Tragedia Veacurilor | Capitolul 20
În profeția primei solii îngerești din Apocalipsa capitolul 14, este profetizată o mare redeșteptare religioasă, ca urmare a vestirii apropiatei veniri a lui Hristos. Un înger este văzut zburând “prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod. El zice cu glas tare: ‘Temeți-vă de Dumnezeu, și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui; și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!’” (Versetele 6.7.)
Faptul că un înger este prezentat a fi vestitorul acestei avertizări este semnificativ. Prin curăția, slava și puterea solului ceresc, înțelepciunii divine i-a plăcut să reprezinte caracterul înălțat al lucrării ce trebuia îndeplinită prin solia, puterea și slava care urmau să o însoțească. Iar zborul îngerului “prin mijlocul cerului”, “glasul cel tare” cu care este dată avertizarea și propovăduirea ei tuturor celor “care locuiesc pe pământ” — la orice neam, seminție, limbă și norod — arată repeziciunea și extinderea mondială a mișcării.
Solia oferă și lumină cu privire la timpul în care trebuie să aibă loc această mișcare. Este declarată a fi o parte din “Evanghelia veșnică” și anunță începutul judecății. Solia mântuirii a fost predicată în toate veacurile; dar solia aceasta este o parte a Evangheliei care urma să fie predicată numai în zilele de pe urmă, căci numai atunci avea să fie adevărat că ceasul judecății a venit. De fapt, proorociile prezintă o succesiune de evenimente care duc la începutul judecății. Acest lucru este adevărat în mod deosebit în ceea ce privește cartea lui Daniel. Dar partea aceea din proorocie care avea legătură cu zilele din urmă, lui Daniel i-a fost cerut să o sigileze “până la vremea sfârșitului”. O solie cu privire la judecată întemeiată pe împlinirea acelor profeții nu putea fi proclamată decât atunci când va sosi această vreme. Dar în timpul sfârșitului, spune profetul, “mulți vor citi și cunoștința va crește”. (Daniel 12, 4.)
-356-
Apostolul Pavel avertizase biserica să nu aștepte revenirea lui Hristos în zilele sale. “Ziua aceea nu va veni”, spunea el, “până când nu va veni lepădarea de credință și se va descoperi omul fărădelegii.” (2 Tesaloniceni 2, 3.) Nu putem aștepta venirea Domnului nostru până după marea apostazie și după perioada lungă de domnie a “omului păcatului”. “Omul fărădelegii”, care mai este numit “Taina nelegiuirii”, “fiul pierzării” și “acel nelegiuit”, reprezintă papalitatea, care, așa cum a fost prevestit în profeție, urma să-și mențină supremația timp de 1260 de ani. Această perioadă s-a încheiat în anul 1798. Venirea lui Hristos nu putea avea loc înainte de acel timp. Pavel cuprinde cu avertizarea lui întreaga dispensațiune creștină, până în anul 1798. În această perioadă de timp trebuia predicată solia cu privire la a doua venire a lui Hristos.
O astfel de solie n-a fost proclamată niciodată în veacurile trecute. Pavel, așa cum am văzut, n-a predicat-o; el arăta fraților săi către venirea Domnului ca fiind într-un viitor foarte îndepărtat. Nici reformatorii n-au predicat-o. Martin Luther situa judecata cam la 300 de ani în viitor de epoca lui. Dar, de la anul 1798, cartea lui Daniel a fost desigilată, cunoașterea profețiilor a crescut și mulți au vestit mesajul solemn al judecății ce se apropia.
Asemenea marii Reforme, din secolul al XVI-lea, mișcarea adventă a apărut în diferite țări ale creștinătății în același timp. Atât în Europa, cât și în America, bărbați ai credinței și rugăciunii au fost conduși la studiul profețiilor și, urmărind raportul inspirat, au văzut dovada convingătoare că sfârșitul tuturor lucrurilor era aproape. În diferite țări existau grupe izolate de creștini care, numai prin studiul Scripturilor, au ajuns la convingerea că venirea Mântuitorului era aproape.
-357-
În anul 1821, adică la trei ani după ce Miller ajunsese la explicația lui cu privire la profețiile care arătau spre timpul judecății, dr. Joseph Wolff, “misionarul lumii”, a început să vestească apropiata revenire a Domnului. Wolff s-a născut în Germania, din părinți evrei, tatăl lui fiind rabin. Când era destul de tânăr, a fost convertit cu privire la adevărul religiei creștine. Având o minte activă, cercetătoare, fusese un ascultător atent la conversațiile care avuseseră loc în casa tatălui său, unde evrei credincioși se adunau zilnic pentru a povesti nădejdile și așteptările poporului lor, slava lui Mesia care avea să vină și restatornicirea lui Israel. Într-o zi, auzind numele lui Isus din Nazaret, băiatul a întrebat cine era El. “Un iudeu de un foarte mare talent”, a fost răspunsul; “dar pentru că a pretins că este Mesia, tribunalul iudaic l-a condamnat la moarte”. “De ce?”, a replicat cercetătorul. “Ierusalimul este distrus și de ce suntem noi în robie?” “Vai, vai”, a răspuns tatăl său, “pentru că Iudeii iau ucis pe prooroci”. Deodată, copilului i-a venit gândul: “Poate că Isus a fost un prooroc, iar iudeii l-au omorât, cu toate că a fost nevinovat”. (Travels and Adventures of the Rev. Joseph Wolff, vol. 1, p. 61.) Atât de puternic a fost acest simțământ, încât, cu toate că îi era interzis să intre într-o biserică creștină, se strecura adesea să asculte predica.
Atunci când avea numai șapte ani, se lăuda față de un vecin creștin, mai în vârstă, cu triumful viitor al lui Israel la venirea lui Mesia, la care bătrânul a spus cu bunătate: “Dragul meu băiat, am să-ți spun cine a fost Mesia cel adevărat; a fost Isus din Nazaret … pe care strămoșii tăi L-au răstignit, așa cum au făcut cu proorocii din vechime. Du-te acasă și citește capitolul 53 din Isaia și te vei convinge că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.” — (Idem, vol. 1, p. 7.) Deodată, această convingere a pus stăpânire pe el. A mers acasă și a citit Scriptura, fiind uimit să vadă că profeția cu privire la Isus din Nazaret se împlinise în mod desăvârșit. Erau oare adevărate cuvintele creștinului? Băiatul a cerut tatălui o explicație a profeției, dar a fost întâmpinat cu o tăcere atât de categorică, încât niciodată na mai îndrăznit să amintească acest subiect. Însă aceasta n-a făcut decât să-i mărească dorința de a cunoaște și mai mult despre religia creștină.
-358-
Cunoștința pe care o căuta era ținută cu premeditare departe de el în căminul lui iudaic; dar, atunci când avea numai unsprezece ani, a părăsit casa tatălui și a plecat în lume pentru a-și face o educație, pentru a-și alege religia și cariera vieții. A găsit un adăpost pentru o vreme la niște rude, dar în scurt timp a fost alungat ca fiind un apostaziat; așa că, singur și fără bani, a trebuit să-și croiască drum printre străini. A mers din loc în loc, studiind cu atenție și întreținându-se predând limba ebraică. Prin influența unui instructor catolic, a fost determinat să accepte credința catolică, și-a făcut planul să devină misionar pentru propriul popor. Cu această țintă, a plecat peste câțiva ani pentru a-și continua studiile la Colegiul de propagandă din Roma. Dar aici, spiritul său de cugetare independentă și de vorbire sinceră i-au adus acuzații de erezie. A început să critice în mod deschis abuzurile bisericii și a insistat asupra necesității unei reforme. Cu toate că la început a fost tratat cu o favoare deosebită de către demnitarii papali, după o scurtă vreme a fost mutat din Roma. Sub supravegherea bisericii mergea din loc în loc, până când a devenit clar că niciodată nu va fi convins să se supună orbește romanismului. A fost declarat incorigibil și a fost lăsat liber să se ducă unde-i plăcea. A făcut o călătorie în Anglia și, mărturisind credința protestantă, s-a unit cu Biserica Anglicană. După doi ani de studiu, a fost trimis în misiune în anul 1821.
-359-
În timp ce Wolff a acceptat marile adevăruri cu privire la prima venire a lui Hristos ca “Om al durerii și obișnuit cu suferința”, a văzut că profețiile scot în evidență, cu o egală claritate, a doua Sa venire cu putere și slavă. Și în timp ce căuta să-și aducă propriul popor la Isus din Nazaret, ca fiind Cel Făgăduit, și să-i îndrepte atenția spre prima Lui venire în umilință, ca jertfă pentru păcatele oamenilor, îi învăța și cu privire la a doua Sa venire ca Împărat și Liberator.
“Isus din Nazaret, adevăratul Mesia, zicea el, ale cărui mâini și picioare au fost pironite, care a fost adus ca un miel la junghiere, care a fost Omul durerilor și obișnuit cu suferința, care, după ce Și-a luat toiagul de domnie din Iuda și ‘toiagul de cârmuire dintre picioarele Lui’, a venit întâia oară; va veni pentru a doua oară pe norii cerului cu strigătul unui arhanghel” (Joseph Wolff, Researches and Missionary Labors, p. 62) “și va sta pe Muntele Măslinilor; iar domnia încredințată odată lui Adam la creațiune și pierdută de el (Geneza 1, 26; 3, 17) va fi dată lui Isus. El va fi Împărat peste tot pământul. Gemetele și plânsul întregii creațiuni vor înceta, dar cântecele de laudă și de mulțumire se vor auzi mereu…. Când Isus va veni în slava Tatălui Său cu sfinții îngeri…. Morții credincioși vor învia cei dintâi (1 Tesaloniceni 4, 16; 1 Corinteni 15, 32.) Aceasta este ceea ce noi, creștinii, numim prima înviere. Atunci, și lumea animală își va schimba natura (Isaia 11, 6-9) și se va supune lui Isus. (Psalmul 8.) O pace universală va domni.” — (Journal of the Rev. Joseph Wolff, pp. 378, 379.) “Domnul va privi din nou peste pământ și va spune: ‘Iată, că este foarte bun’”. — (Idem, p. 294.)
Wolff credea că venirea Domnului este aproape, în interpretarea perioadelor profetice așezând marea împlinire la foarte puțini ani de timpul fixat de Miller. Tuturor acelora care susțineau din Scriptură că “despre ziua și ceasul acela nu știe nimeni”, că oamenii nu știu nimic despre apropierea venirii, Wolff le răspundea: “A spus oare Domnul că ziua și ceasul nu vor fi niciodată cunoscute? Nu ne-a dat El semnele timpurilor pentru ca să știm cel puțin apropierea venirii Sale, așa cum se cunoaște apropierea verii după smochinul care înfrunzește? (Matei 24, 32.) Nu vom cunoaște noi oare niciodată această perioadă, în timp ce El Însuși ne îndeamnă nu numai să-l citim pe profetul Daniel, ci să-l și înțelegem? Același profet spune că aceste cuvinte vor fi pecetluite până la vremea sfârșitului (ceea ce era cazul în vremea lui), dar că mulți vor ‘călătorii’ (o expresie ebraică cu privire la observarea și gândirea în ce privește timpul) și ‘cunoștința (cu privire la timpul acela) va crește’. (Daniel 12, 4.) Pe lângă toate acestea, Domnul nu intenționează să spună că apropierea timpului nu va fi cunoscută, ci faptul că nici un om nu cunoaște exact ‘ziua și ceasul’. El spune că, se va cunoaște destul prin semnele timpului, pentru a ne face să ne pregătim pentru revenirea Sa, așa cum Noe a pregătit corabia.” — (Wolff, Researches and Missionary Labors, pp. 404, 405.)
-360-
Cu privire la sistemul popular de interpretare sau de a răstălmăci Scripturile, Wolff scria: “Cea mai mare parte a bisericii creștine a deviat de la înțelesul clar al Scripturii și s-a îndreptat către sistemul iluzoriu al budiștilor, care cred că fericirea viitoare a omenirii va consta în plimbări prin aer, închipuindu-și că, atunci când se citește în Scripturi iudei, trebuie să se înțeleagă neamuri; când citesc Ierusalim, trebuie să înțeleagă biserica; și dacă scrie pământ, aceasta înseamnă cer; prin venirea Domnului, trebuie să se înțeleagă înaintarea societăților misionare; iar suirea pe muntele casei Domnului înseamnă o mare adunare a metodiștilor.” — (Journal of the Rev. Joseph Wolff, p. 96.)
Timp de douăzeci și patru de ani, de la 1821 la 1845, Wolff a călătorit foarte mult. În Africa, a vizitat Egiptul și Etiopia; în Asia, a traversat Palestina, Siria, Persia, Buhara și India. A vizitat de asemenea și Statele Unite, cu ocazia acestei călătorii a predicat și în insula Sf. Elena. A sosit în New York, în luna August 1837 și, după ce a vorbit în acel oraș, a predicat în Philadelphia și Baltimore și în cele din urmă a mers la Washington. Aici, spune el, “pe baza unei moțiuni prezentate de ex-președintele John Quincy Adams în una din ședințele Congresului, Camera mi-a acordat în unanimitate aprobarea să folosesc sala Congresului pentru o lectură pe care am ținut-o într-o sâmbătă, onorat cu prezența tuturor membrilor Congresului și, de asemenea, a episcopului din Virginia, precum și a clerului și cetățenilor din Washington. Aceeași onoare mi-a fost acordată de către membrii guvernului din New Jersey și Pennsylvania, în a căror prezență am ținut lecturi cu privire la cercetările mele în Asia, precum și la domnia personală a lui Isus Hristos.” — (Idem, pp. 398, 399.)
-361-
Dr. Wolff a călătorit în țările cele mai barbare fără protecția vreunei autorități europene, suferind multe greutăți și înconjurat de primejdii numeroase. A fost bătut cu picioarele și înfometat, vândut ca sclav și de trei ori condamnat la moarte. A fost înconjurat de bandiți și uneori aproape a pierit de sete. O dată a fost jefuit de tot ce avea și lăsat să călătorească sute de mile pe jos prin munți, zăpada biciuindu-i fața, iar picioarele goale amorțite de contactul cu pământul înghețat.
Când a fost avertizat să nu meargă neînarmat printre triburile sălbatice și ostile, el s-a declarat a fi “asigurat cu arme” — “rugăciune, zel pentru Hristos și încredere în ajutorul Său”. “Mai sunt înzestrat”, spunea el, “cu iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele pe care o port în inimă și cu Biblia în mână” — (W. H. D. Adams, In Perils Oft, p. 192.) Biblia în limba ebraică și cea în engleză le ducea cu el oriunde mergea. Despre una dintre ultimele sale călătorii spunea: “Am … ținut Biblia deschisă în mână. Am simțit că puterea mea era în această carte și că puterea ei mă va susține”. — (Idem, p. 201.)
În felul acesta a perseverat în lucrările lui, până când solia judecății a fost dusă unei mari părți a pământului locuit. Printre iudei, turci, parți, hinduși și multe alte naționalități și rase, el a împărțit Cuvântul lui Dumnezeu în limbi diferite și pretutindeni vestea apropierea domniei lui Mesia.
În călătoriile lui la Buhara, a găsit că învățătura cu privire la apropiata venire a Domnului era ținută de un popor îndepărtat și izolat. “Arabii din Yemen”, spunea el, “sunt în posesia unei cărți numită Seera, care aduce la cunoștință a doua venire a lui Hristos și domnia Sa în slavă, și ei așteaptă ca evenimente mari să aibă loc în anul 1840.” — (Journal of the Rev. Joseph Wolff, p. 377.) “În Yemen … am petrecut șase zile împreună cu fiii lui Recab. Ei nu beau vin, nu cultivă vie, nu seamănă și trăiesc în corturi, amintindu-și de bunul bătrân Ionadab, fiul lui Recab; și am găsit în tovărășia lor pe urmașii lui Israel din seminția lui Dan … care așteaptă împreună cu fiii lui Recab venirea grabnică a lui Mesia pe norii cerului.” — (Idem, p. 398.)
-362-
O credință asemănătoare a fost descoperită de un alt misionar în Tartaria. Un preot tartar a pus misionarului întrebarea când va veni Hristos a doua oară. Când misionarul a răspuns că nu știe nimic despre acest lucru, preotul a părut foarte surprins de o așa neștiință la unul care se pretindea profesor de Biblie și și-a mărturisit credința, întemeiată pe profeție, că Hristos va reveni în anul 1844.
La începutul anului 1826, solia adventă a început să fie predicată și în Anglia. Aici, lucrarea nu a luat aceeași formă definită ca în America; timpul exact al venirii n-a fost atât de general predicat, însă marele adevăr al apropiatei veniri a lui Hristos cu putere și slavă a fost vestit în mare măsură. Și acest lucru s-a întâmplat nu numai printre nonconformiști și disidenți. Mourant Brock, un scriitor englez, declară că aproape șapte sute de slujitori din Biserica Anglicană au fost angajați în predicarea “acestei Evanghelii a Împărăției”. În modul acesta, solia, arătând către anul 1844 ca timp al revenirii Domnului, a fost predicată și în Marea Britanie. Publicațiile adventiste din Statele Unite aveau o circulație larg răspândită. Cărți și reviste erau republicate în Anglia. În anul 1842, Robert Winter, englez prin naștere, care primise credința adventă în America, s-a reîntors în țara sa natală pentru a vesti revenirea Domnului. Mulți s-au unit cu el în această lucrare, iar solia judecății a fost proclamată în diferite părți ale Angliei.
-363-
În America de Sud, în mijlocul barbariei și a preoțimii, Lacunza, un iezuit spaniol, a găsit calea către Scripturi și în felul acesta a primit adevărul cu privire la revenirea în curând a lui Hristos. Îndemnat să dea avertizarea și în același timp dorind să scape de cenzura Romei, și-a publicat convingerile sub pseudonimul “Rabi Ben Ezra”, pretinzând a fi un convertit iudeu. Lacunza a trăit în secolul al XVIII-lea, dar cartea lui și-a croit drumul spre Londra aproximativ prin anul 1825, când a fost tradusă și în limba engleză. Publicarea ei a slujit la adâncirea interesului care deja se trezise în Anglia cu privire la subiectul celei de a doua veniri.
În Germania, învățătura fusese predicată în secolul al XVIII-lea de către Bengel, pastor al Bisericii Lutherane și un vestit savant și critic al Bibliei. După terminarea studiilor, Bengel “s-a devotat studiului teologiei, către care era, în mod natural, înclinat datorită sobrietății religioase a minții lui, exersată prin educație și discipline timpurii. Asemenea altor tineri cu un caracter bine echilibrat, înainte și după aceea, a trebuit să lupte cu îndoielile și cu greutățile naturii firii sale religioase și face aluzie, cu multă sensibilitate, la multele săgeți care i-au străpuns sărmana lui inimă și i-au făcut tinerețea greu de suportat”. Devenind membru al Consistoriului din Württemberg, a apărat cauza libertății religioase. “În timp ce susținea drepturile și privilegiile bisericii, el susținea să se acorde toată libertatea rațională acelora care se simțeau obligați din motive de conștiință să se retragă de la împărtășanie.” — (Encyclopaedia Britannica, ed. 9-a, art. Bengel.) Efectele bune ale acestui mod de a proceda se mai simt și astăzi, în provincia lui natală.
Lumina celei de a doua veniri a lui Hristos a inundat mintea lui Bengel, în timp ce pregătea o predică, din Apocalipsa capitolul 21, pentru prima duminică din postul Crăciunului. Profețiile Apocalipsei s-au desfășurat înaintea înțelegerii sale ca niciodată mai înainte. Copleșit de simțul importanței surprinzătoare care depășește slava scenelor prezentate de profet, a fost constrâns să se abată pentru un timp de la contemplarea subiectului. Dar, în timp ce se afla la amvon, i s-au prezentat iarăși cu toată puterea și lumina. De la data aceea s-a devotat studiului profețiilor, îndeosebi a acelora din Apocalipsa, și a ajuns în scurtă vreme la convingerea că ele arătau către venirea lui Hristos ca fiind aproape. Data pe care a stabilito ca timp al celei de a doua veniri era cu numai câțiva ani după aceea susținută de Miller.
-364-
Scrierile lui Bengel s-au răspândit în toată creștinătatea. Concepțiile lui cu privire la profeție au fost primite aproape de toți oamenii în statul său Württemberg și într-o oarecare măsură și în alte părți ale Germaniei. Mișcarea a continuat și după moartea lui, iar solia adventă a răsunat în continuare în Germania, în același timp atrăgând atenția și în alte țări. Încă din acest timp, unii credincioși au plecat în Rusia unde au format colonii, iar credința apropiatei veniri a lui Hristos este păstrată încă de bisericile germane din această țară.
Lumina a strălucit în Franța și Elveția. La Geneva, acolo unde Farel și Calvin răspândiseră adevărul Reformei, Gaussen predica solia celei de a doua veniri. Pe când era încă student, Gaussen s-a izbit de spiritul raționalismului care invadase toată Europa în ultima parte a secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea; iar când a intrat în lucrarea de pastorație, nu era numai neștiutor cu privire la adevărata credință, dar înclina și spre scepticism. În tinerețe, se interesase de studiul profeției. După ce a citit Istoria Veche a lui Rollin, atenția i-a fost atrasă de capitolul 2 din Daniel, fiind impresionat de exactitatea minunată cu care se împlinise proorocia, așa cum se vedea din raportul istoricului. Aceasta era o mărturie cu privire la inspirația Scripturilor, care-i slujea ca o ancoră în mijlocul primejdiilor din ultimii ani. Nu putea fi mulțumit cu învățăturile raționalismului, astfel că, prin studiul Bibliei și prin cercetare după o lumină mai clară, a ajuns, după o vreme, la o credință temeinică.
Pe măsură ce înainta în cercetarea profețiilor, a ajuns la convingerea că venirea Domnului era aproape. Impresionat de solemnitatea și de importanța acestui mare adevăr, dorea să-l aducă înaintea poporului; dar credința de atunci, cum că profețiile lui Daniel sunt taine și nu pot fi înțelese, era o piedică serioasă în calea lui. În cele din urmă, s-a hotărât — așa cum Farel făcuse înainte de el în evanghelizarea Genevei — să înceapă cu cei mici, prin care nădăjduia să-i sensibilizeze pe părinți.
-365-
“Doresc să fiu bine înțeles”, spunea el după aceea, vorbind despre această obligație pe care și-a asumat-o, “nu datorită importanței neînsemnate, ci din contră, datorită marii ei valori am dorit să o prezint în această formă familiară și pentru motivul acesta m-aș adresat copiilor. Doream să fiu ascultat și mă temeam că n-aș fi fost dacă m-aș fi adresat mai întâi celor maturi”. “De aceea m-am hotărât să merg la cei mai tineri. Am strâns un auditoriu format din copii; dacă grupa se va mări, dacă văd că voi fi ascultat, dacă le va plăcea și vor fi interesați, dacă vor înțelege și explica subiectul, sunt sigur că în curând voi avea al doilea cerc și, la rândul lor, oamenii maturi vor vedea că nu este zadarnic timpul petrecut în studiu. Când lucrul acesta s-a făcut, cauza este câștigată.” — (L. Gaussen, Daniel the Prophet, vol. 2, Preface.)
Efortul a fost încununat cu succes. Atunci când s-a adresat copiilor, au venit să asculte și persoane în vârstă. Balcoanele bisericii lui erau pline de ascultători atenți. Printre ei se găseau oameni de rang înalt, învățați străini și turiști care vizitau Geneva; și în felul acesta solia a fost dusă și în alte părți.
Încurajat de acest succes, Gaussen și-a publicat lecțiile, cu speranța de a promova studiul cărților profetice în bisericile de limbă franceză. “A publica ceea ce am predat copiilor”, spunea Gaussen, “înseamnă a vorbi adulților care prea adesea neglijează aceste cărți, sub pretenția neadevărată că sunt neclare. Dar cum pot fi ele neclare din moment ce copiii voștri le înțeleg?… Aveam o mare dorință”, adăuga el, “să redau, dacă era posibil, o cunoaștere a profețiilor cu care grupa noastră era obișnuită…. Fără îndoială că nu există nici un alt studiu care, după părerea mea, răspunde mai bine nevoilor timpului…. Prin aceasta trebuie să ne pregătim noi pentru suferința care este aproape și să veghem în așteptarea lui Isus Hristos.”
-366-
Cu toate că era unul dintre cei mai distinși și mai iubiți predicatori de limbă franceză, după o vreme, Gaussen a fost suspendat din serviciu, principala acuzație fiind că în loc de a folosi catehismul bisericii — manual banal și raționalist, lipsit aproape de adevărul sigur — folosise Biblia în educarea tineretului. După aceea a devenit profesor într-o școală teologică, în timp ce duminica și-a continuat lucrarea de catihet, adresându-se copiilor și instruindu-i din Scripturi. Lucrările lui cu privire la profeție au trezit de asemenea mult interes. De la catedra de profesor, prin presă și în ocupația lui preferată ca învățător al copiilor, a continuat timp de mulți ani să exercite o largă influență și a contribuit la trezirea atenției multora asupra studiului profețiilor care arătau că venirea Domnului este aproape.
În Scandinavia solia adventă a fost proclamată și s-a deșteptat un interes deosebit. Mulți au fost treziți din falsa lor siguranță să-și mărturisească și să-și părăsească păcatele și să caute iertare în numele lui Hristos. Dar clerul bisericii oficiale s-a împotrivit mișcării și, prin influența lui, unii dintre cei care predicau solia au fost aruncați în temniță. În multe locuri în care predicatorii revenirii apropiate a Domnului erau aduși în felul acesta la tăcere, Dumnezeu a găsit potrivit să trimită solia într-un mod miraculos, prin copilași. Deoarece ei erau sub vârsta maturității, legea statului nu-i putea opri, și li sa îngăduit să vorbească fără să fie opriți.
Mișcarea s-a dezvoltat mai ales în clasele de jos, iar oamenii se adunau să asculte avertizarea în locuințele modeste ale muncitorilor. Copiii predicatori erau ei înșiși în majoritate fii de țărani săraci. Unii dintre ei nu aveau mai mult de șase sau opt ani; și în timp ce viața lor mărturisea că Îl iubeau pe Mântuitorul și se străduiau să trăiască în ascultare de cerințele sfinte ale lui Dumnezeu, de obicei ei manifestau numai inteligența și priceperea ce se putea vedea la copiii de vârsta lor. Când stăteau înaintea oamenilor, însă, se vedea că erau mânați de o influență mai presus de însușirile lor naturale. Tonul și manierele se schimbau și, cu o putere solemnă, dădeau avertizarea cu privire la judecată, folosind chiar cuvintele Scripturii: “Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui”. Ei mustrau păcatele oamenilor, condamnând nu numai imoralitatea și viciul, mustrându-i pe cei lumești și pe cei apostaziați și îi avertizau pe ascultătorii lor să fugă degrabă de mânia ce avea să vină.
-367-
Oamenii ascultau tremurând. Spiritul convingător al lui Dumnezeu vorbea inimilor lor. Mulți erau determinați să cerceteze Scripturile cu un interes nou și profund, cei necumpătați și imorali se schimbau, alții părăseau practicile necinstite și s-a făcut o lucrare atât de vizibilă, încât și slujitorii bisericii oficiale erau constrânși să recunoască că în această mișcare era mâna lui Dumnezeu.
A fost voia lui Dumnezeu ca vestea revenirii Mântuitorului să fie predicată în țările scandinave; și atunci când glasurile slujitorilor Săi erau aduse la tăcere, El a pus Duhul Său asupra copiilor, pentru ca această lucrare să poată fi adusă la îndeplinire. Odinioară, atunci când Isus Se apropia de Ierusalim, așteptat de mulțimile care-L aclamau și care cu strigăte de biruință și cu ramuri de palmier Îl salutau ca fiind Fiul lui David, Fariseii invidioși I-au cerut să-i aducă la tăcere; dar Isus a răspuns că toate acestea erau o împlinire a profeției și, dacă aceștia vor tăcea, pietrele urmau să strige. Oamenii, intimidați de amenințările preoților și conducătorilor, au încetat vestirea lor plină de bucurie când au intrat pe porțile Ierusalimului, dar copiii, în curțile templului, au reluat refrenul și, fluturând ramurile lor de palmier, strigau: “Osana, Fiul lui David!” (Matei 21, 8-16.) Când Fariseii și-au manifestat nemulțumirea și I-au spus: “Auzi ce spun aceștia?”, Isus a răspuns: “Da, oare n-ați citit ‘din gura pruncilor și a celor ce sug ai scos laude’?” După cum Dumnezeu a lucrat prin copii la prima venire a lui Hristos, tot astfel a lucrat El prin ei vestind solia celei de a doua veniri a Sa. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să se împlinească pentru ca vestirea venirii Mântuitorului să fie adresată tuturor oamenilor, limbilor și națiunilor.
-368-
Lui William Miller și colaboratorilor săi le-a fost dat să predice avertizarea în America. Această țară a devenit centrul marii mișcări advente. Acolo, profeția primei solii îngerești și-a avut cea mai directă împlinire. De acolo, scrierile lui Miller și ale colaboratorilor săi au fost duse în țări depărtate. Pretutindeni în lume unde au pătruns misionarii a fost dusă vestea bună a grabnicei reveniri a lui Hristos. Solia Evangheliei veșnice se răspândea în lung și în lat: “Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă; căci a venit ceasul judecății Lui”.
Mărturia profețiilor care arătau către venirea lui Hristos în primăvara anului 1844 a pus stăpânire deplină pe mințile oamenilor. Pe măsură ce solia era vestită de la un stat la altul, trezea un interes larg răspândit. Mulți erau convinși că dovezile din perioadele profetice erau corecte și, sacrificându-și mândria, părerile personale, primeau cu bucurie adevărul. Unii pastori părăseau vederile și sentimentele lor exclusiviste, își părăseau serviciile, chiar și bisericile, și se uneau în vestirea venirii lui Isus. Au fost totuși, comparativ, puțini slujitori care au primit această solie; de aceea ea a fost încredințată în mare măsură credincioșilor laici umili. Fermierii își părăseau câmpurile, mecanicii își lăsau sculele, negustorii își părăseau mărfurile, iar specialiștii renunțau la pozițiile lor; și cu toate acestea, numărul lucrătorilor era mic, în comparație cu lucrarea ce trebuia împlinită. Starea unei biserici neevlavioase și a unei lumi care zăcea în nelegiuire împovăra sufletele adevăraților veghetori, dar ei cu dragă inimă suportau truda, lipsa și suferința, pentru a-i putea chema pe oameni la pocăință spre mântuire. Cu toate că Satana i se împotrivea, lucrarea mergea neabătut înainte și adevărul advent era primit de mii de oameni.
-369-
Pretutindeni răsuna mărturia cercetătoare, avertizându-i pe păcătoși, atât pe cei din lume, cât și pe membrii bisericii, să fugă de mânia viitoare. Ca și Ioan Botezătorul, înainte mergătorul lui Hristos, predicatorii au pus securea la rădăcina pomului și i-au somat pe toți să aducă roade spre pocăință. Chemările lor arzătoare erau în contrast vizibil cu asigurările de pace și siguranță care se auzeau de la amvoanele bisericilor; și oriunde era vestită solia, ea îi mișca pe oameni. Mărturia simplă și directă a Scripturilor, sădită de puterea Duhului Sfânt, aducea o convingere căreia puțini erau în stare să-i reziste. Profesorii de religie erau treziți din siguranța lor falsă. Își vedeau abaterile, spiritul lor lumesc și necredința, mândria și egoismul. Mulți Îl căutau pe Domnul cu pocăință și umilință. Simțămintele care se prinseseră atât de multă vreme de lucrurile pământești erau acum îndreptate către cer. Duhul lui Dumnezeu stăruia asupra lor și, cu inimi umilite și supuse, se uneau să înalțe strigătul: “Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă; căci a venit ceasul judecății Lui”.
Păcătoșii întrebau cu lacrimi: “Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Aceia ale căror vieți fuseseră caracterizate prin necinste se grăbeau să dea înapoi. Toți aceia care găseau pace în Hristos doreau să îi vadă și pe alții împărtășindu-se de aceeași binecuvântare. Inimile părinților se întorceau către copiii lor, iar inimile copiilor către părinți. Barierele mândriei și ale reținerilor erau îndepărtate. Se făceau mărturisiri sincere, iar membrii familiei lucrau pentru mântuirea acelora care le erau apropiați și scumpi. Adesea se auzea glasul unor mijlociri stăruitoare. Pretutindeni se găseau suflete care stăruiau fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Mulți se luptau toată noaptea în rugăciune pentru asigurarea iertării păcatelor și pentru convertirea rudelor sau vecinilor.
Toate categoriile veneau la adunările adventiste. Bogați și săraci, oameni de sus și de jos erau dornici, din motive diferite, să asculte învățăturile despre a doua venire. Domnul a ținut în frâu spiritul împotrivirii, în timp ce servii Săi explicau motivele credinței lor. Uneori unealta era slabă; dar Duhul lui Dumnezeu compensa, dând putere adevărului Său. Prezența îngerilor sfinți era simțită în aceste adunări și mulți se adăugau zilnic la numărul credincioșilor. Când erau repetate dovezile cu privire la apropiata venire a lui Hristos, mulțimi de oameni ascultau cu respirația tăiată cuvintele solemne. Cerul și pământul păreau că sunt aproape. Puterea lui Dumnezeu se simțea peste bătrân, tânăr și de vârstă mijlocie. Oamenii mergeau la casele lor cu laude pe buze și cântări de bucurie răsunau în aerul liniștit al nopții. Nici unul dintre cei care au participat la acele adunări nu pot uita scenele acelea de profund interes.
-370-
Vestirea unui timp precis pentru venirea lui Hristos a provocat o mare împotrivire din partea tuturor claselor de oameni, începând cu pastorul de la amvon și până la păcătosul cel mai decăzut și mai hulitor al cerului. Se împlineau cuvintele profeției: “Înainte de toate, să știți că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor și vor zice: ‘Unde este făgăduința venirii Lui? Căci de când au adormit părinții noștri, toate rămân așa cum erau de la începutul zidirii!’” (2 Petru 3, 3.4) Mulți din aceia care mărturiseau că Îl iubesc pe Mântuitorul declarau că nu se împotrivesc învățăturii cu privire la a doua venire; obiectau mai degrabă cu privire la fixarea unei date. Dar ochiul a toate văzător al lui Dumnezeu le citea inimile. Ei nu doreau să audă despre venirea lui Hristos care avea să judece lumea în neprihănire. Fuseseră niște robi necredincioși, lucrarea lor neputând suporta controlul ochiului cercetător de inimi al lui Dumnezeu și se temeau să se întâlnească cu Domnul lor. Asemenea iudeilor din vremea primei veniri a lui Hristos, ei nu erau pregătiți să-L întâmpine pe Isus. Nu numai că refuzau să asculte argumentele clare ale Bibliei, dar îi luau în râs pe aceia care Îl așteptau pe Domnul. Satana și îngerii lui jubilau și aruncau reproșuri înaintea lui Hristos și a sfinților îngeri, că pretinsul Său popor avea atât de puțină iubire pentru El încât nu dorea venirea Sa.
Argumentul cel mai des folosit de aceia care respingeau credința adventă era că “Nimeni nu cunoaște ziua și ceasul”. Scriptura spune: “Despre ziua aceea și despre ceasul acela, nu știe nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”. (Matei 24, 36.) Însă o explicație clară și armonioasă a textului a fost dată de aceia care Îl așteptau pe Domnul, iar folosirea greșită a lui de către împotrivitori a fost arătată deslușit. Cuvintele acestea au fost spuse de Hristos în discuția memorabilă cu ucenicii Săi de pe muntele Măslinilor, după ce a părăsit pentru ultima oară Templul. Ucenicii puseseră întrebarea: “Care va fi semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului acestuia?” Isus, vorbindu-le despre semne, le-a zis: “Când veți vedea aceste lucruri, să știți că este aproape, este chiar la uși”. (Versetele 3, 33.) Nici un cuvânt al Mântuitorului nu trebuie să fie folosit pentru a desființa pe altul. Cu toate că nimeni nu cunoaște nici ziua și nici ceasul venirii Sale, suntem îndemnați și ni se spune că știm când este aproape. Mai departe, suntem învățați că disprețuirea avertizărilor Sale și refuzul sau neglijența de a ști când este aproape venirea Sa vor fi tot atât de fatale pentru noi, așa cum a fost și pentru cei care au trăit în zilele lui Noe, care n-au știut când a venit potopul. În parabola din același capitol, unde se pune în contrast servul cel rău cu cel credincios și se dă o condamnare aceluia care zice în inima sa: “Domnul zăbovește să vină”, se arată în ce lumină îi privește și îi răsplătește Hristos pe aceia pe care-i găsește veghind și predicând venirea Sa, precum și pe aceia care o resping. “Vegheați deci”, spune El. “Ferice de robul pe care Domnul la venirea Sa îl va găsi făcând așa.” (Versetele 42, 46.) “Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoț, și nu vei ști în care ceas voi veni peste tine.” (Apocalipsa 3, 3.)
-371-
Pavel vorbește despre o categorie de oameni pe care venirea Domnului o va găsi nepregătită. “Ziua Domnului va veni ca un hoț noaptea. Când vor spune pace și liniște, atunci o prăpădenie neașteptată va veni peste ei … și nu va fi chip de scăpare”. Dar adaugă pentru aceia care au luat aminte la avertizarea Mântuitorului: “Voi, fraților, nu sunteți în întuneric pentru ca ziua aceea să vină peste voi ca un hoț. Voi sunteți fii ai luminii și fii ai zilei; noi nu suntem ai nopții și nici ai întunericului.” (1 Tesaloniceni 5, 2-5.) Astfel s-a arătat că Scripturile nu dau oamenilor nici o asigurare pentru ca ei să rămână în necunoștință cu privire la apropierea venirii lui Hristos. Dar aceia care căutau numai o scuză pentru a respinge adevărul și-au astupat urechile la această explicație; dar cuvintele: “Nimeni nu cunoaște ziua, nici ceasul” continuau să fie repetate de batjocoritorii îndrăzneți și chiar de către aceia care mărturiseau a fi slujitorii lui Hristos. Când oamenii au fost treziți și au început să caute calea mântuirii, învățătorii religiei s-au interpus între ei și adevăr, căutând să le liniștească temerile prin interpretarea eronată a Cuvântului lui Dumnezeu. Veghetorii necredincioși s-au unit în lucrarea marelui amăgitor, strigând pace, pace, când Dumnezeu nu a vorbit de pace. Asemenea fariseilor de pe vremea lui Hristos, mulți refuzau să intre în Împărăția cerurilor și îi împiedicau și pe aceia care voiau să intre. Sângele acelor suflete va fi cerut din mâna lor.
-372-
Cei mai umili și cei mai devotați din biserici erau de obicei cei dintâi care primeau solia. Aceia care studiau Biblia nu puteau să nu vadă caracterul nescripturistic al concepțiilor populare privitoare la profeție și oriunde oamenii nu erau stăpâniți de influența clerului, oriunde cercetau Cuvântul lui Dumnezeu pentru ei, doctrina adventă trebuia doar să fie comparată cu Scripturile pentru a stabili autoritatea lor divină.
Mulți erau persecutați de frații lor necredincioși. Alții, pentru a-și păstra poziția în biserică, au trecut sub tăcere nădejdea lor, în timp ce foarte mulți au socotit că nu le era îngăduit, datorită credincioșiei față de Dumnezeu, să țină ascunse adevărurile pe care El li le încredințase. Nu puțini au fost aceia care au fost excluși din biserică pentru simplul motiv că și-au exprimat credința în revenirea lui Hristos. Pentru aceia care au suferit această încercare a credinței lor, le erau deosebit de prețioase cuvintele profetului: “Iată ce zic frații voștri, care vă urăsc și vă izgonesc din pricina Numelui Meu: ‘Să-Și arate Domnul slava, ca să vă vedem bucuria!’ Dar ei vor rămâne de rușine!” (Isaia 66, 5.)
Îngerii lui Dumnezeu vegheau cu cel mai profund interes asupra urmărilor avertizării. Când se manifesta o respingere generală a soliei, de către biserici, îngerii își întorceau fețele cu amărăciune. Dar erau mulți care nu fuseseră încă încercați cu privire la adevărul advent. Mulți au fost duși în rătăcire de către soți, soții, părinți sau copii și făcuți să creadă ca fiind un păcat chiar și de a asculta la asemenea rătăciri, cum erau acelea predicate de adventiști. Îngerilor le-a fost poruncit să vegheze cu credincioșie asupra acestor suflete, deoarece o altă lumină avea să lumineze peste ei de la tronul lui Dumnezeu.
-373-
Cu o dorință negrăită, aceia care primiseră solia, așteptau venirea Mântuitorului lor. Timpul în care așteptau să-L întâlnească era la uși. Așteptau ceasul acesta cu o deosebită solemnitate. Stăteau în dulce comuniune cu Dumnezeu, o pregustare a păcii pe care urmau să o moștenească în strălucirea de sus. Nici unul dintre aceia care au experimentat această nădejde și încredere nu a putut uita acele ceasuri prețioase de așteptare. Cu câteva săptămâni înainte de timpul acela, afacerile pământești au fost părăsite în mare parte. Credincioșii sinceri cercetau cu atenție orice gând și simțământ al inimii, ca și când ar fi fost pe patul de moarte și ar mai fi avut doar câteva ceasuri până să închidă ochii asupra scenelor pământești. Nu s-au făcut “haine pentru înălțare” [(vezi note suplimentare)], dar toți simțeau nevoia unei dovezi interioare că erau pregătiți să se întâlnească cu Mântuitorul; hainele lor albe erau curăția sufletului — caracterul curățit de păcat prin sângele ispășitor al lui Hristos. Dacă s-ar mai vedea iarăși, în poporul care mărturisește a fi al lui Dumnezeu, același spirit de cercetare a inimii, aceeași credință hotărâtă și sinceră, dacă ei ar fi continuat în felul acesta să se umilească înaintea Domnului și să-și înalțe cererile la tronul milei, ar fi avut o experiență mai înaltă decât au acum. Se vede prea puțină rugăciune, prea puțină convingere adevărată despre păcat, iar lipsa unei credințe vii îi lasă pe mulți lipsiți de harul atât de bogat oferit de Mântuitorul nostru.
Dumnezeu a plănuit să-Și încerce poporul. Mâna Lui a acoperit o greșeală în calcularea perioadelor profetice. Adventiștii n-au descoperit greșeala și n-a fost descoperită nici de cei mai învățați dintre împotrivitorii lor. Aceștia din urmă spuneau: “Calculul perioadelor profetice este corect. Un eveniment mare este gata să aibă loc; dar nu este ceea ce prezice dl. Miller; ci este convertirea lumii și nu a doua venire a lui Hristos.” [(Vezi note suplimentare.)]
-374-
Timpul de așteptare a trecut, iar Hristos nu S-a arătat pentru eliberarea poporului Său. Aceia care, cu credință și iubire sinceră, L-au așteptat pe Mântuitorul au avut parte de o dezamăgire amarnică. Cu toate acestea, planurile lui Dumnezeu se împlineau; El punea la încercare inimile acelora care mărturisiseră că așteaptă revenirea Sa. Printre ei erau mulți care nu fuseseră mânați de motive mai înalte, de teamă. Mărturisirea lor de credință nu atinsese nici inimile și nici viața lor. Când evenimentul așteptat n-a avut loc, aceștia au declarat că nu fuseseră dezamăgiți; ei nu crezuseră niciodată că Hristos va veni. Aceștia au fost printre primii care au luat în râs mâhnirea adevăraților credincioși.
Dar Isus împreună cu oștile cerești priveau cu iubire și cu simpatie asupra celor încercați și credincioși, dar dezamăgiți. Dacă s-ar fi putut da la o parte vălul care despărțea lumea văzută de cea nevăzută, ar fi fost văzuți îngerii apropiindu-se de aceste suflete statornice și ocrotindu-le de săgețile lui Satana.