului cu ființe răscumpărate, sfinte, fericite și nemuritoare. Rezultatul luptei Mântuitorului cu puterile întunericului este bucuria pentru cei mântuiți, care vor sluji spre slava lui Dumnezeu în toată veșnicia. Și atât de mare este valoarea unui suflet, încât Tatăl este mulțumit cu prețul plătit; iar Hristos, privind roadele jertfei Sale mari, este și El mulțumit.