Tragedia Veacurilor | Capitolul 04
În mijlocul întunericului care se lăsase pe pământ, în timpul îndelungatei perioade de supremație papală, lumina adevărului n-a putut fi stinsă cu totul. În fiecare veac au existat martori pentru Dumnezeu, bărbați care au cultivat credința în Hristos ca singurul Mijlocitor între Dumnezeu și om, care au socotit Biblia ca fiind singura regulă de viață și care au sfințit Sabatul adevărat. Cât de mult datorează lumea acestor bărbați, posteritatea nu va ști niciodată. Au fost marcați ca eretici, motivele lor au fost criticate, caracterele lor au fost calomniate, scrierile lor au fost interzise, denaturate sau mutilate. Cu toate acestea ei au stat hotărâți și, de la un veac la altul, au păstrat credința în curăția ei ca o moștenire sfântă pentru generațiile ce urmau să vină.
Istoria poporului lui Dumnezeu în timpul veacurilor de întunecime care au urmat, datorită supremației Romei, este scrisă în ceruri, dar rapoartele omenești îi rezervă un spațiu restrâns. Câteva urme ale existenței lui abia se pot găsi, cu excepția acuzațiilor prigonitorilor. Politica Romei a fost aceea de a șterge orice urmă de opoziție față de învățăturile sau hotărârile ei. Ea a căutat să distrugă tot ce era vinovat de erezie, fie persoane, fie scrieri. Expresii de îndoială sau întrebări cu privire la autoritatea dogmelor papale erau suficiente pentru a pierde viața bogatului sau a săracului, celui de sus sau de jos. Roma a încercat să distrugă orice raport al cruzimii ei față de disidenți. Conciliile papale au hotărât ca acele cărți sau scrieri care conțin asemenea rapoarte să fie date flăcărilor. Înainte de inventarea tiparului, cărțile erau puține la număr și într-o formă nepotrivită de a putea fi păstrate; de aceea nu se puteau face prea multe pentru a-i împiedica pe romaniști să-și aducă la îndeplinire scopul.
-62-
Nici o biserică dinăuntrul hotarelor jurisdicției Romei n-a fost prea mult lăsată netulburată ca să se bucure de libertatea de conștiință. De îndată ce papalitatea a câștigat puterea, ea a întins mâna pentru a-i zdrobi pe toți aceia care refuzau să recunoască dominația ei și, una după alta, bisericile s-au supus stăpânirii ei.
În Marea Britanie, creștinismul primar prinsese rădăcini foarte de timpuriu. Evanghelia primită de bretoni în primele veacuri era atunci necoruptă de apostazia romană. Persecuția din partea împăraților păgâni, care se întinsese chiar și la aceste tărâmuri îndepărtate, a fost singurul dar pe care primele biserici din Britania l-au primit din partea Romei. Mulți creștini din Anglia, care au fugit de persecuție, au găsit scăpare în Scoția; de aici adevărul a fost dus în Irlanda și în toate țările acestea a fost primit cu bucurie.
Când saxonii au invadat Britania, păgânismul a câștigat stăpânire. Cuceritorii n-au acceptat să fie învățați de sclavii lor, iar creștinii au fost constrânși să se retragă în munți și în mlaștinile sălbatice. Cu toate acestea, lumina, ascunsă pentru o vreme, a continuat să ardă. În Scoția, un secol mai târziu, ea strălucea cu o lumină care s-a întins până în țări îndepărtate. Din Irlanda a venit credinciosul Columba împreună cu colaboratorii lui, care i-au adunat în jurul lor pe credincioșii împrăștiați pe insula singuratică Iona și au făcut din ea centrul lucrării lor misionare. Printre acești evangheliști se găsea și un păzitor al Sabatului biblic, și în felul acesta adevărul a fost introdus în popor. La Iona a fost întemeiată o școală din care au plecat misionari nu numai în Scoția și Anglia, ci și în Germania, Elveția și chiar Italia.
Dar Roma își ațintise privirile asupra Britaniei și s-a hotărât să o aducă sub stăpânirea ei. În veacul al șaselea, misionarii ei au început convertirea saxonilor păgâni. Ei au fost primiți cu favoruri de către barbarii cei mândri și i-au convins pe mii dintre ei să practice credința romană. Pe măsură ce lucrarea înainta, conducătorii papali împreună cu cei convertiți s-au ciocnit cu creștinii care erau asemenea celor din biserica primară. S-a prezentat un contrast izbitor. Cei din urmă erau simpli, umili, având un caracter, o doctrină și obiceiuri conforme Scripturilor, în timp ce primii dădeau la iveală superstiția, pompa și aroganța papilor. Trimisul Romei a cerut ca aceste biserici creștine să recunoască supremația suveranului pontif. Britanii au răspuns cu blândețe că doreau să-i iubească pe toți oamenii, dar că papa nu are dreptul la supremație în biserică, iar ei îi puteau da numai supunerea datorată oricărui urmaș al lui Hristos. Au fost făcute încercări repetate de a asigura unirea lor cu Roma; dar acești creștini umili, uimiți de mândria desfășurată de către trimișii ei, au răspuns categoric că nu cunosc alt stăpân decât pe Hristos. Acum s-a descoperit adevăratul spirit al papalității. Conducătorul roman a spus: “Dacă nu vreți să-i primiți pe frații care vă aduc pacea, veți primi dușmanii care vă vor aduce războiul. Dacă nu vă uniți cu noi pentru a arăta saxonilor calea vieții, veți primi de la ei lovitura de moarte” (J. H. Merle D’Aubigne, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b. 1, cap. 2.) Acestea nu erau simple amenințări. Războiul, intriga și înșelăciunea au fost folosite împotriva acestor martori ai credinței biblice, până când bisericile din Bretania au fost distruse sau obligate să se supună autorității papei.
-63-
În țările de dincolo de jurisdicția Romei, au existat timp de multe secole grupe de creștini care au rămas aproape cu totul libere de corupția papală. Ele erau înconjurate de păgânism și, în desfășurarea veacurilor, au fost contaminate de rătăcirile lui; dar au continuat să privească Biblia ca singura regulă de credință și au primit multe dintre adevărurile ei. Acești creștini credeau în perpetuitatea Legii lui Dumnezeu și păzeau Sabatul poruncii a patra. Biserici care au ținut la această credință și practică au existat în Africa Centrală și printre armenii din Asia.
-64-
Dar printre aceia care au rezistat abuzurilor puterii papale, valdenzii au stat în frunte. Chiar în țara în care papalitatea și-a stabilit scaunul, acolo i s-a rezistat cel mai puternic înșelăciunii și corupției ei. Timp de veacuri, bisericile Piemontului și-au păstrat independența; dar în cele din urmă a sosit timpul când Roma a insistat să se supună. După lupta fără rezultat împotriva tiraniei ei, conducătorii acestor biserici au recunoscut, chiar împotriva voinței lor, supremația puterii căreia lumea întreagă se părea că plătește tribut. Însă, au fost unii care au refuzat să se supună autorității papei sau prelatului. Ei s-au hotărât să păstreze credincioșia față de Dumnezeu și să păstreze curăția și simplitatea credinței lor. S-a produs o despărțire. Aceia care au rămas la vechea credință s-au retras; unii, părăsind Alpii natali, au ridicat steagul adevărului în țări străine; alții s-au retras în văile singuratice și în fortărețe stâncoase ale munților și acolo și-au păstrat libertatea de a se închina lui Dumnezeu.
Credința care timp de veacuri a fost ținută și învățată de către creștinii valdenzi era în contrast evident cu învățăturile rătăcite impuse de Roma. Credința lor religioasă era întemeiată pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu, adevăratul sistem al creștinismului. Dar țăranii aceia umili, în ascunzătorile lor neștiute, alungați de lume și legați de truda zilnică în mijlocul turmelor și viilor lor, n-au ajuns prin ei înșiși să cunoască adevărul în opoziție cu dogmele și rătăcirile bisericii apostaziate. Credința lor nu era primită de curând. Credința lor era o moștenire de la părinți. Ei se luptau pentru credința bisericii apostolice — “credința care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna”. (Iuda 3.) Biserica din pustie, și nu ierarhia mândră întronată în marea capitală a lumii, era biserica adevărată a lui Hristos, păstrătoarea comorilor adevărului pe care Dumnezeu îl încredințase poporului Său pentru a fi dat lumii.
Printre cauzele principale care au dus la despărțirea bisericii adevărate de Roma, a fost ura acesteia din urmă față de Sabatul biblic. Așa cum era prevestit în profeție, puterea papală a aruncat adevărul la pământ. Legea lui Dumnezeu a fost călcată în picioare, în timp ce tradițiile și obiceiurile oamenilor au fost înălțate. Bisericile care erau sub conducerea papalității au fost constrânse de timpuriu să onoreze, ca zi sfântă, duminica. În mijlocul rătăcirii și superstiției predominante, mulți, chiar din poporul adevărat al lui Dumnezeu, au ajuns atât de dezorientați, încât, în timp ce păzeau Sabatul, se rețineau de la muncă și duminica. Dar lucrul acesta nu i-a mulțumit pe conducătorii papali. Ei au cerut nu numai ca duminica să fie sfințită, ci ca Sabatul să fie profanat; și i-a denunțat în limbajul cel mai puternic pe aceia care îndrăzneau să-i dea cinste. Numai fugind de puterea Romei au putut unii să asculte în pace de Legea lui Dumnezeu.
-65-
Valdenzii au fost printre primele popoare din Europa care au avut o traducere a Sfintelor Scripturi. [(Vezi note suplimentare.)] Cu sute de ani înainte de Reformă, ei aveau Biblia, în Manuscris în limba lor maternă. Ei aveau adevărul nefalsificat, și aceasta a făcut din ei obiectul special al urii și persecuției. Ei au declarat biserica Romei ca fiind Babilonul decăzut din Apocalipsa și, cu primejdia vieții lor, s-au împotrivit stricăciunilor ei. În timp ce unii, sub apăsarea unei persecuții îndelungate, și-au compromis credința, părăsind puțin câte puțin principiile care-i deosebeau, alții au ținut cu tărie la adevăr. Prin veacurile de întunecime și decădere, valdenzi au fost aceia care s-au împotrivit supremației Romei, au respins închinarea la chipuri ca fiind idolatrie și au păzit Sabatul adevărat. Sub cele mai crunte furtuni ale împotrivirii, ei și-au păstrat credința. Cu toate că erau spintecați de lăncile ducilor de Savoia și arși pe rugurile Romei, ei au stat neabătuți pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru onoarea Sa.
Înapoia bastioanelor înalte ale munților — în toate veacurile fiind scăparea celor prigoniți și apăsați — valdenzii și-au găsit ascunzătorile. Aici lumina adevărului a fost păstrată în mijlocul întunericului evului mediu. Aici, timp de o mie de ani, martorii adevărului au păstrat vechea credință.
-66-
Dumnezeu a pregătit pentru poporul Său un sanctuar de o grandoare înfricoșătoare, potrivit cu marile adevăruri date lor în păstrare. Pentru acești exilați credincioși, munții erau un simbol al dreptății, al neprihănirii de neschimbat a lui Iehova. Ei îndreptau atenția copiilor către crestele care se înălțau deasupra lor într-o maiestate neschimbătoare și le vorbeau despre Acela în care nu este schimbare, nici umbră de mutare, al cărui cuvânt este tot atât de durabil ca și munții cei veșnici. Dumnezeu a întemeiat munții și i-a încununat cu tărie; nici un alt braț, decât acela al Puterii infinite, nu-i putea mișca din locul lor. În același fel El Și-a clădit Legea, temelia guvernării Sale în cer și pe pământ. Brațul omului poate să se atingă de semenii lui și să le ia viața; dar acel braț ar putea mai ușor să dezrădăcineze munții din temeliile lor și să-i arunce în mare decât să schimbe un singur precept din Legea lui Iehova sau să șteargă una din făgăduințele Sale față de aceia care împlinesc voia Sa. În credincioșia lor față de Legea Sa, slujitorii lui Dumnezeu trebuie să fie tot atât de neclintiți ca și munții care nu se clatină.
Munții care înconjurau văile lor joase erau o mărturie continuă despre puterea creatoare a lui Dumnezeu și despre o asigurare a grijii Sale ocrotitoare care nu se schimbă. Acei peregrini învățau să iubească simbolurile tăcute ale prezenței lui Iehova. Ei nu-și îngăduiau nici o nemulțumire pentru greutățile sorții lor; niciodată nu erau singuri în mijlocul singurătății munților. Ei Îi mulțumeau lui Dumnezeu care le rânduia un azil față de ura și cruzimea oamenilor. Se bucurau de libertatea pe care o aveau de a se închina înaintea Lui. Adesea, când erau urmăriți de vrăjmași, tăria munților se dovedea a fi o apărare sigură. De pe stâncile cele înalte ei cântau laude lui Dumnezeu, iar armatele Romei n-au putut aduce la tăcere cântările lor de mulțumire.
Curată, simplă și arzătoare era evlavia acestor urmași ai lui Hristos. Ei prețuiau principiile adevărului mai presus de case și țarini, prieteni, rude și chiar viață. Ei au căutat cu stăruință să imprime aceste principii în inimile celor tineri. Din fragedă copilărie, tineretul era educat din Scripturi și era învățat să privească cu sfințenie cerințele Legii lui Dumnezeu. Copii ale Bibliei erau rare; de aceea cuvintele ei prețioase erau încredințate memoriei. Mulți dintre ei erau în stare să repete părți întregi atât din Noul, cât și din Vechiul Testament. Gândurile lui Dumnezeu erau asociate cu scenele sublime din natură și cu binecuvântările umile ale vieții de fiecare zi. Copilașii învățau să privească cu recunoștință spre Dumnezeu, ca fiind dătătorul oricărui har și oricărei mângâieri.
-67-
Părinții, oricât de iubitori și de afectuoși ar fi fost, își iubeau copiii cu prea multă înțelepciune pentru a-i familiariza cu îngăduința de sine. Înaintea lor era o viață de încercări și greutăți, poate chiar și moartea de martir. Erau educați din copilărie să suporte greutățile, să se supună disciplinei și totuși să gândească și să acționeze pe cont propriu. Foarte de timpuriu erau învățați să poarte răspunderi, să fie atenți în vorbire și să cunoască înțelepciunea tăcerii. Un cuvânt neatent, lăsat să ajungă la urechea vrăjmașilor lor, putea pune în primejdie nu numai viața celui care-l rostise, dar chiar viața a sute dintre frații lui; căci dușmanii adevărului îi urmăreau ca lupii care-și vânează prada pe aceia care îndrăzneau să ceară libertatea credinței religioase.
Valdenzii jertfiseră proprietatea lor lumească de dragul adevărului și cu răbdare stăruitoare trudeau pentru pâinea lor. Orice petic de pământ arabil, în munți, era cultivat cu grijă; văile și coastele mai puțin fertile erau făcute să aducă rod. Economia și o aspră renunțare de sine formau o parte din educația pe care copiii o primeau ca singura lor moștenire. Ei erau învățați că Dumnezeu a stabilit ca viața să fie o disciplină și că dorințele lor puteau fi împlinite numai prin muncă personală, prin prevedere, grijă și credință. Activitatea era anevoioasă și obositoare, dar era sănătoasă, exact ceea ce trebuie omului în starea lui decăzută, școala pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru educarea și dezvoltarea lui. În timp ce tineretul era obișnuit cu truda și cu greutățile, nu era neglijată nici cultura intelectuală. Ei erau învățați că toate puterile aparțineau lui Dumnezeu și că toate trebuiau cultivate și dezvoltate pentru slujirea Sa.
-68-
Bisericile valdenzilor, în curăția și simplitatea lor, se asemănau cu biserica din timpurile apostolice. Respingând supremația papilor și a prelaților, ei socoteau Biblia ca fiind singura autoritate supremă, infailibilă. Pastorii lor, în contrast cu preoții trufași ai Romei, urmau exemplul Domnului lor care “a venit nu ca să I se slujească, ci ca să slujească”. Hrăneau turma lui Dumnezeu, conducând-o la pășunile verzi și la apele de odihnă ale Sfântului Său Cuvânt. Departe de monumentele pompei și mândriei omenești, oamenii se adunau nu în biserici mărețe sau în catedrale imense, ci sub umbra munților în văile Alpilor sau, în timp de primejdie, în fortărețele stâncoase, pentru a asculta cuvintele adevărului de la slujitorii lui Hristos. Pastorii nu numai că predicau Evanghelia, ci îi vizitau pe bolnavi, catehizau copiii, mustrau pe cei greșiți și aplanau certurile, promovând armonia și dragostea frățească. În vreme de pace, erau susținuți prin darurile benevole ale poporului; dar, ca și Pavel, făcătorul de corturi, fiecare învăța o meserie sau o ocupație prin care, dacă ar fi fost necesar, să-și asigure întreținerea.
Tinerii primeau educație de la pastorii lor. În timp ce se dădea atenție ramurilor de cultură generală, Biblia era studiul de căpetenie. Evangheliile lui Matei și ale lui Ioan erau învățate pe de rost împreună cu multe din epistole. Erau folosiți și la copierea Scripturilor. Unele manuscrise cuprindeau Biblia întreagă, altele numai părți scurte din ea, la care erau adăugate unele explicații simple ale textului de către aceia care erau în stare să explice Scripturile. În felul acesta erau scoase la iveală comorile adevărului, atâta vreme ascunse de către aceia care căutau să se înalțe mai presus de Dumnezeu.
-69-
Prin muncă răbdătoare și neobosită, uneori în peșterile adânci și întunecate ale pământului, la lumina torțelor, Sfintele Scripturi erau scrise verset după verset și capitol după capitol. Pe măsură ce lucrarea înainta, voința descoperită a lui Dumnezeu strălucea ca aurul curat; cât de strălucitoare, clară și puternică era, datorită încercărilor suferite pentru ea, numai aceia care erau angajați în această lucrare își puteau da seama. Îngeri din cer îi încurajau pe acești lucrători credincioși.
Satana îi îndemnase pe preoții și prelații papali să îngroape Cuvântul adevărului sub ruinele rătăcirii, ereziei și ale superstiției; dar a fost păstrat neîntinat, în modul cel mai minunat de-a lungul veacurilor de întuneric. El nu purta amprenta omului, ci pecetea lui Dumnezeu. Oamenii au fost neobosiți în eforturile lor de a întuneca înțelesul clar și simplu al Scripturilor și a face ca mărturia lor să se contrazică; dar, ca și curcubeul peste adâncimile întunecate, Cuvântul lui Dumnezeu a rezistat furtunilor care îl amenințau cu distrugerea. Așa cum o mină are ascunse în adâncuri filoane bogate de aur și argint și toți care vor să-i descopere rezervele prețioase trebuie să sape, tot astfel Sfintele Scripturi au tezaurele adevărului care sunt descoperite numai cercetătorului stăruitor, umil și care se roagă. Dumnezeu a intenționat ca Biblia să fie o carte de învățătură pentru toată omenirea, în copilărie, tinerețe și maturitate, și să fie studiată în orice vreme. El a dat Cuvântul Său oamenilor ca o descoperire a Sa. Orice adevăr nou descoperit este o dezvăluire proaspătă a caracterului Autorului său. Studiul Scripturilor este mijlocul divin rânduit să-i aducă pe oameni într-o legătură mai strânsă cu Creatorul lor și să le dea o cunoaștere mai deslușită a voinței Sale. Ea este mijlocul de comunicare dintre Dumnezeu și om.
În timp ce valdenzii priveau temerea de Dumnezeu ca fiind începutul înțelepciunii, ei nu erau orbi față de importanța legăturii cu lumea, a cunoașterii oamenilor și a vieții active, pentru dezvoltarea minții și ascuțirea înțelegerii. De la școlile lor din munți, unii tineri erau trimiși la instituții de învățământ din orașele Franței sau Italiei, unde se găsea un loc mai bun pentru studiu, cugetare și observații decât în Alpii lor natali. Tinerii trimiși acolo erau expuși ispitei, vedeau viciul, întâlneau agenții tirani ai lui Satana, care le strecurau cele mai subtile erezii și cele mai primejdioase amăgiri. Dar educația lor din copilărie fusese de o așa manieră, încât îi pregătise pentru toate acestea.
-70-
În școlile în care mergeau, ei nu trebuiau să-și facă nici un confident. Veșmintele lor erau astfel pregătite, încât să ascundă cea mai mare comoară a lor — manuscrisele prețioase ale Scripturilor. Acestea, ca rod al lunilor și anilor de trudă, erau purtate cu ei și, oriunde puteau face lucrul acesta fără să trezească bănuiala, aduceau cu atenție unele părți din ele în calea acelora ale căror inimi păreau deschise să primească adevărul. Pe genunchii mamelor lor, tinerii valdenzi fuseseră pregătiți având în vedere acest scop; ei au înțeles lucrarea lor și au îndeplinit-o cu credincioșie. În aceste instituții de învățământ, erau câștigați mulți convertiți la credința adevărată și adesea se dovedea că principiile ei pătrundeau în toată școala; chiar conducătorii papali nu puteau, prin cercetarea cea mai minuțioasă, să meargă până la izvorul acestei așa numite erezii stricăcioase.
Duhul lui Hristos este un duh misionar. Prima dorință a unei inimi renăscute este să-i aducă și pe alții la Mântuitorul. Acesta era spiritul creștinilor valdenzi. Ei socoteau că Dumnezeu cerea mai mult de la ei decât numai să păstreze adevărul în curăția lui în propriile biserici; că asupra lor zăcea o răspundere solemnă, de a face ca lumina să strălucească și pentru aceia care se găseau în întuneric; prin puterea mare a Cuvântului lui Dumnezeu, ei au căutat să rupă sclavia pe care Roma o impusese. Pastorii valdenzi erau pregătiți ca misionari, fiecăruia care dorea să intre în lucrare, cerându-i-se în primul rând să câștige o experiență ca evanghelist. Fiecare trebuia să slujească trei ani într-un câmp misionar, înainte de a primi sarcina unei biserici în patrie. Această slujire, care cerea în cel mai înalt grad lepădare de sine și sacrificiu, era o introducere potrivită pentru viața pastorilor din acele vremuri grele pentru sufletele oamenilor. Tinerii care primeau binecuvântarea pentru slujirea sfântă nu vedeau în fața lor perspectiva bogăției și slavei pământești, ci o viață de trudă și primejdie și o posibilă soartă de martir. Misionarii erau trimiși doi câte doi, așa cum i-a trimis și Isus pe ucenicii Săi. Cu fiecare tânăr era de obicei asociat un om în vârstă și cu experiență, tânărul fiind sub călăuzirea tovarășului său, care răspundea de educația acestuia, și de ale cărui sfaturi trebuia să țină seama. Acești colaboratori nu erau totdeauna împreună, dar se întâlneau adesea pentru rugăciune și sfătuire, întărindu-se în felul acesta unul pe altul în credință.
-71-
Dacă ar fi făcut cunoscut cuiva obiectul misiunii lor, ar fi provocat o înfrângere; de aceea ascundeau cu grijă adevăratul ei caracter. Fiecare pastor cunoștea o meserie, iar misionarii își aduceau la îndeplinire lucrarea sub pretextul unei chemări pământești. De obicei, o alegeau pe aceea de negustor sau comis-voiajor. “Duceau mătăsuri, giuvaieruri și alte articole, pe vremea aceea nu atât de ușor de găsit decât la târguri îndepărtate; și erau bine primiți ca negustori acolo unde ar fi fost disprețuiți ca misionari”. (Wylie b. 1, cap. 7.) În toată vremea, inimile lor erau înălțate către Dumnezeu pentru înțelepciunea de a prezenta o comoară mai valoroasă decât aurul sau pietrele prețioase. Ei purtau asupra lor, în ascuns, copii ale Bibliei, în întregime sau părți din ea; și oriunde se prezenta o ocazie, atrăgeau atenția clienților la aceste manuscrise. Adesea se trezea în felul acesta un interes de a citi Cuvântul lui Dumnezeu, și unele părți erau lăsate cu bucurie acelora care doreau să-l primească.
Lucrarea acestor misionari a început pe câmpiile și văile de la poalele munților, dar s-a răspândit cu mult peste aceste hotare. Cu picioarele goale, în veșminte de proastă calitate și prăfuite datorită călătoriei, așa cum erau și acelea ale Mântuitorului lor, ei străbăteau marile orașe și pătrundeau în țări îndepărtate. Pretutindeni răspândeau sămânța prețioasă. În urma lor răsăreau biserici, iar sângele martirilor mărturisea în favoarea adevărului. Ziua lui Dumnezeu va descoperi secerișul bogat de suflete, strânse în grânar prin lucrarea acestor oameni credincioși. Acoperit și tăcut, Cuvântul lui Dumnezeu își făcea drum prin creștinătate și întâlnea o primire bucuroasă în căminele și inimile oamenilor.
-72-
Pentru valdenzi, Scripturile nu erau numai un raport al procedeelor lui Dumnezeu cu oamenii din vechime și o descoperire a răspunderilor și datoriilor prezentului, ci și o descoperire a primejdiilor și slavei viitoare. Ei credeau că sfârșitul tuturor lucrurilor nu era prea departe, iar când studiau Biblia cu rugăciune și lacrimi, erau și mai adânc impresionați de declarațiile ei prețioase și de datoria lor de a face cunoscut și altora adevărurile ei mântuitoare. Ei vedeau Planul de Mântuire clar descoperit în paginile sfinte și găseau mângâiere, nădejde și pace în credința în Isus. Când lumina ilumina înțelegerea lor și le umplea inimile de bucurie, ei tânjeau de dorul ca razele ei să strălucească asupra acelora care erau în întunericul rătăcirii papale.
Ei vedeau că, sub conducerea papei și a preoților, mulțimile încercau zadarnic să obțină iertarea, chinuindu-și trupurile pentru păcatul sufletelor lor. Învățați să creadă că faptele lor bune îi vor mântui, ei priveau continuu asupra lor, mințile lor preocupându-se de starea lor păcătoasă, văzându-se expuși mâniei lui Dumnezeu, chinuindu-și sufletul și trupul, și totuși negăsind nici o ușurare. În felul acesta sufletele conștiincioase erau legate de învățăturile Romei. Mii de oameni își părăseau prietenii și rudele și-și petreceau viața în celulele mănăstirilor. Prin posturi repetate și prin biciuiri crude, prin vegheri în miez de noapte, zăcând întinși timp de ore apăsătoare pe pietre reci și umede, în locuința lor mohorâtă, prin pelerinaje lungi, prin pocăință umilitoare și chinuri înspăimântătoare, mii de oameni căutau în zadar să-și găsească pacea conștiinței. Apăsați de sentimentul păcatului și urmăriți de frica mâniei unui Dumnezeu răzbunător, mulți sufereau până când natura istovită ceda și fără nici o rază de lumină sau de nădejde erau coborâți în mormânt.
-73-
Valdenzii se străduiau să frângă acestor suflete flămânde pâinea vieții, să le prezinte soliile de pace din făgăduințele lui Dumnezeu și să-i îndrepte spre Hristos ca fiind singura lor nădejde de mântuire. Învățătura că faptele bune pot face ispășire pentru călcarea Legii lui Dumnezeu ei susțineau că se întemeiază pe rătăcire. Încrederea în meritele omenești umbrește iubirea nemărginită a lui Hristos. Isus a murit ca jertfă pentru om, deoarece neamul omenesc căzut nu putea face nimic care să-l recomande înaintea lui Dumnezeu. Meritele unui Mântuitor răstignit și înviat constituie temelia credinței creștine. Dependența omului de Hristos este tot atât de reală și legătura lui cu El trebuie să fie tot atât de strânsă ca și a brațului de corp sau ca a unei mlădițe cu butucul de vie.
Învățăturile papilor și preoților îi conduseseră pe oameni să privească caracterul lui Dumnezeu și chiar al lui Hristos ca fiind aspru, posomorât și respingător. Mântuitorul era prezentat ca fiind lipsit de simpatie față de starea decăzută a omului, încât trebuia să fie invocată mijlocirea preoților și a sfinților. Aceia ale căror minți fuseseră iluminate de Cuvântul lui Dumnezeu se străduiau să-L prezinte acestor suflete pe Hristos ca fiind Mântuitorul lor iubit și milos, stând cu brațele deschise, invitându-i pe toți să vină la El cu povara păcatelor, a grijilor și poverilor lor. Ei se străduiau să îndepărteze piedicile pe care Satana le îngrămădise pentru ca oamenii să nu poată vedea făgăduințele și să vină direct la Dumnezeu, mărturisindu-și păcatele și primind iertare și pace.
Misionarul valdenz descoperea cu râvnă minților cercetătoare adevărurile prețioase ale Evangheliei. Cu precauție, el oferea părți din Scriptură, scrise cu grijă. Cea mai mare bucurie a lor era să dea nădejde sufletului îndurerat de păcat, care vedea numai un Dumnezeu al răzbunării, așteptând să execute dreptatea. Cu buze tremurânde și cu ochii în lacrimi, adesea plecat pe genunchi, descoperea fraților lui făgăduințele prețioase care arătau păcătosului unica nădejde. În felul acesta, lumina adevărului pătrundea în multe minți întunecate, îndepărtând norul de ceață, până când Soarele neprihănirii lumina inimile cu razele lui vindecătoare. Adesea era cazul ca unele pasaje ale Scripturii să fie citite iar și iar, ascultătorul dorind să-i fie repetate ca și când ar fi dorit să se asigure că auzise corect. Deosebit de dorită era repetarea cuvintelor: “Sângele lui Isus Hristos Fiul Lui ne curățește de orice păcat” (1 Ioan 1, 7); “Și după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică”. (Ioan 3, 14.15.)
-74-
Mulți rămăseseră neamăgiți de pretențiile Romei. Ei vedeau cât de zadarnică este mijlocirea oamenilor sau a îngerilor în favoarea păcătosului. Când lumina adevărată răsărea în mintea lor, ei exclamau cu bucurie: “Hristos este preotul meu; sângele Lui este jertfa mea; altarul Său este mărturisirea mea”. Ei se încredeau cu totul în meritele lui Isus, repetând cuvintele: “Fără credință este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu”. (Evrei 11, 6.) “Nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, prin care trebuie să fie mântuiți.” (Faptele Apostolilor 4, 12.)
Asigurarea iubirii unui Mântuitor părea prea greu de crezut pentru unele din aceste suflete lovite de furtuna păcatului. Atât de mare era ușurarea pe care o adusese, ca un potop de lumină revărsat asupra lor, încât păreau răpiți în ceruri. Mâinile lor erau puse cu încredere în mâna lui Hristos; picioarele lor erau bine fixate pe Stânca Veacurilor. Orice teamă de moarte era alungată. Acum puteau să dorească temnița și rugul, dacă prin acestea puteau onora numele Răscumpărătorului lor.
Cuvântul lui Dumnezeu era adus astfel în locuri tainice și citit uneori unui singur suflet, alteori unor grupe mici care tânjeau după lumină și adevăr. Adesea, toată noaptea era petrecută în felul acesta. Atât de mare era mirarea și admirația ascultătorilor, încât solul milei deseori era rugat să-și întrerupă citirea până ce mintea putea prinde veștile mântuirii. Adesea se puteau auzi rostindu-se cuvinte ca acestea: “Va primi oare Dumnezeu jertfa mea? Îmi va zâmbi El cu bunăvoință? Mă va ierta oare?” Apoi era citat răspunsul: “Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă”. (Matei 11, 28.)
-75-
Credința prindea făgăduința și se auzea răspunsul plin de bucurie: “Nu mai sunt necesare pelerinaje lungi; nici călătorii obositoare către locurile sfinte. Pot veni la Isus chiar așa cum sunt, păcătos și nesfânt, și El nu va disprețui rugăciunea de pocăință: ‘Iertate îți sunt păcatele.’ Ale mele, chiar și ale mele pot fi iertate!”
Un val de bucurie sfântă inunda inima, iar numele lui Isus era preamărit prin cuvinte de laudă și mulțumire. Acele suflete fericite se reîntorceau în căminele lor pentru a răspândi lumina, pentru a repeta și altora, cât puteau mai bine, experiența lor cea nouă; și anume că ei descoperiseră Calea vie și adevărată. Era o putere stranie și solemnă în cuvintele Scripturii care vorbeau direct inimilor acelora care flămânzeau după adevăr. Acesta era glasul lui Dumnezeu și el aducea convingere acelora care îl auzeau.
Solul adevărului își vedea apoi de drum, dar înfățișarea lui umilă, sinceritatea lui, seriozitatea și ardoarea lui adâncă erau subiecte des remarcate. În multe cazuri, ascultătorii nici nu întrebau de unde vine sau unde merge. Fuseseră atât de copleșiți, la început de surpriză, iar după aceea de recunoștință și de bucurie, încât nu se gândiseră să-l întrebe. Când îl rugaseră să-i însoțească în căminele lor, el le răspunsese că trebuie să viziteze oile pierdute ale turmei. Ei se întrebau: Fusese oare un înger din cer?
În multe cazuri solul adevărului nu mai era revăzut. Lua drumul spre alte țări, sau își ducea viața în vreo temniță necunoscută, sau poate oasele lui albeau pe locul unde mărturisise pentru adevăr. Dar cuvintele pe care le lăsase în urmă nu puteau fi distruse. Ele își făceau lucrarea în inimile oamenilor; rezultatele lor binecuvântate vor fi cunoscute pe deplin numai la judecată.
-76-
Misionarii valdenzi au invadat împărăția lui Satana, dar puterile întunericului s-au trezit la o veghere mai atentă. Toate străduințele pentru înaintarea adevărului erau urmărite de prințul răului și el provoca temeri agenților lui. Conducătorii papali au văzut o prevestire a unei primejdii pentru cauza lor datorită lucrării acestor călători umili. Dacă lumina adevărului ar fi fost lăsată să strălucească neîmpiedicată, ea ar fi alungat norii grei de rătăcire care îi înconjurau pe oameni. Ea urma să îndrepte mintea oamenilor numai spre Dumnezeu și până la urmă avea să distrugă supremația Romei.
Chiar și numai existența acestui popor, care ținea credința bisericii din vechime, era o mărturie permanentă cu privire la apostazia Romei și de aceea provoca cea mai mare ură și persecuție. Refuzul lor de a renunța la Scriptură era de asemenea o jignire pe care Roma nu o putea îngădui. Ea s-a hotărât să-i șteargă de pe pământ. Acum au început cruciadele cele mai teribile împotriva poporului lui Dumnezeu din căminul său de munte. Inchizitorii au fost puși pe urmele lor, iar scena cu nevinovatul Abel căzând înaintea criminalului Cain se repeta deseori.
Mereu și mereu erau lăsate în paragină țarinele lor fertile, locuințele și bisericile lor erau distruse, astfel că acolo unde odinioară fuseseră câmpuri înfloritoare și casele unor oameni nevinovați, harnici, rămânea numai un pustiu. Așa cum fiara lacomă se înfurie și mai tare gustând sângele, la fel mânia papistașilor era aprinsă către o mai mare intensitate datorită suferințelor victimelor. Mulți dintre acești martori, pentru o credință adevărată, erau hăituiți peste munți și vânați în văile unde se ascundeau, împresurați în păduri dese și pe culmi stâncoase.
Nici o acuzație nu putea fi adusă împotriva caracterului moral al acestei clase proscrise. Chiar vrăjmașii lor îi declarau a fi un popor pașnic, liniștit, credincios. Cea mai mare vină era aceea că nu se închinau lui Dumnezeu după cum voia papa. Pentru această crimă, asupra lor erau îngrămădite toate umilințele, insultele și chinurile pe care oamenii sau demonii le puteau inventa.
-77-
Când Roma a fost hotărâtă să extermine secta cea urâtă, papa a emis o bulă, prin care-i condamna ca eretici, și i-a dat la moarte. [(Vezi note suplimentar.)] Nu erau acuzați ca leneși, necinstiți sau tulburători ai ordinii; ci se declara că aveau o aparență de evlavie și sfințenie care amăgea “oile turmei adevărate”. De aceea papa a poruncit ca “acea sectă răutăcioasă și nesuferită să fie strivită ca șerpii veninoși dacă refuză să se lepede”. (Wylie, b.16, cap. 1.) Se aștepta acest potentat înfumurat să se întâlnească iarăși cu aceste cuvinte? Știa el că erau înregistrate în cărțile cerului pentru a fi confruntat cu ele la judecată? “Ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din cei mai neînsemnați frați ai Mei”, a spus Isus, “Mie Mi le-ați făcut.” (Matei 25, 40.)
Această bulă îi chema pe toți membrii bisericii să se unească într-o cruciadă împotriva ereticilor. Ca o încurajare pentru a se angaja în această lucrare crudă, ea “scutea de toate pedepsele și penalizările ecleziastice generale și personale; ea îi elibera pe toți aceia care se uneau în cruciadă de toate jurămintele pe care le-ar fi făcut; ea legaliza titlul lor asupra oricărei proprietăți pe care ar fi dobândit-o ilegal; și făgăduia iertarea tuturor păcatelor lor pentru aceia care ar fi omorât vreun eretic. Această bulă anula toate contractele făcute în favoarea valdenzilor, poruncea tuturor slujitorilor lor să-i părăsească și interzicea tuturor să le dea vreun ajutor de orice fel ar fi fost și împuternicea pe toți să le ia în stăpânire proprietățile”. (Wylie, b. 16, cap. 1.) Acest document descoperă cu claritate spiritul care lucra în spatele scenei. În acesta se aude răcnetul balaurului, și nu glasul lui Hristos.
Conducătorii papali n-au vrut să modeleze caracterul lor după marele standard al Legii lui Dumnezeu, ci și-au ridicat un standard care să li se potrivească și s-au hotărât să-i oblige pe toți să se conformeze lui pentru că așa voia Roma. Au avut loc cele mai îngrozitoare tragedii. Preoții și papii corupți și hulitori făceau lucrarea pe care le-o încredințase Satana. Mila nu avea loc în firea lor. Același spirit care Îl răstignise pe Hristos și îi ucisese pe apostoli, același care îl provocase pe Nero cel setos de sânge împotriva celor credincioși din zilele sale era la lucru pentru a curăța pământul de aceia care erau iubiți de Dumnezeu.
-78-
Persecuțiile care au bântuit timp de multe veacuri peste acest popor temător de Dumnezeu au fost suportate de aceștia cu o răbdare și cu o hotărâre care L-au onorat pe Răscumpărătorul lor. În ciuda cruciadelor pornite împotriva lor și a măcelului sălbatic la care au fost supuși, ei au continuat să-și trimită misionarii pentru a împrăștia adevărul prețios. Erau vânați și omorâți; dar sângele lor uda sămânța semănată, care nu înceta să aducă roade. În felul acesta, valdenzii au depus mărturie pentru Dumnezeu cu multe veacuri înainte de nașterea lui Luther. Împrăștiați prin multe țări, ei au semănat semințele Reformei care a început în vremea lui Wycliffe, a crescut și s-a adâncit în zilele lui Luther și trebuie să fie dusă mai departe până la încheierea timpului de către aceia care sunt gata să sufere toate lucrurile pentru “Cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia lui Isus Hristos”. (Apocalipsa 1, 9.)