08. Luther înaintea Dietei

Tragedia Veacurilor | Capitolul 08

Un nou împărat — Carol al V-lea vine pe tronul Germaniei și trimișii Romei s-au grăbit să-i prezinte felicitările și să-l convingă pe monarh să-și folosească puterea împotriva Reformei. Pe de altă parte, prințul-elector al Saxoniei, față de care Carol era mult îndatorat pentru coroana lui, l-a sfătuit să nu facă nici un pas împotriva lui Luther până ce nu va avea ocazia să-l asculte. Împăratul era pus astfel într-o mare încurcătură și nedumerire. Papistașii n-ar fi fost mulțumiți cu nimic mai puțin decât cu un edict imperial, care să-l condamne pe Luther la moarte. Electorul declarase categoric că “nici maiestatea sa imperială și nici vreo altă persoană nu dovedise că scrierile lui Luther erau greșite”, de aceea el cerea ca “Dr. Luther să-i fie asigurat un bilet de liberă trecere, ca să poată apărea înaintea tribunalului judecătorilor învățați, cucernici și nepărtinitori”. — (D’Aubigne, b. 6, cap.11)

Atenția tuturor era acum atrasă spre adunarea statelor germane care urmau să fie reunite la Worms, la scurtă vreme după urcarea lui Carol pe tronul imperiului. Probleme și interese politice importante urmau să fie luate în discuție de către acest consiliu național; pentru prima dată prinții Germaniei urmau să se întâlnească cu tânărul lor monarh în forul adunării deliberative. Din toate părțile patriei au venit demnitarii bisericii și ai statului. Prinți cu tradiție, din clasa înaltă, puternici și mândri de drepturile lor ereditare, ecleziastici princiari înflăcărați de conștiența superiorității lor în rang și putere, cavaleri imperiali împreună cu purtătorii lor de arme și ambasadori din țări vecine și îndepărtate — toți aceștia s-au adunat la Worms. Însă, în această imensă adunare, subiectul care provocase cel mai adânc interes era cauza reformatorului saxon.

-146-

Carol dăduse poruncă mai dinainte ca prințul-elector să-l aducă pe Luther cu el la Dietă, asigurându-l de ocrotire și făgăduindu-i o discuție liberă cu persoane competente, privind problemele în dispută. Luther dorea foarte mult să apară înaintea împăratului. Și pentru că sănătatea lui era la data aceea mult șubrezită, el scrise electorului: “Dacă nu pot merge la Worms sănătos, voi fi dus acolo așa bolnav cum sunt. Căci dacă împăratul mă cheamă, nu mă îndoiesc că aceasta este chemarea lui Dumnezeu Însuși. Dacă vor să folosească violența împotriva mea, și aceasta este foarte probabil (căci nu pentru instruirea lor îmi poruncesc să apar), încredințez problema în mâinile Domnului. Acela care i-a salvat pe cei trei tineri în cuptorul de foc încă trăiește și domnește. Dacă nu mă salvează, viața mea este de mică importanță. Să ne ferim însă ca Evanghelia să fie expusă batjocurii celor nelegiuiți și să ne vărsăm mai bine sângele pentru ea decât să-i lăsăm pe ei să triumfe. Nu-mi stă mie în putere să hotărăsc dacă viața sau moartea mea va contribui cel mai mult la mântuirea tuturor…. Vă puteți aștepta la orice de la mine … în afară de fugă sau retractare. Să fug nu pot, și cu atât mai puțin să retractez.” — (Idem, b.7, cap.1)

Atunci când la Worms au ajuns veștile că Luther urma să apară înaintea Dietei, s-a produs o agitație generală. Aleander, legatul papal căruia îi fusese în mod deosebit încredințat acest caz, a fost alarmat și mâniat. Era conștient că rezultatul urma să fie dezastruos pentru cauza papală. A institui o cercetare într-un caz în care papa pronunțase deja sentința de condamnare însemna o punere în discuție a autorității suveranului pontif. Mai mult decât atât, el își dădea seama că argumentele elocvente și puternice ale acestui om îi vor îndepărta pe mulți dintre prinți de la cauza papei. De aceea, în cea mai mare grabă, a protestat pe lângă Carol împotriva prezenței lui Luther la Worms. Cam în același timp a fost publicată bula de excomunicare a lui Luther; și aceasta împreună cu presiunile legatului papal l-au făcut pe împărat să cedeze. Astfel, el scrise electorului că, dacă Luther nu retractează, ar trebui să rămână la Wittenberg.

-147-

Nemulțumit de această victorie, Aleander a uneltit cu toată puterea și viclenia de care dispunea pentru a asigura condamnarea lui Luther. Cu o stăruință vrednică de o cauză mai bună, el a impus problema în atenția prinților, prelaților și altor membri ai adunării, acuzându-l pe reformator de “răzvrătire, rebeliune, lipsă de respect și hulă”. Dar vehemența și pasiunea manifestate de legatul papal au demascat și mai clar spiritul de care era însuflețit. “Este mânat de ură și răzbunare” era constatarea generală, “mai mult decât de râvnă și evlavie”. — (Idem, b. 7, cap. 1.) Majoritatea membrilor Dietei erau mai mult decât oricând înclinați să privească favorabil cauza lui Luther.

Aleander a susținut cu un zel îndoit înaintea împăratului datoria de a executa edictele papale. Dar, sub legile Germaniei, aceasta nu se putea face fără concursul prinților și, învins în cele din urmă de presiunile regatului, Carol i-a poruncit să-și prezinte cazul înaintea Dietei. “A fost o zi plină de mândrie pentru nunțiul papal. Adunarea era mare, dar cauza era și mai mare. Aleander urma să apere cauza Romei … mama și stăpâna tuturor bisericilor”. El urma să apere primatul lui Petru înaintea adunării capetelor princiare ale creștinătății. “Dotat cu darul vorbirii, a știut să se ridice la înălțimea acelei ocazii. Providența aranjase ca Roma să fie reprezentată și să fie apărată de cel mai priceput dintre oratorii ei în fața celui mai măreț dintre tribunale, înainte de a fi condamnată.” — (Wylie, b. 6, cap. 4.) Aceia care erau în favoarea reformatorului întrezăreau cu oarecare teamă efectele cuvântării lui Aleander. Electorul Saxoniei nu era prezent, dar la sugestia sa unii dintre consilieri au notat cuvântarea nunțiului.

Aleander s-a străduit cu toată puterea culturii și a elocvenței sale să doboare adevărul. Arunca asupra lui Luther acuzații după acuzații, tratându-l ca pe un dușman al bisericii și al statului, al celor vii și al celor morți, al clerului și al laicilor, al conciliilor și al creștinilor. “În scrierile lui Luther”, zicea el, “există atâtea rătăciri, încât ar justifica arderea pe rug a o sută de mii de eretici”.

-148-

Încheindu-și pledoaria, el s-a străduit să arunce dispreț asupra susținătorilor credinței reformate: “Ce sunt toți acești lutherani? O clică de pedagogi obraznici, de preoți corupți, de călugări desfrânați, de judecători ignoranți și de nobili degradați, cu niște oameni de rând pe care i-a indus în eroare și pe care i-a pervertit. Cât de superioară le este gruparea catolică în număr, pricepere și putere! O hotărâre unanimă a acestei adunări ilustre și îi va lumina pe cei neștiutori, îi va avertiza pe cei lipsiți de prevedere, va hotărî pe cei care se clatină și va da putere celor slabi.” — (D’Aubigne, b. 7, cap. 3.)

Cu asemenea arme au fost atacați apărătorii adevărului în toate veacurile. Aceleași argumente sunt încă folosite împotriva acelora care au curajul să prezinte, în opoziție cu rătăcirile înrădăcinate, învățăturile clare și directe ale Cuvântului lui Dumnezeu. “Cine sunt propagatorii acestor învățături noi?” spun aceia care doresc o religie populară. “Sunt niște neînvățați, puțini la număr și din clasa de jos. Cu toate acestea, pretind că au adevărul și că sunt poporul ales al lui Dumnezeu. Sunt neștiutori și amăgiți. Cu mult superioară la număr și influență este biserica noastră! Câți oameni mari și învățați sunt printre noi! Ce mare putere este de partea noastră!” Acestea sunt argumentele care au o influență grăitoare asupra lumii; dar nu sunt mai convingătoare astăzi decât în zilele reformatorului.

Reforma nu s-a încheiat cu Luther, așa cum socotesc unii, ci ea trebuie continuată până la încheierea istoriei lumii. Luther a avut o lucrare mare de făcut, aceea de a transmite și altora lumina pe care Dumnezeu o aprinsese asupra lui, dar nu o poseda în totalitatea ei, adică acea lumină întreagă care trebuie dată lumii. Din vremea aceea și până astăzi, o lumină nouă a continuat să strălucească neîncetat asupra Scripturilor și noi adevăruri au fost continuu descoperite.

-149-

Cuvântarea legatului papal a făcut o impresie profundă asupra Dietei. Acolo nu fusese prezent nici un Luther cu adevărurile clare și convingătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu pentru a-l învinge pe campionul papal. N-a fost făcută nici o încercare de a-l apăra pe reformator. De aceea s-a manifestat o dispoziție generală nu numai de a-l condamna pe el și învățăturile pe care le predica, ci, dacă lucrul acesta ar fi fost posibil, să dezrădăcineze erezia. Roma se bucurase de cea mai favorabilă ocazie de a-și apăra cauza. Tot ce se putea spune în apărarea ei fusese spus. Dar biruința aparentă era semnalul înfrângerii. De acum încolo, contrastul dintre adevăr și rătăcire urma să se vadă mai clar atunci când se aflau în luptă deschisă. Niciodată, după ziua aceea, Roma nu avea să mai fie atât de sigură cum fusese până atunci.

În timp ce marea majoritate a membrilor Dietei n-ar fi ezitat să-l predea pe Luther răzbunării Romei, mulți dintre ei vedeau și deplângeau stricăciunea care exista în biserică și doreau o îndreptare a abuzurilor care dominau în poporul german, ca urmare a corupției și lăcomiei din ierarhia romană. Legatul prezentase conducerea papală în lumina cea mai favorabilă. Dar Domnul l-a inspirat pe un membru al Dietei să dea o descriere amănunțită și reală efectelor tiraniei papale. Cu o hotărâre nobilă, ducele George de Saxonia s-a ridicat în adunarea aceea princiară și a arătat cu o exactitate teribilă amăgirile și nelegiuirile papalității, precum și urmările lor înfricoșătoare. În încheiere a spus:

“Acestea sunt doar unele din abuzurile care strigă împotriva Romei. Orice rușine a fost dată la o parte și singurul lor scop este … bani, bani, bani … astfel că predicatorii care ar trebui să predice adevărul nu spun decât minciuni și nu sunt numai tolerați, ci sunt răsplătiți, deoarece cu cât mai mari sunt minciunile, cu atât mai mare este câștigul. Din acest izvor murdar izvorăsc asemenea ape infecte. Depravarea dă mâna cu lăcomia…. Vai, rușinea făcută de cler este aceea care aruncă atât de multe suflete sărmane în condamnarea veșnică. Trebuie să se facă o reformă generală.” — (Idem, b. 7, cap. 4.)

-150-

O demascare mai iscusită și mai energică a abuzurilor papale nu putea fi prezentată nici chiar de Luther, dar faptul că vorbitorul era un adversar hotărât al reformatorului a făcut ca influența cuvintelor lui să fie și mai mare.

Dacă ochii adunării ar fi fost deschiși, ei ar fi văzut îngerii lui Dumnezeu în mijlocul lor, răspândind raze de lumină în întunericul rătăcirii și deschizând mințile și inimile pentru primirea adevărului. Puterea adevărului și înțelepciunii lui Dumnezeu era aceea care îi stăpânea chiar și pe adversarii Reformei, pregătind astfel calea pentru marea lucrare ce urma să fie îndeplinită. Martin Luther n-a fost prezent; dar glasul Unuia mai mare decât el fusese auzit în adunarea aceea.

Dieta a numit un comitet care să pregătească o listă a abuzurilor papale care apăsau atât de greu asupra poporului german. Această listă, care cuprindea o sută una descrieri amănunțite, a fost prezentată împăratului împreună cu cererea de a se lua de îndată măsuri pentru îndreptarea acestor abuzuri. “Câte suflete creștine pierdute”, spuneau petiționarii, “câtă dezaprobare, câte stoarceri din cauza rușinii care înconjoară corpul creștinătății! Este de datoria noastră să prevenim ruina și dezonoarea poporului nostru. Pentru motivul acesta, vă rugăm umiliți și cu foarte mare grabă să porunciți o reformă generală și să vă luați răspunderea pentru realizarea ei.” — (Idem, b.7, cap.4)

Consiliul a cerut, acum, ca Luther să apară înaintea lui. În ciuda stăruințelor și amenințărilor lui Aleander, împăratul a fost de acord în cele din urmă și Luther a fost chemat să apară înaintea Dietei. O dată cu chemarea a fost dat și un bilet de liberă trecere, asigurându-i înapoierea într-un loc sigur. Acesta a fost dus la Wittenberg de curierul care a fost însărcinat să-l aducă la Worms.

Prietenii lui Luther erau îngroziți și mâhniți. Cunoscând prejudecățile și vrăjmășia împotriva lui, se temeau că nici măcar biletul de liberă trecere nu va fi respectat și au stăruit de el să nu-și pună viața în primejdie. El le-a răspuns: “Papistașii nu doresc ca eu să vin la Worms, ci condamnarea și moartea mea. Dar aceasta nu interesează. Rugați-vă nu pentru mine, ci pentru Cuvântul lui Dumnezeu…. Hristos îmi va da Duhul Său pentru a-i învinge pe acești slujitori ai rătăcirii. Îi sfidez în timpul vieții mele și voi triumfa asupra lor prin moartea mea. Ei se îngrămădesc la Worms pentru a mă constrânge să retractez; și iată care va fi răspunsul meu: ‘Am spus mai înainte că papa era vicarul lui Hristos; acum susțin că el este vrăjmașul Domnului nostru și apostolul lui Satana.’” — (Idem, b.7, cap.6)

-151-

Luther nu urma să facă această călătorie primejdioasă singur. În afară de trimisul imperial, trei dintre cei mai hotărâți prieteni s-au decis să-l însoțească. Melanchton dorea cu înfocare să li se alăture. Inima lui era strâns legată de a lui Luther și a stăruit să-l urmeze, dacă era nevoie, în temniță sau la moarte. Dar stăruințele lui au fost refuzate. Dacă Luther ar fi pierit, atunci nădejdea Reformei trebuia să treacă asupra tânărului său colaborator. Când s-a despărțit de Melanchton, reformatorul a spus: “Dacă nu mă întorc și vrăjmașii mei mă vor condamna la moarte, tu continuă să înveți și rămâi statornic de partea adevărului. Lucrează în locul meu…. Dacă tu vei trăi, moartea mea va avea prea puține urmări.” — (Idem, b. 7, cap. 7.) Studenții și cetățenii care se adunaseră să fie martori la plecarea lui Luther erau profund mișcați. O mare mulțime, formată din aceia ale căror inimi fuseseră mișcate de Evanghelie, și-au luat rămas bun plângând. Așa a plecat reformatorul împreună cu tovarășii lui din Wittenberg.

În timpul călătoriei au văzut că mintea oamenilor era apăsată de presimțiri întunecate. În unele orașe nu li s-a dat nici o onoare. Când s-au oprit seara pentru odihnă, un preot le-a mărturisit, prietenește, temerile lui, înfățișând înaintea lui Luther portretul unui reformator italian care suferise moartea de martir. A doua zi au aflat că scrierile lui Luther fuseseră condamnate la Worms. Solii imperiali aduceau la cunoștință decretul împăratului și cereau oamenilor să aducă lucrările proscrise magistraților. Trimisul împăratului, temându-se pentru siguranța lui Luther în fața Dietei și gândind că hotărârea lui s-ar putea clătina, l-a întrebat dacă dorea să meargă înainte. El a răspuns: “Cu toate că sunt proscris în toate orașele, voi merge înainte”. — (Idem, b.7, cap.7)

-152-

La Erfurt a fost primit cu cinste. Înconjurat de mulțimile admiratoare, a trecut pe străzile pe care le cutreierase de multe ori cu traista lui de cerșetor. A vizitat chilia de la mănăstire și și-a amintit de luptele prin care lumina care inunda acum Germania îi luminase sufletul. A fost rugat să predice. Acest lucru îi fusese interzis, dar trimisul i-a dat încuviințarea și călugărul care odinioară fusese salahorul mănăstirii s-a urcat la amvon.

A vorbit acelei adunări mari din cuvintele lui Hristos: “Pace vouă”. “Filozofi, doctori și scriitori”, a spus el, “s-au străduit să-i învețe pe oameni calea de a obține viața veșnică și n-au reușit. Vă voi arăta astăzi calea…. Dumnezeu a ridicat dintre morți un Om, pe Domnul Isus Hristos, ca să distrugă moartea, să nimicească păcatul și să sigileze porțile iadului. Aceasta este lucrarea mântuirii…. Hristos a biruit! Aceasta este vestea plină de bucurie; și noi suntem mântuiți prin lucrarea Sa și nu prin faptele noastre…. Domnul nostru Isus Hristos a zis: ‘Pace vouă, uitați-vă la mâinile Mele’, ceea ce vrea să spună: Iată, omule! Eu și numai Eu sunt acela care ți-am îndepărtat păcatul și te-am răscumpărat; iar acum tu ai pace, zice Domnul”.

El a continuat arătând că adevărata credință va fi manifestată printr-o viață sfântă. “Din moment ce Dumnezeu ne-a mântuit, să facem în așa fel, încât faptele noastre să fie primite înaintea Lui. Ești bogat? Administrează-ți bunurile pentru împlinirea nevoilor săracului. Ești sărac? Slujba ta să fie primită înaintea celui bogat. Dacă munca ta este numai pentru tine, atunci serviciul pe care tu pretinzi că îl aduci lui Dumnezeu este o minciună.” — (Idem, b. 7, cap. 7.)

Oamenii ascultau ca fermecați. Pâinea vieții era frântă acelor suflete flămânde. Hristos era înălțat înaintea lor mai presus de papi, legați, împărați și regi. Luther n-a făcut nici o aluzie la situația sa primejdioasă. Nu căuta să fie obiectul discuției și al simpatiei. Contemplându-L pe Hristos, el s-a pierdut pe sine din vedere. El se ascunsese în spatele Omului Calvarului, căutând să-L prezinte numai pe Isus ca fiind Răscumpărătorul păcătoșilor.

-153-

Pe măsură ce reformatorul își continua călătoria, era privit peste tot cu un mare interes. O mulțime de oameni sinceri se îmbulzeau în jurul lui și glasuri prietenoase îl avertizau cu privire la scopul romaniștilor. “Te vor arde”, spunea unul, “și-ți vor preface trupul în cenușă, așa cum au făcut cu Jan Huss”. Luther răspundea: “Chiar dacă ar aprinde un foc pe tot drumul de la Worms la Wittenberg, ale cărui flăcări să ajungă până la cer, aș trece prin el în numele Domnului; mă voi prezenta înaintea lor; voi intra în gura balaurului și-i voi sfărâma dinții, mărturisindu-L pe Domnul Isus Hristos.” — (Idem, b. 7, cap. 7.)

Veștile cu privire la apropierea lui au produs la Worms o mare frământare. Prietenii săi tremurau gândindu-se la siguranța lui; iar dușmanii se îngrijorau pentru succesul cauzei lor. Au fost făcute eforturi stăruitoare pentru a-l împiedica să intre în oraș. În urma uneltirilor papistașilor, a fost sfătuit să meargă la castelul unui cavaler prieten, unde se spunea că toate neînțelegerile vor fi rezolvate prietenește. Prietenii au încercat să-i mărească temerile înfățișându-i primejdiile care îl amenințau. Dar toate eforturile au fost în zadar. Luther care era neînfricat declară: “Chiar dacă ar fi în Worms tot atâția demoni, câte țigle sunt pe acoperișuri, tot voi intra în el”. — (Idem, b.7, cap.7)

La sosirea în Worms, foarte mulți oameni s-au îngrămădit la porți pentru a-i ura bun venit. O așa mulțime nu se adunase să-l salute nici pe împărat. Animația era intensă, iar din mijlocul mulțimii se auzi un glas plin de jale care îi cânta un cântec de îngropăciune, ca o avertizare cu privire la soarta care-l aștepta. “Dumnezeu va fi apărătorul meu”, spuse el când coborî din trăsură.

Papistașii nu crezuseră că Luther se va aventura să apară la Worms; de aceea, la sosirea lui i-a cuprins consternarea. Îndată, împăratul i-a convocat pe membrii consiliului pentru a se consfătui ce cale trebuie urmată. Unul dintre episcopi, un papistaș fanatic, a spus: “Ne-am consultat suficient în această problemă. Maiestatea voastră imperială să scape cât mai curând de acest om. Sigismund nu l-a condamnat la moarte pe Jan Huss? Noi nu suntem obligați să dăm și nici să menținem biletul de liberă trecere al unui eretic”. “Nu, a răspuns împăratul, noi trebuie să ne ținem făgăduința”. — (Idem, b. 7, cap. 8.) De aceea s-a hotărât ca reformatorul să fie ascultat.

-154-

Tot orașul era curios să-l vadă pe acest om deosebit și o mulțime de vizitatori au umplut repede curtea. Luther abia își revenise din suferința recentă; era obosit de călătoria care-i consumase două săptămâni; trebuia să se pregătească pentru a face față evenimentelor importante din ziua următoare și de aceea avea nevoie de liniște și odihnă. Dar dorința de a-l vedea era atât de mare, încât s-a bucurat doar de câteva ceasuri de odihnă, când nobili, cavaleri, preoți și cetățeni s-au adunat dornici în jurul lui. Printre aceștia erau mulți dintre nobilii care ceruseră cu mult curaj împăratului o reformă a abuzurilor preoților și care, spunea Luther, “se hrăniseră cu toții din Evanghelia mea”. — (Martyn p. 393.) Vrăjmași și prieteni, deopotrivă, veneau să-l vadă pe călugărul neînfricat; dar el îi primea cu un calm neabătut, răspunzând tuturor cu demnitate și înțelepciune. Înfățișarea îi era hotărâtă și curajoasă. Fața lui palidă și slabă, având urme de oboseală și de suferință, avea o expresie plină de bunătate și chiar de bucurie. Solemnitatea și seriozitatea profundă a cuvintelor lui îi dădeau o putere căreia nu-i puteau rezista nici vrăjmașii lui. Atât prietenii, cât și dușmanii erau plini de uimire. Unii erau convinși că îl însoțea o putere divină; alții declarau ca și fariseii despre Hristos: “Are drac”.

A doua zi, Luther a fost somat să se prezinte înaintea Dietei. Un slujbaș imperial a fost însărcinat să-l conducă în sala de adunare; dar cu mare greutate a ajuns acolo. Toate intrările erau înțesate de spectatori, dornici să-l vadă pe călugărul care îndrăznise să se opună autorității papei.

Când era gata să intre în fața judecătorilor, un general bătrân, un erou a numeroase bătălii, i-a spus cu bunătate: “Sărmane călugăr, sărmane călugăr, ești gata să iei o poziție mai nobilă decât am luat eu sau alți căpitani în cele mai sângeroase bătălii ale noastre. Dacă însă cauza ta este dreaptă și ești sigur de ea, mergi înainte în numele Domnului și nu-ți fie frică de nimic. Dumnezeu nu te va părăsi.” — (D’Aubigne, b. 7, cap. 8.)

-155-

În cele din urmă, Luther se afla înaintea Dietei. Împăratul stătea pe tron. El era înconjurat de personalitățile cele mai ilustre din împărăție. Niciodată nu mai stătuse vreun om în fața unei adunări mai impunătoare ca aceea în fața căreia trebuia să răspundă Martin Luther de credința lui. “Această înfățișare era deja un semnal al biruinței asupra papalității. Papa îl condamnase, dar acum el stătea înaintea unui tribunal care prin însăși această acțiune se situa mai presus de papa. Papa îl pusese sub interdicție și-l exclusese din orice societate omenească și, cu toate acestea, fusese chemat într-un ton plin de respect și primit înaintea celei mai Auguste adunării din lume. Papa îl condamnase la tăcere veșnică și acum el era gata să vorbească înaintea a mii de ascultători atenți, adunați din cele mai îndepărtate părți ale creștinătății. O revoluție uriașă s-a produs în felul acesta datorită concursului lui Luther. Roma se cobora de pe tron și glasul unui călugăr a fost acela care a provocat această umilire.” — (Idem, b. 7, cap. 8.)

În fața acelei adunări puternice și pline de demnitate, reformatorul, un om cu origine umilă, părea îngrozit și încurcat. Mai mulți prinți, observându-i emoția, s-au apropiat de el, iar unul dintre ei i-a șoptit: “Nu te teme de cei ce ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul”. Altul i-a spus: “Când veți fi aduși înaintea guvernatorilor și împăraților pentru Numele Meu, vă va fi dat prin Duhul Tatălui vostru ce va trebui să spuneți”. În felul acesta, cuvintele lui Hristos erau aduse de oamenii mari ai lumii ca să-l întărească pe slujitorul Lui în ceasul încercării.

Luther a fost condus chiar în fața tronului împăratului. O tăcere adâncă a căzut peste adunarea înțesată de oameni. Apoi, un slujitor imperial s-a ridicat și, arătând către o colecție de scrieri ale lui Luther, a cerut ca reformatorul să răspundă la două întrebări: dacă le recunoaște ca fiind ale lui și dacă este gata să retracteze părerile pe care le avansase în ele. Titlurile cărților fiind citite, Luther a răspuns că în ceea ce privește prima întrebare recunoaște cărțile ca fiind ale lui. “În ceea ce privește a doua întrebare”, răspunse el, “văzând că este o problemă care privește credința și mântuirea sufletelor și în care este implicat Cuvântul lui Dumnezeu, comoara cea mai prețioasă din cer și de pe pământ, aș proceda fără prevedere dacă aș răspunde fără să mai gândesc. Aș putea afirma mai puțin decât o cere împrejurarea sau mai mult decât cere adevărul și să păcătuiesc în felul acesta împotriva Cuvântului lui Hristos: ‘De oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor Mă voi lepăda și Eu de el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri’. (Matei 10, 33.) Pentru motivul acesta rog maiestatea voastră imperială, cu toată umilința, să-mi dea timp ca să răspund fără să păcătuiesc împotriva Cuvântului lui Dumnezeu.” — (D’Aubigne, b. 7, cap. 8.)

-156-

Făcând cererea aceasta, Luther a procedat cu înțelepciune. Procedeul lui a convins adunarea că n-a lucrat din pasiune sau din impuls. Această calmitate și stăpânire de sine, neașteptată de la acela care se dovedise îndrăzneț și intransigent, s-au adăugat puterii lui și l-a făcut în stare după aceea să răspundă cu o prevedere, o hotărâre, o înțelepciune și o demnitate care i-au surprins și i-au dezamăgit pe adversarii lui, mustrând obrăznicia și mândria lor.

A doua zi trebuia să apară pentru a da răspunsul final. La un moment dat și-a pierdut curajul, când și-a dat seama de forțele care se uniseră împotriva adevărului. Credința i-a slăbit; groaza și tremuratul l-au cuprins și dezgustul l-a copleșit. Primejdiile se înmulțeau; dușmanii păreau gata să câștige biruința, iar puterile întunericului erau pe punctul de a învinge. Norii se adunau în jurul lui și păreau să-l despartă de Dumnezeu. Dorea asigurarea că Domnul oștirilor va fi cu el. În groaza sufletului său s-a aruncat cu fața la pământ și a lăsat să se audă acele strigăte sfâșietoare de inimă, pe care nimeni altul decât Dumnezeu le poate înțelege pe deplin.

“O, Dumnezeule atotputernic și veșnic”, se rugă el, “cât de teribilă este lumea aceasta; iată, își deschide gura să mă înghită, iar eu am o atât de slabă încredere în Tine…. Dacă ar fi să-mi pun încrederea numai în puterea lumii acesteia, totul s-ar sfârși…. Ceasul meu din urmă a venit, condamnarea mea a fost pronunțată…. O, Dumnezeule, ajută-mă împotriva înțelepciunii lumii. Fă aceasta…. Numai Tu … căci nu este lucrarea mea, ci a Ta…. Eu nu am nimic a face aici, nimic pentru care să mă lupt cu acești mai mari ai lumii…. Dar cauza este a Ta…. Și este o cauză dreaptă și veșnică. O, Doamne, ajută-mă! Dumnezeule credincios și neschimbător, nu-mi pun încrederea în nici un om…. Tot ce este omenesc este nesigur; tot ce vine de la om este zadarnic. Tu m-ai ales pentru această lucrare…. Stai lângă mine pentru numele Preaiubitului Tău Fiu Isus Hristos, care este apărătorul meu, scutul și turnul meu cel tare.” — (Idem, b. 7, cap. 8.)

-157-

Providența atotînțeleaptă i-a îngăduit lui Luther să-și dea seama de pericolul în care se găsea, ca să nu se încreadă în puterea lui și să se avânte cu îngâmfare în primejdie. Dar nu teama de suferințele personale, teama de chin sau de moartea care părea că va avea loc în scurtă vreme, era aceea care-l copleșea de groază. Ajunsese în mijlocul crizei și-și simțea nevrednicia de a o întâmpina. Prin slăbiciunea lui, cauza adevărului ar fi putut suferi pierderi. Nu pentru propria siguranță, ci pentru triumful Evangheliei s-a luptat Luther cu Dumnezeu. Groaza și lupta sufletului său erau ca ale lui Iacov în lupta din acea noapte, lângă pârâul singuratic. Ca și Iacov, el s-a luptat cu Dumnezeu și a biruit. În neajutorarea sa cruntă, credința lui s-a prins de Hristos, Eliberatorul cel puternic. A fost întărit cu asigurarea că nu va fi singur înaintea Consiliului. Pacea s-a reîntors în sufletul lui și s-a bucurat pentru că i s-a îngăduit să înalțe Cuvântul lui Dumnezeu înaintea conducătorilor popoarelor.

Cu o nestrămutată încredere în Dumnezeu, Luther s-a pregătit pentru lupta care-i stătea în față. A meditat la răspunsul său, a examinat pasajele din scrierile lui și a scos din Scripturi dovezi potrivite pentru a-și susține poziția. Apoi, punându-și mâna stângă pe Volumul sacru care era deschis înaintea lui, și-a ridicat mâna dreaptă spre cer și a jurat “să rămână credincios Evangheliei și să-și mărturisească cu sinceritate credința chiar dacă va trebui să sigileze mărturia cu sângele său”. — (Idem, b. 7, cap. 8.)

-158-

Când a fost condus din nou în Dietă, fața sa nu purta nici o urmă de teamă sau de încurcătură. Liniștit și pașnic, dar în același timp curajos și nobil, a stat ca martor al lui Dumnezeu înaintea mai marilor pământului. Slujbașul imperial l-a întrebat care îi era hotărârea, dacă dorea sau nu să-și retracteze învățăturile. Luther a răspuns pe un ton umil și supus, fără violență sau patimă; comportamentul i-a fost respectuos și modest, arătând o încredere și o bucurie care au surprins întreaga adunare.

“Prea luminate împărat, iluștri prinți și stimați domni”, a început Luther, “stau înaintea voastră astăzi, în conformitate cu porunca ce mi-a fost dată ieri și, prin harul lui Dumnezeu, conjur pe maiestatea voastră și înălțimile voastre Auguste de a asculta cu îngăduință la apărarea unei cauze care sunt sigur că este dreaptă și adevărată. Dacă din neștiință aș călca obiceiurile și bunele maniere ale curților, vă rog să mă iertați; căci n-am fost crescut în palatele regilor, ci în chiliile mănăstirii.” — (Idem, b. 7, cap. 8.)

Apoi, intrând în subiect, a declarat că lucrările publicate nu aveau toate același caracter. În unele el tratase despre credință și despre faptele bune, pe care chiar dușmanii le declaraseră nu numai neprimejdioase, dar chiar folositoare. A le retracta ar fi însemnat să condamne adevărurile pe care în genere toți le admiteau. A doua categorie consta în scrieri care expuneau corupțiile și abuzurile papalității. A retrage aceste lucrări ar fi însemnat întărirea tiraniei Romei și deschiderea unei uși mai largi pentru multe și mari fărădelegi. În a treia categorie din aceste cărți, atacase persoanele care apăraseră relele existente. Cu privire la acestea mărturisea sincer că fusese mai aspru decât se cuvenea. N-a pretins că este fără greșeală; dar nu putea retrage nici aceste cărți, căci pe această cale i-ar fi încurajat pe dușmanii adevărului și aceștia ar fi folosit ocazia de a zdrobi cu multă cruzime poporul lui Dumnezeu.

-159-

“Dar eu sunt doar un om și nu Dumnezeu”, a continuat el, “mă voi apăra de aceea ca și Hristos: dacă am vorbit rău, arată-mi răul…. Prin harul lui Dumnezeu, vă conjur, prea luminate împărate, pe voi, iluștri prinți și toți oamenii de orice rang, să-mi dovediți din scrierile proorocilor și ale apostolilor că m-am rătăcit. De îndată ce voi fi convins de lucrul acesta, voi retracta orice greșeală și voi fi cel dintâi care voi lepăda cărțile mele și le voi arunca în foc”.

“Ceea ce am spus acum arată clar, nădăjduiesc, că am cântărit cu grijă și am ținut seama de primejdiile la care mă expun; departe de a fi înspăimântat, mă bucur să văd că Evanghelia este acum, ca și în vremurile de mai înainte, o cauză de tulburare și discordie. Acesta este caracterul, aceasta este soarta Cuvântului lui Dumnezeu. ‘N-am venit să aduc pacea pe pământ, ci sabia’, a spus Isus Hristos. Dumnezeu este minunat și înfricoșat în sfaturile Sale; feriți-vă ca nu cumva, sub motivul că stingeți certurile, să prigoniți sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu și să atrageți asupra voastră un potop înfricoșat de primejdii de neînvins, de dezastre imediate și de pustiire veșnică…. Aș putea cita multe exemple din descoperirile lui Dumnezeu. Aș putea vorbi despre faraoni, despre împărații Babilonului și aceia ai lui Israel, ale căror lucrări n-au contribuit niciodată mai cu efect la propria distrugere decât atunci când au căutat prin consfătuiri, în aparență foarte înțelepte, să-și întărească stăpânirea. Dumnezeu mută munții din loc și ei nu știu lucrul acesta.” — (Idem, b. 7, cap. 8.)

Luther vorbise în limba germană; i s-a cerut apoi să repete aceleași cuvinte în limba latină. Deși era obosit din cauza eforturilor anterioare, nu s-a plâns și a rostit iarăși cuvântarea cu aceeași claritate și energie ca și prima dată. Providența lui Dumnezeu l-a condus în lucrarea aceasta. Mintea multora dintre prinți era atât de orbită de rătăcire și de superstiție, încât la prima rostire n-au văzut puterea raționamentului lui Luther; dar repetarea aceasta i-a făcut în stare să înțeleagă clar punctele prezentate. Aceia care își închiseseră ochii cu încăpățânare fată de lumină și se hotărâseră să nu se lase convinși de adevăr s-au mâniat de puterea cuvintelor lui Luther. Când și-a terminat cuvântarea, purtătorul de cuvânt al Dietei a spus cu mânie: “N-ai răspuns la întrebarea care ți-a fost pusă…. Ți se cere să dai un răspuns clar și precis…. Retractezi sau nu?”

-160-

Reformatorul a răspuns: “Pentru că tu, prea luminată maiestate și voi înalți conducători, îmi cereți un răspuns clar, simplu și precis, vi-l voi da și este acesta: Nu-mi pot supune credința nici papei și nici conciliilor, deoarece este limpede ca lumina zilei că de multe ori au greșit și s-au contrazis unii cu alții. De aceea, dacă nu sunt convins cu mărturia Scripturii sau printr-un raționament clar, dacă nu sunt convins cu ajutorul pasajelor pe care le-am citat și dacă ele nu-mi supun conștiința Cuvântului lui Dumnezeu, nu pot și nu voi retracta, căci e periculos pentru un creștin să vorbească împotriva conștiinței lui. Aici stau și nu pot face altfel. Așa să-mi ajute Dumnezeu! Amin.” (Idem, b.7, cap.8)

Astfel a rămas acest bărbat drept pe temelia sigură a Cuvântului lui Dumnezeu. Lumina cerului i-a iluminat fața. Măreția și curăția caracterului său, pacea și bucuria inimii au fost văzute de toți atunci când mărturisea împotriva puterii rătăcirii și în favoarea superiorității acelei credințe care biruie lumea.

Întreaga adunare a rămas un timp uimită și fără cuvânt. La primul răspuns, Luther vorbise pe un ton moderat, cu o ținută respectuoasă și supusă. Romaniștii au interpretat acest fapt ca o dovadă a slăbirii curajului. Ei au primit cererea pentru amânare mai degrabă ca o anticipare a retractării. Însuși împăratul, observând cu un aer disprețuitor înfățișarea lui de călugăr, îmbrăcămintea lui modestă și simplitatea cuvântării lui, declară: “Niciodată nu va face acest călugăr un eretic din mine”. Dar curajul și hotărârea pe care le-a manifestat, împreună cu puterea și claritatea raționamentelor lui, i-au surprins pe toți cei prezenți. Împăratul, plin de admirație, a exclamat: “Acest călugăr vorbește cu o inimă atât de îndrăzneață și cu un curaj atât de neclintit”. Mulți dintre prinții germani priveau cu mândrie și cu bucurie la acest reprezentant al națiunii lor.

-161-

Partizanii Romei fuseseră înfrânți; cauza lor apărea într-o lumină defavorabilă. Ei căutau să-și mențină puterea, nu făcând apel la Scripturi, ci recurgând la amenințări, argumentul dintotdeauna al Romei. Purtătorul de cuvânt al Dietei îi strigă: “Dacă nu retractezi, împăratul și statele împărăției se vor sfătui cu privire la măsurile pe care le vom adopta împotriva unui eretic incorigibil”.

Prietenii lui Luther, care ascultaseră cu mare bucurie nobila sa apărare, s-au cutremurat la auzul acestor cuvinte, dar însuși reformatorul a spus liniștit: “Dumnezeu să-mi ajute, dar nu pot retracta nimic”. — (Idem, b. 7, cap. 8.)

I s-a spus să se retragă din Dietă, în timp ce prinții urmau să se sfătuiască. Se simțea că a venit o mare criză. Refuzul lui Luther de a se supune putea afecta istoria bisericii pentru secole întregi. De aceea s-a hotărât să i se mai dea o ocazie de a retracta. Pentru ultima oară a fost adus în adunare. Din nou a fost întrebat dacă vrea să renunțe la învățăturile lui. “Nu am alt răspuns de dat”, a spus el, “decât acela pe care l-am dat”. Era clar că nu putea fi determinat nici prin promisiuni și nici prin amenințări, ca să se supună ordinului Romei.

Conducătorii papali s-au mâniat pentru că puterea lor, care îi făcuse pe regi și pe nobili să tremure, era astfel disprețuită de un călugăr umil; ei voiau să-l facă să le simtă mânia, torturându-i viața. Dar Luther, înțelegând primejdia, vorbise tuturor cu demnitatea și calmul cuvenit unui creștin. În cuvintele sale nu fusese nici mândrie, nici patimă și nici declarații neadevărate. El se pierduse pe sine din vedere, precum și pe oamenii mari care-l înconjurau, și simțea că era în prezența Unuia infinit, superior papilor, prelaților, regilor și împăraților. Hristos vorbise prin mărturia lui Luther cu o putere și o măreție care pentru moment i-au inspirat atât pe prieteni, cât și pe dușmani cu teamă și uimire. Duhul lui Dumnezeu fusese de față în acel conciliu, impresionând inimile conducătorilor împărăției. Mai mulți prinți au recunoscut cu îndrăzneală dreptatea cauzei lui Luther. Mulți au fost convinși cu privire la adevăr; dar impresiile pe care și le făcuseră n-au durat mult. Mai erau alții care nu și-au exprimat imediat convingerile, dar care, după ce au cercetat Scripturile, au devenit peste puțin timp susținătorii Reformei.

-162-

Electorul Frederic așteptase cu mare îngrijorare prezența lui Luther înaintea Dietei și cu o adâncă emoție ascultase discursul lui. Cu bucurie și cu mândrie, el fusese martor la curajul doctorului, la statornicia și la stăpânirea lui și s-a hotărât să stea mai ferm în apărarea lui. El a pus în contrast părțile aflate în conflict și a văzut că înțelepciunea papilor, a regilor și a prelaților fusese făcută fără valoare de puterea adevărului. Papalitatea suferise o înfrângere care urma să fie simțită de toate popoarele și în toate veacurile.

Când trimisul papal și-a dat seama de efectul produs prin cuvântarea lui Luther, s-a temut mai mult decât oricând că siguranța bisericii Romei se zdruncină, de aceea s-a hotărât să folosească toate mijloacele de care dispunea pentru a obține nimicirea reformatorului. Cu toată elocvența și amabilitatea diplomatică prin care se distingea în mod deosebit, a arătat tânărului împărat nebunia și primejdia de a jertfi, pentru cauza unui călugăr neînsemnat, prietenia și sprijinul puternicului scaun al Romei.

Cuvintele lui n-au rămas fără efect. În ziua următoare răspunsului dat de Luther, Carol a făcut în așa fel, încât să fie prezentat Dietei un mesaj, prin care anunța hotărârea lui de a urma politica înaintașilor săi, de a menține și de a apăra religia catolică. Pentru că Luther refuzase să renunțe la rătăcirile lui, aveau să fie luate cele mai aspre măsuri împotriva lui și a rătăcirilor pe care le predica. “Un călugăr umil, îndemnat de propria nebunie, s-a ridicat împotriva credinței creștinătății. Pentru a opri această lipsă de respect, voi jertfi regatele, comorile, prietenii, trupul, sângele, sufletul și viața mea. Sunt gata să-l alung pe Augustinul Luther, interzicându-i să provoace cea mai neînsemnată dezordine printre oameni; îl voi trata pe el și pe adepții lui ca pe niște eretici încăpățânați, cu excomunicarea, cu interdicția și cu toate mijloacele destinate să-i nimicească. Îi chem pe membrii statelor să se comporte ca niște creștini credincioși.” — (Idem, b. 7, cap. 9.) Cu toate acestea, împăratul a declarat că biletul de liberă trecere al lui Luther trebuie respectat și că, înainte de a se lua măsuri împotriva lui, trebuie să i se îngăduie să ajungă acasă în siguranță.

-163-

Două păreri contradictorii erau susținute acum de către membrii Dietei. Emisarii și reprezentanții papei au cerut din nou ca biletul de liberă trecere al reformatorului să nu fie respectat. “Rinul, spuneau ei, trebuie să primească cenușa lui, așa cum a primit-o și pe aceea a lui Jan Huss acum un veac”. — (Idem, b. 7, cap. 9.) Dar prinții Germaniei, ei înșiși papistași și dușmani jurați ai lui Luther, au protestat împotriva unei asemenea încălcări a încrederii publice, considerând-o ca fiind o pată pe onoarea națiunii. Ei și-au amintit de nenorocirile care urmaseră morții lui Huss și au declarat că nu îndrăzneau să aducă din nou asupra Germaniei și asupra tânărului lor împărat acele rele îngrozitoare.

Carol însuși, la această propunere mârșavă, a spus: “Chiar dacă onoarea și credința ar fi alungate din toată lumea, ele trebuie să-și găsească refugiul în inimile prinților”. — (Idem, b. 7, cap. 9.) El a fost apoi îndemnat de cruzii dușmani catolici ai lui Luther să procedeze cu el așa cum a procedat Sigismund cu Huss — lăsându-l pe mâna bisericii; dar, amintindu-și scena în care Huss în adunare publică, ridicându-și lanțurile, îl acuză pe monarh pentru călcarea jurământului, Carol al V-lea a declarat: “Nu doresc să roșesc ca Sigismund”. — (L’enfant, vol. 1, p. 422.)

Cu toate acestea, Carol respinsese în mod deliberat adevărurile prezentate de Luther. “Sunt ferm hotărât să urmez exemplul înaintașilor mei”, scria monarhul. — (D’Aubigne, b. 7, cap. 9.) El s-a hotărât să nu părăsească drumul obiceiului moștenit nici chiar pentru a merge pe căile adevărului și ale neprihănirii.

-164-

Pentru că părinții lui fuseseră astfel, și el dorea să susțină papalitatea, cu toate cruzimile și corupția ei. Luând această poziție, el refuză să primească o altă lumină mai mare decât aceea pe care o primiseră părinții săi și să îndeplinească vreo datorie pe care ei nu o îndepliniseră.

Sunt mulți în zilele noastre care se țin de obiceiurile și de tradițiile părinților lor. Când Domnul le trimite o lumină mai mare, ei refuză să o primească, pentru că, nefiind dată părinților lor, n-a fost primită de aceștia. Noi însă nu stăm pe aceeași poziție pe care au stat și părinții noștri; ca urmare, atât datoriile, cât și răspunderile noastre nu sunt aceleași cu ale lor. Noi nu vom fi aprobați de Dumnezeu dacă privim la exemplul părinților noștri pentru a ne stabili datoria, în loc de a cerceta cuvântul adevărului pentru noi înșine. Răspunderea noastră este mai mare decât a fost aceea a înaintașilor noștri. Noi suntem răspunzători pentru lumina pe care ei au primit-o și care ne-a fost dată ca moștenire, dar mai suntem răspunzători și pentru acea lumină mai mare care strălucește peste noi din Cuvântul lui Dumnezeu.

Hristos spunea iudeilor necredincioși: “Dacă n-aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum n-au nici o dezvinovățire pentru păcatul lor”. (Ioan 15, 22.) Aceeași putere divină vorbise și prin Luther împăratului și prinților germani. Și pe măsură ce lumina se revărsa din Cuvântul lui Dumnezeu, Duhul Său stăruia pentru ultima oară pe lângă mulți din adunarea aceea. Așa cum Pilat, cu secole mai înainte, a îngăduit mândriei și popularității să-i închidă inima față de Mântuitorul lumii, așa cum Felix l-a trimis tremurând pe solul adevărului: “De astă dată du-te; când voi avea timp te voi chema”, așa cum Agripa cel mândru a mărturisit: “Curând mai vrei tu să mă faci creștin”. (Faptele Apostolilor 24, 25; 26, 28), și totuși au întors spatele soliei trimise de cer — tot așa Carol al V-lea, supunându-se poruncilor mândriei și intereselor lumești, a hotărât să respingă lumina adevărului.

Zvonurile cu privire la uneltirile împotriva lui Luther erau larg răspândite, producând o mare frământare în oraș. Reformatorul câștigase mulți prieteni care, cunoscând cruzimea trădătoare a Romei față de toți aceia care îndrăznesc să denunțe corupțiile ei, au hotărât că el nu trebuie să fie sacrificat. Sute de nobili s-au angajat să-l ocrotească. Nu puțini au fost aceia care au denunțat mesajul regal ca fiind o supunere din slăbiciune față de puterea stăpânitoare a Romei. Pe ușile caselor și în piețele publice erau așezate pancarte, unele condamnându-l, iar altele apărându-l pe Luther. Pe una din acestea erau scrise numai cuvintele pline de înțeles ale înțeleptului: “Vai de tine țară, al cărei împărat este un copil”. (Ecles. 10, 16.) Entuziasmul poporului în favoarea lui Luther în toată Germania a convins atât pe împărat, cât și Dieta că orice nedreptate dovedită față de el ar fi putut primejdui pacea imperiului și chiar stabilitatea tronului.

-165-

Frederic de Saxonia păstra o rezervă bine studiată, ascunzându-și cu grijă adevăratele lui sentimente față de reformator, în timp ce îl păzea cu o vigilență neobosită, veghind la toate mișcările lui și ale dușmanilor săi. Dar erau mulți care nu făcuseră nici o încercare de a-și ascunde simpatia față de Luther. Era vizitat de prinți, conți, baroni și de alte persoane deosebite, atât laici, cât și preoți. “Cămăruța doctorului”, scria Spalatin, “nu putea cuprinde pe toți vizitatorii care soseau.” — (Martyn, vol. 1, p. 404.) Oamenii priveau la el ca și când ar fi fost mai mult decât un om. Chiar și aceia care nu credeau în învățăturile lui nu puteau decât să admire acea integritate distinsă care l-a făcut să se expună morții decât să-și calce pe conștiință.

Au fost făcute eforturi stăruitoare pentru a obține consimțământul lui Luther de a face un compromis cu Roma. Nobili și prinți i-au spus că, dacă va continua să pună judecata proprie împotriva aceleia a bisericii și a conciliilor, urma să fie în curând alungat din imperiu și nu va avea nici o apărare. La acest apel Luther a răspuns: “Evanghelia lui Hristos nu poate fi predicată fără pierderi…. De ce atunci să mă despartă frica sau primejdia de arestare, de Domnul și de acel Cuvânt divin care singur este adevărul? Nu; vreau mai degrabă să-mi dau trupul, sângele și viața.” — (D’Aubigne, b. 7, cap. 10.)

-166-

A fost din nou somat să se supună judecății împăratului, dar nici atunci nu avea de ce să se teamă. “Consimt”, a răspuns el, “din toată inima mea ca împăratul, prinții și chiar cel mai neînsemnat creștin să cerceteze și să judece lucrările mele; dar cu o condiție, și anume aceea de a lua Cuvântul lui Dumnezeu ca măsură. Oamenii nu au altceva de făcut decât să-l asculte. Nu-mi siliți conștiința, care este legată și înlănțuită de Sfintele Scripturi.” — (Idem, b. 7, cap. 10.)

La un alt apel, el a răspuns: “Consimt să renunț la biletul meu de liberă trecere. Îmi așez persoana și viața în mâinile împăratului, dar Cuvântul lui Dumnezeu niciodată!” — (Idem, b. 7, cap. 10.) S-a declarat de acord de a se supune hotărârii unui conciliu general, dar numai punând condiția ca acelui conciliu să i se ceară să hotărască după Scripturi. “În ceea ce privește credința și Cuvântul lui Dumnezeu”, adăuga el, “orice creștin poate fi un tot atât de bun judecător pentru sine ca și papa, chiar dacă este susținut de milioane de concilii.” — (Martyn vol. 1, p. 410.) Atât prietenii, cât și dușmanii s-au convins până la urmă că orice străduință pentru împăcare ar fi fără folos.

Dacă reformatorul ar fi cedat doar într-un singur punct, Satana și oștile lui ar fi câștigat biruința. Dar hotărârea lui nestrămutată a constituit mijlocul de eliberare al bisericii și începutul unei ere noi și mai bune. Influența acestui singur bărbat, care a îndrăznit să gândească și să acționeze independent în probleme de religie, urma să afecteze biserica și lumea nu numai în vremea sa, ci în toate generațiile viitoare. Statornicia și credincioșia lui trebuiau să-i întărească pe toți aceia care până la încheierea timpului urmau să treacă printr-o experiență asemănătoare. Puterea și maiestatea lui Dumnezeu au stat mai presus de orice conciliu al oamenilor, mai presus de marea putere a lui Satana.

Lui Luther i s-a poruncit prin autoritatea împăratului să se întoarcă acasă, dar știa că acest anunț va fi repede urmat de condamnarea lui. Deși nori amenințători îi umbreau orizontul, totuși, atunci când a plecat din Worms, inima i s-a umplut de bucurie și proslăvire. “Satana însuși”, spunea el, “a păzit citadela papei; dar Hristos a făcut o spărtură mare în ea, iar Satana a fost constrâns să recunoască că Domnul este mai tare decât el.” — (D’Aubigne, b. 7, cap.11.)

-167-

După plecare, dorind ca hotărârea lui să nu fie considerată în mod greșit ca răzvrătire, Luther i-a scris împăratului. “Dumnezeu, care este cercetătorul inimilor, îmi este martor”, spunea el, “că sunt gata cu toată sinceritatea să ascult de maiestatea voastră, în onoare sau în dezonoare, în viață sau în moarte, cu nici o excepție în afară de aceea a Cuvântului lui Dumnezeu prin care trăiește omul. În toate problemele vieții acesteia, credincioșia mea va fi nezdruncinată, căci a pierde sau a câștiga aici nu are nici o valoare pentru mântuire. Dar atunci când sunt în joc interese veșnice, Dumnezeu nu vrea ca omul să se supună omului. Căci o astfel de supunere în problemele spirituale este o adevărată închinare și trebuie dată numai Creatorului”. — (Idem, b. 7, cap. 11.)

Plecând de la Worms, Luther a fost înconjurat cu mai multă căldură decât la venire. Preoți princiari îl salutau pe călugărul excomunicat, iar conducătorii civili îl cinsteau pe bărbatul pe care împăratul îl atacase în public. A fost îndemnat să predice și, în ciuda interdicției imperiale, s-a urcat iarăși la amvon. “Niciodată nu m-am angajat să înlănțui Cuvântul lui Dumnezeu”, zicea el, “și nici n-o voi face.” — (Martyn, vol. 1, p. 420.)

N-a trecut multă vreme de la plecarea lui din Worms, când papistașii au stăruit pe lângă împărat să dea un edict împotriva lui. În acest decret Luther era denunțat ca fiind “însuși Satana în chip de om și îmbrăcat în sutană de călugăr”. — (D’Aubigne, b. 7, cap. 11.) S-a dat ordin ca, de îndată ce va expira biletul de liberă trecere, să fie luate măsuri pentru a-i opri lucrarea. Tuturor le era interzis să-l găzduiască, să-i dea de mâncare sau de băut, să-l ajute și să-l încurajeze prin cuvinte sau prin fapte, în public sau în particular. Trebuia să fie prins oriunde s-ar fi aflat și dat în mâna autorităților. Și adepții lui trebuiau să fie întemnițați, iar bunurile lor confiscate. Scrierile lui trebuiau să fie distruse și, în cele din urmă, toți aceia care îndrăzneau să lucreze contrar prevederilor acestui decret cădeau sub condamnarea lui. Electorul de Saxonia și prinții cei mai binevoitori față de Luther au plecat din Worms la scurtă vreme după plecarea lui, iar decretul împăratului a primit confirmarea din partea Dietei. Acum romaniștii jubilau. Ei socoteau soarta reformatorului sigilată.

-168-

Dar Dumnezeu pregătise o cale de scăpare pentru slujitorul Lui, în acest ceas de primejdie. Un ochi veghetor urmărise mișcările lui Luther și o inimă nobilă și cinstită se hotărâse să-l scape. Era clar că Roma nu se va mulțumi cu nimic mai puțin decât cu moartea lui; numai ascunzându-l putea fi scăpat din gura leului. Dumnezeu a dat înțelepciune lui Frederic de Saxonia să facă un plan pentru ocrotirea reformatorului. Prin colaborarea unor prieteni devotați planul electorului a fost adus la îndeplinire, iar Luther a fost ascuns atât de prieteni, cât și de dușmani. Pe drumul de întoarcere spre casă a fost răpit, despărțit de însoțitori și dus în grabă prin pădure la castelul din Wartburg, o cetățuie izolată în munți. Atât răpirea, cât și ascunderea lui au fost învăluite într-o taină atât de mare, încât nici Frederic n-a știut multă vreme unde fusese ascuns. Această neștiință n-a fost fără plan; atâta vreme cât electorul nu știa nimic despre locul unde era Luther, nu putea descoperi nimic. Era mulțumit că reformatorul se află în siguranță și aceasta îi era de ajuns.

Primăvara, vara și toamna au trecut și a venit din nou iarna, iar Luther rămânea tot prizonier. Aleander împreună cu partizanii săi tresăltau, crezând că lumina Evangheliei se va stinge. Dar în loc de aceasta, reformatorul își umplea candela din rezervorul adevărului și lumina lui urma să lumineze cu o strălucire și mai puternică.

În siguranța ospitalieră de la Wartburg, Luther s-a bucurat pentru o vreme de odihnă, după focul și tumultul luptei. Dar n-a putut suporta multă vreme odihna și liniștea. Obișnuit cu o viață de intensă activitate și de luptă aprigă, nu putea să rămână inactiv. În acele zile solitare, i-a revenit în minte starea bisericii și atunci strigă cu disperare: “Vai! Nu există nici unul în aceste zile din urmă ale mâniei Sale, care să stea ca un zid înaintea Domnului și să-l salveze pe Israel!” — (Idem, b. 9, cap. 2.) Gândurile lui se întorceau iarăși la sine și se temea să nu fie acuzat de lașitate, retrăgându-se din luptă. Se învinuia pentru delăsare și comoditate. În același timp, îndeplinea zilnic lucrări mai mari decât părea posibil să îndeplinească un om. Pana sa nu trândăvea. În timp ce dușmanii lui se felicitau că fusese adus la tăcere, erau uimiți și încurcați de dovada palpabilă că el era încă activ. “O oaste” de broșuri ieșite de sub pana lui circulau în toată Germania. El a mai făcut aici un serviciu foarte important pentru concetățenii lui, traducând Noul Testament în limba germană. De pe Patmosul lui stâncos, a continuat timp de aproape un an să vestească Evanghelia și să mustre păcatele și rătăcirile timpului său.

-169-

Dar Dumnezeu l-a retras pe slujitorul Său din arena vieții publice nu numai pentru a-l feri de mâna dușmanilor sau pentru a-i asigura un timp de liniște în vederea acestor lucrări importante. Trebuiau realizate lucrări și mai prețioase decât acestea. În singurătatea și obscuritatea acestei ascunzători din munți, Luther a fost lipsit de sprijinul omenesc și îndepărtat de lauda lumii. A fost în felul acesta salvat de mândrie și de încredere în sine, care adesea sunt provocate de succes. Prin suferință și umilire, a fost pregătit din nou să urce în deplină siguranță pe culmile amețitoare pe care fusese adesea înălțat.

Când oamenii se bucură de libertatea pe care le-o aduce adevărul, sunt înclinați să-i preamărească pe aceia pe care Dumnezeu i-a folosit pentru a rupe lanțurile rătăcirii și superstiției. Satana caută să îndepărteze gândurile și afecțiunile oamenilor de la Dumnezeu și să le îndrepte asupra instrumentelor omenești; el îi conduce să onoreze mai degrabă instrumentul și să treacă cu vederea mâna care dirijează toate evenimentele Providenței. Prea adesea conducătorii religioși, care sunt lăudați și respectați în felul acesta, pierd din vedere dependența lor de Dumnezeu și sunt amăgiți să se încreadă în ei înșiși. Ca urmare, ei caută să stăpânească mintea și conștiința acelor oameni care sunt dispuși să privească la ei pentru călăuzire, în loc să privească la Cuvântul lui Dumnezeu. Lucrarea reformei este adesea întârziată din cauza acestui spirit îngăduit de către susținătorii ei. Dumnezeu dorea să ferească de această primejdie cauza Reformei. El dorea ca lucrarea să primească nu amprenta omului, ci pe aceea a lui Dumnezeu. Ochii oamenilor fuseseră îndreptați asupra lui Luther ca fiind exponentul adevărului; el a fost ascuns pentru ca ochii să fie îndreptați spre Autorul veșnic al adevărului.