Profeți și Regi | Capitolul 59
În vestirea adevărurilor Evangheliei veșnice oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui popor, biserica lui Dumnezeu de pe pământ, de astăzi, împlinește o veche proorocie: “Israel va înflori și va odrăsli, și va umple lumea cu roadele lui”. (Isaia 27, 6.) Urmașii lui Isus, în colaborare cu inteligențele cerești, ocupă cu repeziciune locurile pustii de pe pământ, și, ca rezultat al ostenelilor lor, se dezvoltă o recoltă bogată de suflete prețioase. Astăzi, ca niciodată mai înainte, răspândirea adevărului biblic cu ajutorul unei biserici consacrate aduce fiilor oamenilor binefacerile prefigurate cu secole înainte de făgăduința făcută lui Avraam și întregului Israel bisericii lui Dumnezeu de pe pământ din toate veacurile “Te voi binecuvânta … și vei fi o binecuvântare”. (Geneza 12, 2.)
Această făgăduință a binecuvântării ar fi trebuit să-și găsească împlinirea, în mare măsură, în timpul secolelor care au urmat întoarcerii izraeliților din țările robiei lor. Planul lui Dumnezeu era ca pământul întreg să fie pregătit pentru prima venire a lui Hristos, așa cum astăzi se pregătește calea pentru a doua Sa venire. La sfârșitul anilor de exil umilitor, Dumnezeu, prin Zaharia, cu îndurare, a dat poporului Său Israel următoarea asigurare: “Mă întorc iarăși în Sion, și vreau să locuiesc în mijlocul Ierusalimului. Ierusalimul se va chema: ‘cetatea cea credincioasă și muntele Domnului oștirilor se va chema: Muntele cel sfânt’”. Iar despre poporul său a zis: “lată…. Eu voi fi Dumnezeul lor cu adevăr și dreptate”. (Zaharia 8, 3.7.8.)
-704-
Aceste făgăduințe erau condiționate de ascultare. Păcatele care-i caracterizează pe izraeliți înainte de robie nu mai trebuia repetate. “Faceți cu adevărat dreptate”, îi îndemna Domnul pe aceia care erau angajați la clădire, “și purtați-vă cu bunătate și îndurare unul față de altul. Nu asupriți pe văduvă și pe orfan, nici pe străin și pe sărac, și nici unul să nu gândească rău în inima lui împotriva fratelui său. Fiecare să spună aproapelui său adevărul; judecați în porțile voastre după adevăr și în vederea păcii”. (Zaharia 7, 9.10; 8, 16.)
Bogate erau răsplătirile atât vremelnice, cât și spirituale, făgăduite acelora care vor pune în practică aceste principii ale neprihănirii. “Semănăturile vor merge bine”, zice Domnul, “vița își va da rodul, pământul își va da roadele, și cerurile își vor trimite roua; și toate aceste lucruri le voi da în stăpânire rămășiței poporului acestuia. După cum ați fost un blestem între neamuri, casa lui Iuda și casa lui Israel, tot astfel vă voi mântui, și veți fi o binecuvântare”. (Zaharia 8, 12.13.)
-705-
Prin robia babiloniană, izraeliții au fost vindecați deplin de închinarea la chipurile cioplite. După întoarcere, ei au dat multă atenție îndrumării religioase și studierii a ceea ce fusese scris în cartea Legii și în profeții cu privire la închinarea la adevăratul Dumnezeu. Restaurarea templului le-a dat posibilitatea să aducă la îndeplinire întru totul serviciile rituale ale sanctuarului. Sub conducerea lui Zorobabel, a lui Ezra și a lui Neemia, au făgăduit de repetate ori să păzească toate poruncile și rânduielile lui Iehova. Timpurile de prosperitate, care au urmat, au dat dovezi ample cu privire la bunăvoința lui Dumnezeu de a primi și ierta și, cu toate acestea, cu orbire fatală, s-au depărtat iar și iar de la viitorul lor glorios și și-au însușit în mod egoist ceea ce ar fi adus vindecare și viață spirituală la mulțimi nenumărate.
Această nereușită de a împlini planul divin se vedea foarte clar în zilele lui Maleahi. Solul Domnului a tratat cu hotărâte păcatele care-l jefuiau pe Israel de prosperitate vremelnică și de putere spirituală. În mustrarea împotriva călcătorilor de lege, proorocul n-a cruțat nici pe preoți și nici pe popor. “Cuvântul Domnului către Israel, prin Maleahi”, stăruia ca lecțiile trecutului să nu fie uitate și legământul făcut de Iehova cu casa lui Israel să fi ținut cu credincioșie. Numai printr-o pocăință din toată inima putea fi păstrată binecuvântarea lui Dumnezeu. “Vă rog, rugați-vă lui Dumnezeu să aibă milă de noi!”, stăruia proorocul. (Maleahi 1, 1.9.)
Planul de veacuri pentru răscumpărarea omenirii nu avea să fie însă împiedicat prin eșecul vremelnic al lui Israel. Aceia cărora proorocul le vorbea puteau să nu ia seama la solia dată; dar planurile lui Iehova aveau totuși să meargă mereu înainte, până la împlinirea lor deplină. “Căci de la răsăritul soarelui până la asfințitul lui”, spunea Domnul prin solul Său, “Numele Meu este mare între neamuri, și pretutindeni se arde tămâie în cinstea Numelui Meu și se duc daruri de mâncare curate; căci mare este Numele Meu între neamuri”. (Maleahi 1, 1.9.)
-706-
Legământul de “viață și pace”, pe care Dumnezeu îl făcuse cu fiii lui Levi legământ care, dacă ar fi ținut, ar fi adus binecuvântări nespuse Domnul Se oferea acum să-i reînnoiască cu aceia care fuseseră odinioară conducători spirituali, dar care, prin neascultare, deveniseră “disprețuiți și înjosiți înaintea întregului popor”. (Maleahi 2, 5.9.)
Făcătorii de rele au fost avertizați solemn cu privire la ziua judecății care avea să vină și cu privire la planul lui Iehova de a distruge cu desăvârșire pe orice călcător de lege. Cu toate acestea, nimeni nu era lăsat fără speranță; profețiile lui Maleahi cu privire la judecată erau însoțite de invitații, pentru cel nelegiuit să facă pace cu Dumnezeu. “Întoarceți-vă la Mine”, îi îndemna Domnul, “și Mă voi întoarce și Eu la voi”. (Maleahi 3, 7.)
Orice inimă trebuie să răspundă unei astfel de invitații. Dumnezeul cerului stăruiește de copiii Săi să se întoarcă la El ca să poată colabora cu El la progresul lucrării Sale de pe pământ. Domnul Își întinde mâna ca să prindă mâna copiilor lui Israel și să-i ajute pe calea cea îngustă, a lepădării și jertfirii de sine, să împartă cu El moștenirea, ca fii ai lui Dumnezeu. Se vor lăsa ei rugați? Vor vedea ei singura lor nădejde?
-707-
Ce trist raport este acela că, în vremea lui Maleahi, izraeliții au ezitat să-și predea inimile lor îngâmfate într-o ascultare imediată din dragoste și într-o conlucrare voioasă! Îndreptățirea de sine se vede în răspunsul lor: “În ce trebuie să ne întoarcem?”
Domnul descoperă poporului Său unul din păcatele sale deosebite: “Se cade să înșele un om pe Dumnezeu?” întreabă El. “Totuși voi M-ați înșelat”. Încă nerecunoscându-și păcatul, neascultătorii întreabă: “Cu ce Te-am înșelat?” (Maleahi 3, 7.8.)
Fără îndoială, răspunsul Domnului este categoric: “Cu zeciuielile și darurile de mâncare. Sunteți blestemați, câtă vreme căutați să Mă înșelați, tot poporul în întregime! Aduceți însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea; puneți-Mă astfel la încercare, zice Domnul oștirilor, și veți vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor, și dacă nu voi turna peste voi belșug de binecuvântare. Și voi mustra pentru voi pe cel ce mănâncă (lăcusta) și nu vă va nimici roadele pământului, și vita nu va fi neroditoare în câmpiile voastre, zice Domnul oștirilor. Toate neamurile vă vor ferici atunci, căci veți fi o țară plăcută, zice Domnul oștirilor”. (Maleahi 3, 8-12.)
Dumnezeu binecuvântează lucrarea mâinilor oamenilor, pentru ca ei să-i dea înapoi partea Sa. El le dă soare și ploaie. El face vegetația să rodească, El dă sănătate și pricepere pentru câștigarea mijloacelor. Orice binecuvântare vine din mâna Sa darnică, și El dorește ca bărbații și femeile să-și arate recunoștința, întorcându-i o parte în zecimi și daruri de mulțumire, daruri de bună voie, daruri pentru păcat. Ei trebuie să consacre mijloacele lor slujirii Sale, pentru ca via Sa să nu rămână un pustiu neroditor. Ei trebuie să studieze ce ar face Dumnezeu, dacă ar fi în locul lor, trebuie să aducă toate problemele grele înaintea Lui, în rugăciune. Ei trebuie să dea pe față un interes neegoist în edificarea lucrării Sale, în toate părțile lumii.
-708-
Prin solii ca acelea trimise prin Maleahi, ultimul dintre proorocii Vechiului Testament, ca și prin apăsarea din parte vrăjmașilor păgâni, izraeliții au învățat în cele din urmă lecția că adevărata prosperitate depinde de ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Dar pentru mulți din popor, ascultarea nu era rodul credinței și iubirii. Motivele lor erau egoiste. Slujirea exterioară era făcută un mijloc de a realiza măreția națională. Poporul ales n-a devenit lumina lumii ci s-a izolat de lume ca asigurare împotriva amăgirii la idolatrie. Restricțiile pe care le dăduse Dumnezeu, interzicerea căsătoriei dintre poporul său și păgâni și oprirea lui Israel de a se alătura practicilor idolatre ale popoarelor vecine au fost atât de mult pervertite, încât au ajuns un zid de despărțire între izraeliți și toate celelalte popoare, răpind de la ei, în felul acesta, chiar binecuvântările pe care Dumnezeu le dăduse lui Israel pentru a le oferi lumii.
În același timp, iudeii, prin păcatele lor, s-au despărțit de Dumnezeu. Nu erau în stare să discearnă însemnătatea profund spirituală a serviciului lor simbolic. În îndreptățirea lor de sine, se încredeau în faptele proprii, în jertfe și în rânduieli, în loc să se sprijine pe meritele Aceluia către care arătau toate aceste lucruri. În felul acesta, “căutând să-și pună înainte o neprihănire a lor înșiși” (Romani 10, 3), s-au întors la formalismul mulțumirii de sine. Fiind lipsiți de spiritul și de harul lui Dumnezeu, au încercat să înlocuiască lipsa cu o păzire riguroasă a ceremoniilor și ritualurilor religioase. Nemulțumiți cu rânduielile pe care Dumnezeu Însuși le dăduse, au împovărat poruncile divine cu nenumărate cerințe venite de la ei. Cu cât se depărtau mai mult de Dumnezeu, cu atât deveneau mai stricți în păzirea acestor forme.
-709-
Cu toate aceste cerințe amănunțite și împovărătoare, era practic imposibil pentru popor să păzească Legea. Principiile cele mari ale neprihănirii, prezentate în Decalog, și adevărurile glorioase, prefigurate în slujbele simbolice, erau la fel de întunecate, acoperite sub o mască de tradiții și legi omenești. Aceia care doreau în adevăr să-L slujească pe Dumnezeu și care încercau să păzească toată Legea, așa cum era învățată de preoți și de conducători, gemeau sub o grea povară.
Ca națiune, izraeliții, în timp ce doreau venirea lui Mesia, erau atât de mult despărțiți de Dumnezeu în inimă și în viață, încât nu puteau avea o concepție adevărată cu privire la caracterul sau misiunea Răscumpărătorului făgăduit. În loc să dorească răscumpărarea din păcat, slava și pacea sfințeniei, inimile lor erau îndreptate către izbăvirea de vrăjmașii naționali și restatornicirea puterii pământești. Ei îl așteptau pe Mesia să vină ca un cuceritor, să zdrobească orice jug și să-l înalțe pe Israel la dominarea tuturor popoarelor. În felul acesta, Satana a reușit să pregătească inimile poporului pentru lepădarea Mântuitorului atunci când El trebuia să Se arate. Mândria inimii lor și concepțiile lor greșite despre caracterul și misiunea Sa i-au împiedicat să cântărească cinstit dovezile mesianității Sale.
-710-
Timp de peste o mie de ani, poporul iudeu așteptase venirea Mântuitorului făgăduit. Cele mai strălucite nădejdi ale lor se sprijiniseră pe acest eveniment. Timp de o mie de ani, în cântec și proorocie, în ritualul templului și în rugăciunea din familie, Numele Său fusese păstrat cu evlavie și, cu toate acestea, atunci când a venit, nu L-au recunoscut ca Mesia după care așteptaseră atât de mult. “A venit la ai Săi și ai săi nu L-au primit”. (Ioan 1, 11.) Pentru inimile lor iubitoare de lume, Cel Prea Iubit al cerului era ca “o rădăcină într-un loc uscat”. În ochii lor, El nu avea “nici frumusețe și nici strălucire”; n-au văzut în El nici o frumusețe care să atragă privirile. (Isaia 53, 2.)
Întreaga viață a lui Isus din Nazaret în mijlocul poporului, iudeu a fost o mustrare pentru egoismul lor, așa cum s-a dat pe față în reaua lor voință de a recunoaște susținerile drepte ale Stăpânului viei peste care fuseseră puși ca ispravnici. Ei au exemplul Său de sinceritate și de evlavie și, când a venit încercarea finală, încercare care însemna ascultare spre viață veșnică sau neascultare spre moarte veșnică, au lepădat pe Cel sfânt al lui Israel, și s-au făcut răspunzători pentru răstignirea Sa pe crucea Calvarului.
În parabola cu via, Hristos, aproape de încheierea lucrării Sale pământești, a atras atenția învățătorilor iudei la binecuvântările bogate; revărsate peste Israel, și a arătat că acestea exprimă cerința lui Dumnezeu la ascultare din partea lor. El le-a pus clar înainte slava planului lui Dumnezeu pe care, prin ascultare, l-ar fi putut aduce la îndeplinire. Dând la o parte vălul care acoperea viitorul, le-a arătat cum, prin neîmplinirea planului Său, întreaga națiune pierdea binecuvântarea și aducea ruină asupra ei.
-711-
“Era un om, un gospodar”, a spus Isus, “care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea, și a zidit un turn. Apoi, a dat-o unor vieri, și a plecat în altă țară”. (Matei 21, 33.)
În felul acesta, Mântuitorul Se referea la “via Domnului oștirilor”, pe care proorocul Isaia, cu secole înainte, o declarase a fi “casa lui Israel”. (Isaia 5, 7.)
“Când a venit vremea roadelor”, a continuat Hristos, proprietarul viei “a trimis pe robii săi la vieri ca să ia partea lui din rod. Vierii au pus mâna pe robii lui, și pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alți robi, mai mulți decât cei dintâi și vierii i-au primit la fel. La urmă, a trimis pe fiul său, zicând: ‘Vor primi cu cinste pe fiul meu’. Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: ‘lată moștenitorul; veniți să-l omorâm și să punem stăpânire pe moștenirea lui’. Și au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie și l-au omorât”.
Descriind înaintea preoților culmea actului nelegiuirii, Hristos le-a pus întrebarea: “Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?” Preoții urmăriseră relatarea cu interes profund și, fără să-și dea seama de legătura subiectului cu ei, s-au unit cu poporul, răspunzând: “Pe ticăloșii aceia ticălos îi va pierde și via o va da altor vieri care-i vor da roadele la vremea lor”.
-712-
Fără să-și dea seama, își pronunțaseră condamnarea. Isus i-a privit și, sub privirea Sa cercetătoare, ei știau că le citea tainele inimii. Dumnezeirea Sa a strălucit înaintea lor cu o putere vădită. Au văzut în vieri o descoperire a lor și, fără să vrea, au strigat: “Nicidecum!”
Cu solemnitate și cu regret, Hristos a întrebat: “N-ați citit niciodată în Scripturi că: ‘Piatra pe care au lăpădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut lucrul acesta, și este minunat în ochii “voștri”?’ De aceea vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera”. (Matei 21, 34-44.)
Hristos ar fi îndepărtat nenorocirea națiunii iudaice, dacă poporul L-ar fi primit. Dar invidia și gelozia i-au făcut neîndurători. Ei s-au hotărât să nu-L mai primească pe Isus din Nazaret ca Mesia. Au lepădat Lumina lumii și, ca urmare, viața le-a fost împresurată de întuneric, ca întunericul din miezul nopții. Nenorocirea profetizată a venit peste națiunea iudaică. În ura lor oarbă, s-au distrus unul pe altul. Mândria lor răzvrătită, încăpățânată, a adus asupra lor mânia cuceritorilor romani.
-713-
Ierusalimul a fost distrus, templul prefăcut în ruine, iar locul lui arat ca un ogor. Copiii lui Iuda au pierit de cele mai îngrozitoare forme de moarte. Milioane au fost vânduți, ca să slujească drept sclavi în țările păgâne.
Ceea ce Dumnezeu a urmărit să facă pentru lume, prin Israel, națiunea aleasă, va aduce la îndeplinire până la urmă, prin biserica Sa de pe pământ, de astăzi. El “a dat via altor vieri”, chiar poporului care păzește legământul Său și care, cu credincioșie, “Îi dau roadele la vremea lor”. Niciodată Domnul nu S-a lăsat fără reprezentanți adevărați pe pământ, care au făcut din interesele Sale propriile lor interese. Acești martori pentru Dumnezeu sunt socotiți ca aparținând Izraelului spiritual, și față de ei se vor împlini toate făgăduințele legământului, făcute de Iehova poporului său de odinioară.
-714-
Astăzi biserica lui Dumnezeu este liberă să ducă mai departe împlinirea planului divin pentru mântuirea neamului omenesc pierdut. Timp de multe secole, copiii lui Dumnezeu au suferit o restrângere a libertăților lor. Predicarea Evangheliei în curățirea ei a fost interzisă și asupra acelora care au îndrăznit să nu asculte de poruncile oamenilor au fost trimise cele mai aspre pedepse. Ca urmare, marea vie morală a Domnului a fost aproape în întregime nefolosită. Oamenii au fost lipsiți de lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Întunericul rătăcirii și al superstiției amenința să șteargă cunoașterea religiei adevărate. Biserica lui Dumnezeu de pe pământ a fost într-o adevărată robie în timpul acestei perioade lungi de prigoană neîntreruptă, așa cum copiii lui Israel au fost robi în Babilon în timpul exilului.
Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, biserica Sa nu mai este în robie. Israelului spiritual i-au fost restatornicite privilegiile acordate poporului lui Dumnezeu la vremea eliberării din Babilon. În toate părțile pământului, bărbați și femei răspund soliei trimise de cer, despre care Ioan descoperitorul a proorocit că va fi vestită înainte de a doua venire a lui Hristos: “Temeți-vă de Dumnezeu și dați-l slavă, căci a sosit ceasul judecății Lui”. (Apocalipsa 14, 7.)
-715-
Oștile răului nu mai au putere să țină biserica roabă: căci “a căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei”, iar Israelului spiritual i se dă solia: “Ieșiți din mijlocul ei poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu fiți lovi cu urgiile ei!” (Apocalipsa 14, 8; 18, 4.) Așa cum robii exilați au luat aminte la solia: “Fugiți din Babilon” (Ieremia 51, 5) și au fost restatorniciți în țara făgăduinței, tot astfel cei care se tem de Dumnezeu astăzi iau seama la solia de a ieși din Babilonul spiritual și în curând vor sta ca trofee ale harului divin pe pământul înnoit, Canaanul ceresc.
În zilele lui Maleahi, întrebarea batjocoritoare a celor nepocăiți, “unde este Dumnezeu judecății?” a primit răspunsul solemn: “Deodată va intra în Templul Său, Domnul … Solul legământului”. “Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, și ca leșia nălbitorului. El va ședea, va topi și va curăți argintul; va curăți pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămurește aurul și argintul, și vor aduce Domnului daruri neprihănite. Atunci darul lui Iuda și al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară.” (Maleahi 2, 17; 3, 1-4.)
Când Mesia cel făgăduit era gata să se arate, solia înaintemergătorului lui Hristos era: “Pocăiți-vă, vameși și păcătoși; pocăiți-vă, farisei și saduchei; căci împărăția cerurilor este aproape”. (Matei 3, 2.)
-716-
Astăzi, în spiritul și puterea lui Ilie și a lui Ioan Botezătorul, solii rânduiți de Dumnezeu atrag atenția unei lumii în pragul judecății la evenimentele solemne, gata să aibă loc în legătură cu orele de încheiere ale timpului de har și arătarea lui Isus Hristos ca Împărat al împăraților și ca Domn al domnilor. În curând, orice om urmează să fie judecat pentru faptele făcute în trup. Ceasul judecății lui Dumnezeu a sosit, și asupra membrilor bisericii Sale de pe pământ zace răspunderea solemnă de a da avertizarea acelora care stau chiar în pragul distrugerii veșnice. Fiecărei ființe omenești din lumea largă, care va lua aminte, trebuie să i se explice clar principiile care sunt în joc în lupta cea mare, care se duce, principii de care depind destinele lumii întregi.
În aceste ore de încheiere a harului pentru fiii oamenilor, când soarta fiecărui suflet trebuie să se hotărască în curând pentru totdeauna, Domnul cerului și al pământului așteaptă ca biserica Sa să se trezească la acțiune ca niciodată mai înainte. Aceia care au fost făcuți liberi în Hristos, printr-o cunoaștere a adevărului prețios, sunt priviți de Domnul Isus ca aleși ai Săi, favorizați mai presus de toți ceilalți oameni de pe fața pământului, și El contează pe ei, ca să înalțe laude Aceluia care i-a chemat din întunericul la lumina Sa minunată. Binecuvântările, care sunt revărsate cu atâta dărnicie, trebuie transmise altora. Vestea cea bună a mântuirii trebuie să ajungă la orice națiune, neam, limbă și popor.
În vedeniile proorocilor din vechime, Domnul slavei era prezentat ca revărsând lumină deosebită asupra bisericii Sale, în zilele de întuneric și necredință dinainte de a doua Sa venire. Ca Soare al neprihănirii, El avea să răsară peste biserica Sa cu “vindecarea sub aripile Sale”. (Maleahi 4, 2.) Și din fiecare ucenic adevărat urmă să se răspândească o influență pentru viață, curaj, utilitate și vindecare adevărată.
-717-
Venirea lui Hristos va avea loc în perioada cea mai întunecată a istoriei acestui pământ. Zilele lui Noe și ale lui Lot descriu starea lumii chiar înainte de venirea Fiului omului. Scripturile, arătând înainte către timpul acesta, declară că Satana va lucra cu toată puterea și “cu toate amăgirile nelegiuirii”. (2 Tesaloniceni 2, 9.10.) Lucrarea lui este descoperită lămurit prin creșterea rapidă a întunericului, a rătăcirilor de tot felul, a ereziilor și amăgirilor din aceste zile de pe urmă. Satana nu numai că duce în robie lumea, dar amăgirile lui dospesc în bisericile care se pretind a fi ale Domnului nostru Isus Hristos. Apostazia cea mare va progresa într-un întuneric profund ca cel de la miezul nopții. Pentru poporul lui Dumnezeu, aceasta va fi o noapte de încercare, o noapte de bocet, o noapte de prigoană din cauza adevărului. Dar în această noapte întunecată va străluci lumina lui Dumnezeu.
El face “să lumineze lumina din întuneric”. (2 Corinteni 4, 6.) Când pământul era gol și pustiu, și întunericul era peste fața adâncului, “Duhul lui Dumnezeu se mișca deasupra apelor. Și Dumnezeu a zis: ‘Să fie lumină!’ Și a fost lumină”. (Geneza 1, 2.3.) Tot astfel în noaptea Întunecimii spirituale, Cuvântul lui Dumnezeu rostește: “Să fie lumină!” El zice poporului Său: “Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine și slava Domnului răsare peste tine”. (Isaia 60, 1.)
-718-
“Căci, iată”, zice Scriptura, “întunericul acoperă pământul, și negură mare popoarele; dar peste tine răsare Domnul și slava Lui se arată peste tine”. (Isaia 60, 2.) Hristos, oglindirea slavei Tatălui, a venit în lume ca lumină a ei. El a venit să-L reprezinte pe Dumnezeu oamenilor, și despre El stă scris că a fost uns cu “Duhul Sfânt și cu putere” și “făcea bine”. (Faptele Apostolilor 10, 38.) În sinagoga din Nazaret, El a zis: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozenia și orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsați și să vestesc anul de îndurare al Domnului”. (Luca 4, 18.19.) Aceasta era lucrarea pe care a dat-o ucenicilor s-o facă. “Voi sunteți lumina lumii”, a zis El. “Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri”. (Matei 5, 14.16.)
Aceasta este lucrarea pe care o descrie proorocul Isaia când zice: “Împarte-ți pâinea cu cel flămând, și adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l și nu întoarce spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile și vindecarea ta va încolți repede; neprihănirea ta îți va merge înainte, și slava Domnului te va însoți”. (Isaia 58, 7.8.)
Astfel, în noaptea întunecimii spirituale, slava lui Dumnezeu trebuie să strălucească prin biserica Sa în ridicarea celor căzuți și în mângâierea celor care plâng.
-719-
Pretutindeni, în jurul nostru, se aud vaiurile durerii lumii. În toate părțile sunt nevoiași și descurajați. Este partea noastră de a ajuta la ușurarea și alinarea mizeriei și greutăților vieții. Numai dragostea lui Hristos poate împlini lipsurile sufletului. Dacă Hristos locuiește în noi, inimile noastre vor fi pline de împreuna simțire divină. Izvoarele pecetluite ale dragostei sincere, asemănătoare cu a lui Hristos, vor fi desigilate.
Sunt mulți pe care nădejdea i-a părăsit. Aduceți-le înapoi soarele. Mulți și-au pierdut curajul. Vorbiți-le cuvinte de încurajare. Rugați-vă pentru ei. Sunt aceia care au nevoie de pâinea vieții. Citiți-le din Cuvântul lui Dumnezeu. Pe mulți îi macină o suferință sufletească, pe care nici un balsam pământesc nu o poate alina, nici un medic nu o poate vindeca. Rugați-vă pentru aceste suflete. Aduceți-le la Isus. Spuneți-le că există un balsam în Galaad și un Medic acolo.
Lumina este o binecuvântare, o binecuvântare universală, revărsându-și comorile peste o lume nemulțumitoare, nesfântă, demoralizată. Așa este și cu lumina Soarelui neprihănirii. Pământul întreg, înfășurat în întunericul păcatului, al suferinței și durerii trebuie să fie iluminat de cunoașterea dragostei lui Dumnezeu. Lumina care luminează de la tronul cerului nu trebuie oprită de la nici o grupare, de la nici un rang sau clasă de oameni.
Solia nădejdii și milei trebuie dusă până la marginile pământului. Oricine dorește poate întinde mâna credinței să prindă ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca să fie în pace cu El, și va avea cu adevărat pacea. Păgânii nu vor mai fi învăluiți în întunericul din miezul nopții. Bezna trebuie să dispară în fața razelor strălucitoare ale Soarelui neprihănirii.
-720-
Hristos a luat toate măsurile, pentru ca biserica Sa să fie un corp schimbat, iluminat cu Lumina lumii, având slava lui Emanuel. Scopul Lui este ca orice creștin să fie înconjurat cu o atmosferă spirituală de lumină și pace. El dorește să dăm pe față bucuria Sa în viață.
“Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine, și slava Domnului răsare peste tine”. (Isaia 60, 1.) Hristos vine cu putere și slavă mare. El vine cu propria Sa slavă și în slava Tatălui. Și îngerii sfinți Îl vor însoți pe cale. În timp ce lumea întreagă este cufundată în întuneric, în toate locuințele sfinților va fi lumină. Ei vor observa prima lumină a celei de a doua arătări a Sa. Lumina neîntunecată va străluci din splendoarea Sa, și Hristos, Răscumpărătorul, va fi admirat de toți aceia care L-au slujit. În timp ce nelegiuiții fug, urmașii lui Hristos se vor bucura în prezența Sa.
Atunci, răscumpărații dintre oameni vor primi moștenirea făgăduită. În felul acesta, planul lui Dumnezeu pentru Israel își va găsi împlinirea întocmai. Ceea ce Dumnezeu are în plan, omul nu are puterea să anuleze. Chiar în mijlocul lucrării păcatului, planurile lui Dumnezeu au mers continuu înainte, până la împlinire. Așa a fost cu casa lui Israel de-a lungul istoriei monarhiei împărțite, la fel este și cu Israelul spiritual de astăzi.
Vizionarul de pe Patmos, privind prin veacuri la vremea acestei restatorniciri a lui Israel pe pământul cel nou, mărturisea: “M-am uitat, și iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod, și din orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; și strigau cu glas tare și ziceau: Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domniei, și a Mielului! Și toți îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, și împrejurul bătrânilor și împrejurul celor patru făpturi vii. Și s-au aruncat cu fețele la pământ în fața scaunului de domnie, și s-au închinat lui Dumnezeu, și au zis: ‘Amin. A Dumnezeului nostru, să fie lauda, slava, înțelepciunea, mulțumirile, cinstea, puterea și tăria, în vecii vecilor!’”. (Apocalipsa 7, 9-12.) “Și am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: ‘Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărătească. Să ne bucurăm, și să ne veselim, și să-l dăm slavă! El este Domnul domnilor și Împăratul împăraților. Și cei chemați aleși și credincioși care sunt cu El de asemenea îi vor birui’”. (Apocalipsa 19, 6.7; 17;14.)