Profeți și Regi | Capitolul 58
De-a lungul secolelor de “necaz și negură neagră” și de întuneric beznă (Isaia 8, 22), care au marcat istoria omenească din ziua când primii noștri părinți au pierdut căminul din Eden până în ziua când Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca Mântuitor al păcătoșilor, nădejdea neamului omenesc căzut s-a concentrat în venirea unui Răscumpărător care să-i elibereze pe bărbați și pe femei din robia păcatului și din mormânt.
Prima veste cu privire la o astfel de speranță a fost dată lui Adam și Evei în sentința pronunțată asupra șarpelui în Eden, când Domnul i-a declarat lui Satana în auzul lor: “Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul”. (Geneza 3, 15.)
Când a auzit aceste cuvinte, perechea vinovată a fost inspirată de nădejde, căci în proorocia privitoare la zdrobirea puterii lui Satana ei au văzut o făgăduință de eliberare din ruina adusă prin neascultare. Cu toate că aveau să sufere din cauza puterii vrăjmașului lor, deoarece căzuseră sub influența lui seducătoare și aleseseră să nu asculte de porunca lămurită a lui Iehova, nu fuseseră lăsați în disperare. Fiul lui Dumnezeu Se oferea să ispășească neascultarea lor cu sângele Său. Avea să li se ofere o perioadă de încercare, în care, prin credință în puterea lui Hristos de a mântui, puteau deveni iarăși copii ai lui Dumnezeu.
-682-
Reușind să-l îndepărteze pe om de pe calea ascultării, Satana a devenit “dumnezeul veacului acestuia”. (2 Corinteni 4, 4.) Stăpânirea care odinioară îi aparținuse lui Adam a trecut la uzurpator. Dar Fiul lui Dumnezeu și-a propus să vină pe pământ pentru a plăti pedeapsa păcatului și, în felul acesta, nu numai să răscumpere pe om, ci și să recâștige stăpânirea pierdută. Despre această restatornicire proorocea Mica atunci când zicea: “Iar la tine, turn al turmei, deal al fiicei Sionului, la tine va veni, și la tine va ajunge vechea stăpânire”. (Mica 4, 8.) Apostolul Pavel se referea la ea, ca la “răscumpărarea celor câștigați”. (Efeseni 1, 14.) Iar psalmistul avea în minte aceeași restatornicire finală a moștenirii originale a omului, când declara: “Cei neprihăniți vor moșteni țara și vor locui în ea pe vecie”. (Psalmii 37, 29.)
Această nădejde a răscumpărării, prin venirea Fiului lui Dumnezeu, ca Mântuitor și Împărat, nu s-a stins niciodată în inimile oamenilor. De la început, au fost unii a căror credință a trecut dincolo de umbrele prezentului la realitățile viitorului. Adam, Set, Enoh, Metusalah, Noe, Sem, Avraam, lsaac, și Iacov prin aceștia și prin alți bărbați venerabili, Domnul a păstrat descoperirile prețioase ale voinței Sale și, în felul acesta, copiilor lui Israel, poporului ales prin care urma să fie dat lumii Mesia cel făgăduit, Dumnezeu le-a dat cunoașterea cerințelor Legii Sale și a mântuirii care avea să fie realizată prin jertfa ispășitoare a Fiului Său iubit.
-683-
Nădejdea lui Israel era întrupată în făgăduința făcută la vremea chemării lui Avraam, și după aceea repetată iar și iar urmașilor lui: “Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine”. (Geneza 12, 3.) Când planul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc a fost făcut cunoscut lui Avraam, Soarele neprihănirii a strălucit în inima lui și întunericul a fost risipit. și când, în cele din urmă, Mântuitorul Însuși a umblat și a vorbit printre fiii oamenilor, El a dat, iudeilor mărturie despre nădejdea strălucită a patriarhului în eliberare, prin venirea unui Răscumpărător. “Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua, Mea”, spunea Isus, “a văzut-o și s-a bucurat”. (Ioan 8, 56.)
Aceeași nădejde binecuvântată a fost prefigurată în binecuvântarea rostită de patriarhul muribund, Iacov, asupra fiului său Iuda:
“Iudo, tu vei primi laudele fraților tăi;Mâna ta va apuca de ceafă pe vrăjmașii tăi.Fiii tatălui tău se vor închina până la pământ înaintea ta….Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda,Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui,Până va veni ȘiloȘi de El vor asculta popoarele.”
(Geneza 49, 8-10.)
-684-
Din nou, la hotarele țării făgăduite, venirea Răscumpărătorului lumii a fost profetizată în proorocia rostită de Balaam:
“Îl văd, dar nu acum,Îl privesc, dar nu de aproape.O stea răsare din Iacov,Un toiag de cârmuire se ridică din Israel,El străpunge laturile Moabului,Și prăpădește pe toți copiii lui Set.”
(Numeri 24, 17.)
Prin Moise, planul lui Dumnezeu, de a-L trimite pe Fiul Său ca Răscumpărător al neamului omenesc, a fost păstrat înaintea lui Israel. Într-o împrejurare, cu puțin timp înainte de moartea sa, Moise a zis: “Domnul, Dumnezeul tău, îți va ridica din mijlocul tău, dintre frații tăi, un prooroc ca mine: să ascultați de el!” Moise fusese îndrumat clar pentru Israel cu privire la lucrarea lui Mesia care avea să vină. “Le voi ridica din mijlocul fraților lor un prooroc ca tine”, au fost cuvintele lui Iehova către slujitorul Său, “voi pune cuvintele Mele în gura lui, și le va spune tot ce-i voi porunci Eu.” (Deuteronom 18, 15.18.)
În timpurile patriarhale, jertfele legate de închinare constituiau o amenințare permanentă a venirii Mântuitorului și tot așa a fost cu întregul ritual al slujbelor sanctuarului în istoria lui Israel. În slujirea de la tabernacol și de la templu, care ulterior i-a luat locul, poporul era învățat în fiecare zi, prin mijlocirea tipurilor și a umbrelor, marile adevăruri privitoare la venirea lui Hristos, ca Răscumpărător, Preot și Împărat. Și o dată pe an, mintea lor era purtată înainte, la evenimentele de încheiere a luptei celei mari dintre Hristos și Satana curățirea finală a Universului de păcat și păcătoși. Jertfele și darurile ritualurilor mozaic arătau mereu către o slujbă mai bună, una chiar cerească. Sanctuarul pământesc era “o asemănare pentru veacurile de acum”, în care erau aduse daruri și jertfe, cele două încăperi ale lui erau “chipurile lucrurilor care sunt în ceruri”, căci Hristos, Marele nostru Mare Preot, este astăzi “slujitor al Locului prea sfânt și al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul”. (Evrei 9, 9.23; 8, 2.)
-685-
Din ziua în care Domnul a spus șarpelui în Eden: “Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei” (Geneza 3, 15), Satana a fost convins că nu va putea niciodată să pună stăpânire absolută pe locuitorii acestei lumi. Când Adam și fiii lui au început să aducă jertfe ceremoniale, poruncite de Dumnezeu, ca tip al Răscumpărătorului care avea să vină, Satana a văzut în aceasta un simbol al comunicării dintre pământ și cer. De-a lungul secolelor care au urmat, străduința lui continuă a fost să întrerupă această comunicare. A căutat în mod deosebit să-L reprezinte greșit pe Dumnezeu și să interpreteze tendențios riturile care arătau către Mântuitorul; și pentru o mare majoritate a membrilor familiei omenești, el a avut succes deplin.
În timp ce Dumnezeu a dorit să-i învețe pe oameni că Darul care îi împacă cu Sine vine din dragostea Lui, vrăjmașul omenirii s-a străduit să-L prezinte pe Dumnezeu ca unul care are plăcere în distrugerea lor. În felul acesta, jertfele și rânduielile plănuite de cer, pentru ca să dea pe față dragostea divină, au fost pervertite să slujească drept mijloace prin care păcătoșii au nădăjduit zadarnic să îmblânzească, cu daruri și fapte bune, mânia unui Dumnezeu ofensat. În același timp, Satana a căutat să trezească și să întărească patimile oamenilor, pentru ca, printr-o călcare repetată, mulțimile să fie depărtate din ce în ce mai mult de Dumnezeu și legate fără nădejde cu cătușele păcatului.
-686-
Când Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat prin proorocii evrei, Satana a studiat cu stăruință soliile cu privire la Mesia. El a subliniat cu grijă cuvintele care accentuau cu claritate neîndoioasă lucrarea lui Hristos printre oameni, ca jertfă suferindă, și ca împărat care biruiește. În sulurile pergamentelor Scripturilor Vechiului Testament, el a citit că Acela care avea să vină urma să fie adus “ca miel pe care-l duci la măcelărie”. “Atât de schimonosită Îi era fața și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor”. (Isaia 53, 7; 52, 14.) Mântuitorul făgăduit omenirii avea să fie “disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința lovit de Dumnezeu și smerit”. Totuși, El avea să-și folosească puterea, ca să facă “dreptate nenorociților poporului”, El avea să scape pe “copiii săracului” și să zdrobească “pe asupritor”. (Isaia 53, 3, 4; Psalmii 72, 4.) Aceste proorocii au făcut ca Satana să tremure și să se teamă; totuși, el nu și-a părăsit planul de a zădărnici, dacă se poate, măsurile pline de milă ale lui Iehova pentru răscumpărarea neamului omenesc pierdut. S-a hotărât să orbească ochii oamenilor atât cât va fi posibil, față de însemnătatea reală a proorociilor mesianice, în vederea pregătirii căii pentru lepădarea lui Hristos, la venirea Sa.
-687-
De-a lungul secolelor care au fost imediat înainte de potop, eforturile lui Satana de a realiza o răscoală universală împotriva lui Dumnezeu fuseseră încununate de succes. Și chiar lecțiile potopului nu au fost păstrate multă vreme în amintire. Cu insinuări măiestrite, Satana i-a condus din nou pe fiii oamenilor, pas cu pas, în răzvrătire îndrăzneață. Din nou se părea că va birui; dar planul lui Dumnezeu pentru omul căzut n-a fost în felul acesta înlăturat. Prin urmașii credinciosului Avraam, pe linia lui Sem, avea să fie păstrată o cunoaștere a planurilor pline de binecuvântare ale lui Iehova pentru binele generațiilor viitoare. Din timp în timp, soli ai adevărului, rânduiți de Dumnezeu, au fost ridicați pentru a atrage atenția la însemnătatea jertfelor ceremoniale și îndeosebi la făgăduința lui Iehova cu privire la venirea Aceluia către care arătau toate rânduielile sistemului jertfelor. În felul acesta, lumea avea să fie ferită de apostazia generală.
Nu fără cea mai hotărâtă împotrivire a fost adus la îndeplinire planul divin. Pe orice cale posibilă, vrăjmașul adevărului și al dreptății s-a străduit să-i determine pe urmașii lui Avraam să uite chemarea lor înaltă și să se abată către o închinare la dumnezei falși. Și deseori, străduințele lui au avut reușită. Timp de secole, înainte de prima venire a lui Hristos, întunericul acoperea pământul și negură mare popoarele. Satana arunca umbra lui infernală de-a lungul căii oamenilor, ca să-i împiedice de la câștigarea unei cunoștințe de Dumnezeu și despre lumea viitoare. Mulțimi se găseau în umbra morții. Singura lor nădejde era ca această întunecime să fie ridicată, pentru ca Dumnezeu să Se poată descoperi.
-688-
Cu o viziune profetică, David, unsul lui Dumnezeu, prevăzuse că venirea lui Hristos avea să fie “ca lumina dimineții, când răsare soarele în dimineața fără nori”. (2 Samuel 23, 4.) Iar Osea mărturisea că “El Se ivește ca zorile dimineții”. (Osea 6, 3.) În liniște și pe neobservate, lumina zilei cuprindea pământul,împrăștiind umbra și întunericul și trezind pământul, la viață. Tot astfel urma să Se arate și Soarele Neprihănirii, cu “vindecarea sub aripile Sale”. (Maleahi 4, 2.) Mulțimile care “locuiau în țara umbrei morții”, aveau să vadă “o mare lumină”. (Isaia 9, 2.)
Proorocul Isaia, privind extaziat la această glorioasă eliberare, exclama:
“Căci un Copil ni s-a născut,Un Fiu ni s-a dat,Și domnia va fi pe umărul Lui;Îl vor numi:‘Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare,Părintele veșniciilor, Domn al păcii’.El va face ca domnia Lui să crească,Și o pace fără sfârșitVa da scaunului de domnie al lui David și împărăției lui,O va întări și o va sprijini,Prin judecată și neprihănire,De acum și-n veci de veci.Iată ce va face râvna Domnului oștirilor.”
(Isaia 9, 6. 7.)
În secolele mai târzii ale istoriei lui Israel, dinaintea primei veniri, se înțelegea, în general, că în profeție se făcea referire la venirea lui Mesia: “Este prea puțin lucru să fii robul Meu, ca să ridici semințiile lui Iacov și să aduci înapoi rămășițele lui Israel. De aceea, te pun să fii lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului. Atunci se va descoperi slava Domnului”, profetiza proorocul, “și în clipa aceea orice făptură o va vedea”. (Isaia 49, 6; 40, 5.) Despre această lumină a oamenilor, mărturisea Ioan Botezătorul cu atâta îndrăzneală mai apoi, când vestea “Eu … sunt glasul celui ce strigă în pustie: ‘Neteziți calea Domnului’, cum a zis proorocul Isaia”. (Ioan 1, 23.)
-689-
Hristos fusese Acela căruia i Se dăduse făgăduința profetică: “Așa vorbește Domnul, Răscumpărătorul, Sfântul lui Israel, către Cel disprețuit și urât de popor…”. “Așa vorbește mai departe Domnul… ‘Te voi păzi și Te voi pune să faci legământ cu poporul, să ridici țara, și să împarți moștenirile pustiite, să spui prinșilor de război: Ieșiți! Și celor ce sunt în întuneric: Arătați-vă!… Nu le va fi foame, nici nu le va fi sete, nu-i va bate arșița, nici soarele; căci Cel ce are milă de ei îi va călăuzi și-i va duce la izvoarele de ape’”. (Isaia 49, 7-10.)
Cei statornici din poporul iudeu, urmașii acelei linii sfinte, prin care fusese păstrată cunoașterea lui Dumnezeu, își întăreau credința, zăbovind asupra acestor pasaje și a altora asemănătoare. Cu o bucurie de nedescris, ei citeau cum Domnul Îl va unge pe Acela care va aduce “vești bune celor nenorociți”, îi va vindeca “pe cei cu inima zdrobită”, va vesti “robilor de război slobozenia” și va vesti “anul de îndurare al Domnului”. (Isaia 61, 1.2.) Cu toate acestea; inimile lor erau pline de amărăciune când se gândeau la suferințele pe care El trebuia să le îndure pentru a împlini planul divin. Cu o profundă umilire a sufletului, ei urmăreau cuvintele în sulul profetic:
-690-
“Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut brațul Domnului?
El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă,Ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscatN-avea nici frumusețe,Nici strălucire, ca să ne atragă privirile;Și înfățișarea Lui n-avea nimic care să ne placă.
Disprețuit și părăsit de oameniOm al durerii și obișnuit cu suferința,Era așa de disprețuit, că îți întorceai fața de la ElȘi noi nu L-am băgat în seamă.
Totuși, El suferințele noastre le-a purtat,Și durerile noastre le-a luat asupra Lui.Și noi am crezut că este pedepsit,Lovit de Dumnezeu și smerit.
Dar El era străpuns pentru păcatele noastre,Zdrobit pentru fărădelegile noastre.Pedeapsa, care ne dă pacea,A căzut peste El,Și prin rănile Lui suntem tămăduiți.
Noi rătăceam cu toții ca niște oi, Fiecare își vedea de drumul lui. Dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui Nelegiuirea noastră a tuturor.
Când a fost chinuit și asuprit,N-a deschis gura deloc,Ca un miel pe care-l duci la măcelărie,Și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund.N-a deschis gura.El a fost luat prin apăsare și judecată.
-691-
Dar cine din cei de pe vremea Lui.A crezut că El fusese șters de pe pământul celor viiȘi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?
Groapa Lui a fost pusă între cei răi,Și mormântul lui la un loc cu cel bogat,Măcar că nu săvârșise nici o nelegiuireȘi nu se găsise nici un vicleșug în gura Lui.”
(Isaia 53, 1-9.)
Despre Mântuitorul suferind, Însuși Iehova declarase prin Zaharia: “Scoală-te sabie asupra păstorului Meu, și asupra omului care îmi este tovarăș!” (Zaharia 13, 7.) Ca Înlocuitor și Garant pentru omul păcătos, Hristos avea să sufere sub dreptatea divină. El avea să înțeleagă ce înseamnă dreptatea. Urma să cunoască ce înseamnă pentru cei păcătoși să stea înaintea lui Dumnezeu, fără mijlocitor.
Prin psalmist, Răscumpărătorul profetizase despre Sine:
“Ocara îmi rupe inima și sunt bolnav;Aștept să-i fie cuiva milă de mine, dar degeaba;Aștept mângâietori, și nu găsesc nici unul.Ei îmi pun fiere în mâncare,Și când mi-e sete, îmi dau să beau oțet.”
(Psalmii 69, 20.21.)
Cu privire la tratamentul pe care avea să-L primească, El proorocise: “Căci niște câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiți dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile și picioarele; toate oasele aș putea să mi le număr. Ei, însă, pândesc și mă privesc; își împart hainele mele între ei, și trag la sorți pentru cămașa mea”. (Psalmii 22, 16-18.)
-692-
Aceste descrieri cu privire la suferințele amare și la moartea crudă a Celui făgăduit, cu toate că erau atât de triste, erau bogate în făgăduințe, căci despre Acela pe care “Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească” și să-L facă să sufere, pentru ca să poată deveni “o jertfă pentru păcat”, Iehova declara:
“Va vedea o sămânță de urmași,Va trăi multe zile,Și lucrarea Domnului va propăși în mâinile Lui:Va vedea rodul muncii sufletului LuiȘi se va înviora.
Prin cunoștința Lui,Robul Meu cel neprihănitVa pune pe mulți oameni într-o stareDupă voia lui Dumnezeu,Și va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.De aceea îi voi da partea LuiLa un loc cu cei mari,Și va împărți prada cu cei puternici,Pentru că S-a dat pe Sine Însuși la moarte,Și a fost pus în numărul celor fărădelege,Pentru că a purtat păcatele multoraȘi S-a rugat pentru cei vinovați.”
(Isaia 53, 10-12.)
Dragostea pentru păcătoși a fost aceea care L-a determinat pe Hristos să plătească prețul răscumpărării. “El vede că nu este nici un om și se miră că nimeni nu mijlocește.” Nimeni altul nu-i putea răscumpăra pe bărbați și pe femei din puterea vrăjmașului. “Atunci brațul Lui îi vine în ajutor și neprihănirea Lui Îl sprijine”. (Isaia 59, 16.)
“Iată Robul Meu, pe care-L sprijine,Alesul Meu, în care Își găsește plăcere sufletul Meu,Am pus Duhul Meu peste El;El va vesti neamurilor judecata”
(Isaia 42, 1.)
În viața Sa, n-a fost amestecată nici o pretenție egoistă. Omagiul pe care lumea îl dă poziției, bogăției și talentului avea să fie străin Fiului lui Dumnezeu. Nici unul din mijloacele pe care oamenii le folosesc pentru a câștiga atașamentul sau care să impună omagiul nu urma să fie folosit de Mesia. Renunțarea Lui totală la eu era prefigurată prin cuvintele:
-693-
“El nu va striga,Nu-și va ridica glasul,Și nu-l va face să se audă pe ulițe.Trestia frântă n-o va zdrobi, și mucul care mai arde încă,Nu-l va stinge.Va vesti judecata după adevăr.”
(Isaia 42, 2.3.)
Mântuitorul avea să Se comporte, între oameni, în contrast izbitor cu învățătorii din zilele Sale. În viața Lui, nu aveau să se vadă vreodată ceartă zgomotoasă, închinarea ostentativă sau fapte care să câștige lauda. Mesia trebuia să fie ascuns în Dumnezeu, iar Dumnezeu urma să fie descoperit în caracterul Fiului Său. Fără o cunoaștere a lui Dumnezeu, omenirea ar fi pierdută pe veci. Fără ajutor divin, bărbații și femeile ar aluneca din ce în ce mai jos. Viața și puterea trebuie să fie date de Acela care a creat lumea. Trebuințele omului nu ar putea fi împlinite pe nici o altă cale.
Despre Mesia s-a mai proorocit: “El nu va slăbi, nici nu se va lăsa până va așeza dreptatea pe pământ; și ostroavele vor nădăjdui în Legea Lui”. Fiul lui Dumnezeu avea să “vestească o Lege mare și minunată”. (Isaia 42, 4.21.) El nu urma să-i slăbească importanța și nici pretențiile ei obligatorii. Dimpotrivă, avea s-o înalțe. În același timp, urma să elibereze principiile divine de pretențiile împovărătoare, așezate de om, prin care mulți erau aduși la descurajare, în, străduințele lor de a-L sluji pe Dumnezeu în mod acceptabil.
Despre misiunea Mântuitorului, Cuvântul lui Iehova spune: “Eu, Domnul, Te-am chemat, ca să dai mântuire, și Te voi lua de mână, Te voi păzi și Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor, să deschizi ochii orbilor; să scoți din temniță pe cei legați, și din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric. Eu sunt Domnul, acesta este Numele Meu; și slava Mea nu o voi da altuia, nici cinstea Mea idolilor. Iată că cele dintâi lucruri s-au împlinit, și vă vestesc altele noi; vi le spun mai înainte ca să se întâmple”. (Isaia 42, 6-9.)
-695-
Prin sămânța făgăduită, Dumnezeul lui Israel avea să aducă eliberare Sionului: “Apoi,o Odraslă va ieși din tulpina lui lsai, și un vlăstar va da din rădăcinile lui”. “lată, fecioara va rămânea însărcinată, va naște un fiu, și-l va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi). El va mânca smântână și miere, până va ști să lepede răul și să aleagă binele”. (Isaia 11, 1;7, 14.15.)
“Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și de frică de Domnul. Plăcerea lui va Îi frica de Domnul; nu va judeca după înfățișare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate, și va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociților țării; va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui, și cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale, și credincioșia brâul mijlocului Său. În ziua aceea, Vlăstarul lui lsai va fi ca un steag pentru popoare; neamurile se vor întoarce la El, și slava va fi locuința Lui”. (Isaia 11, 2-5.10.)
“lată că un om, al cărui nume este Odrasla; El va zidi ‘Templul Domnului, va purta podoabă împărătească, va ședea și va stăpâni pe scaunul Lui de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de domnie’”. (Zaharia 6, 12.13.)
A fost deschis un izvor “pentru păcat și necurăție”. (Zaharia 13, 1.) Fiii oamenilor aveau să audă invitația binecuvântată:
-696-
“Voi toți cei însetați, Veniți la ape, Chiar și cel ce n-are bani! Veniți și cumpărați bucate, Veniți și cumpărați vin și lapte, Fără bani și fără plată!
De ce cântăriți argintulPentru un lucru care nu hrănește?De ce dați câștigul munciiPentru ceva care nu satură?Ascultați-Mă dar,Și veți mânca ce este bun,Și sufletul vostruSe va desfăta cu bucate gustoase.
Luați aminte,Și veniți la Mine,Ascultați, și sufletul vostru va trăi:Căci Eu voi încheia cu voi un legământ veșnic,Ca să întăresc îndurările Mele față de David”.
(Isaia 55, 1-3.)
Lui Israel i-a fost făcută făgăduința: “lată, l-am pus martor pe lângă popoare, cap și stăpânitor al popoarelor. Într-adevăr, vei chema neamuri pe care nu le cunoști, și popoare care nu te cunosc vor alerga la tine, pentru Domnul, Dumnezeul tău, pentru Sfântul lui Israel, care te proslăvește”. (Isaia 55, 4.5.)
“Eu îmi apropii neprihănirea: nu este departe; și mântuirea Mea nu va zăbovi. Eu voi pune mântuirea Mea în Sion și slava Mea peste Israel”. (Isaia 46, 13.)
În timpul lucrării Sale pământești, Mesia avea să descopere omenirii, prin cuvânt și faptă, slava lui Dumnezeu Tatăl. Fiecare faptă din viața Lui, fiecare cuvânt rostit, fiecare minune săvârșită avea să facă cunoscut omenirii căzute dragostea nemărginită a lui Dumnezeu.
“Suie-te pe un munte înalt,Ca să vestești Sionului vestea cea bună;Înalță-ți glasul cu putere,Ca să vestești Ierusalimului vestea cea bună;Înalță-ți glasul, nu te teme, și spune cetăților lui Iuda:lată Dumnezeul vostru,
-697-
lată, Domnul, Dumnezeu vine cu putere,Și poruncește cu brațul Lui.lată că plata este cu El,Și răsplătirile vin înaintea Lui.El își va paște turma ca un Păstor,Va lua mieii în brațe,Îi va duce la sânul Lui,Și va călăuzi blând oile care alăptează”.
(Isaia 40, 9-11.)
“În ziua aceea,Surzii vor auzi cuvintele cărții,Și ochii orbilor,Izbăviți de negură și întuneric,Vor vedea.Cei nenorociți se vor bucura tot mai mult în Domnul,Și săracii se vor veseli de Sfântul lui Israel.
Cei rătăciți cu duhul vor căpăta pricepere,Și cei ce cârteau vor lua învățătură”.
(Isaia 29, 18.19.24.)
În felul aceasta, prin patriarhi și profeți, ca și prin tipuri și simboluri, Dumnezeu a vorbit lumii cu privire la venirea unui Eliberator din păcat. Un șir lung de profeții inspirate arăta către venirea “Dorinței tuturor popoarelor”. (Hagai 2, 7, King James). Chiar locul nașterii Sale și timpul arătării Sale erau specificate în amănunt.
Fiul lui David trebuia să Se nască în cetatea lui David. Din Betleem, zicea proorocul “Îmi va ieși Cel ce va stăpâni peste Israel, și a cărui obârșie se suie până în vremurile străvechi, până în zilele veșniciei”. (Mica 5, 2.)
-698-
“Și tu, Betleeme, țara lui Iuda,Nu ești nicidecum cea mai neînsemnatăDintre căpeteniile lui Iuda;Căci din tine va ieși o Căpetenie,Care va fi Păstorul poporului Meu Israel.”
(Matei 2, 6.)
Timpul primei veniri și al unora dintre evenimentele principale, legate de viața de lucrare a Mântuitorului, a fost făcut cunoscut lui Daniel de îngerul Gabriel: “Șaptezeci de săptămâni”, a zis îngerul, “au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispășirea păcatelor, până la ispășirea nelegiuirilor veșnice, până la aducerea neprihănirii veșnice, până la pecetluirea vedeniei și proorociei, și până la ungerea Sfântului sfinților”. (Daniel 9, 24.) O zi în profeție este egală cu un an. (Vezi Ezechiel 4, 6; Numeri 14, 34.) Cele șaptezeci de săptămâni, sau patru sute nouă zeci de zile, reprezintă patru sute nouăzeci de ani. Este dat și punctul de plecare pentru această perioadă: “Să știi dar, și să înțelegi că, de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece șapte săptămâni; apoi … șaizeci și două de săptămâni” (Daniel 9, 25), șaizeci și nouă de săptămâni sau patru sute optzeci și trei de ani. Porunca pentru rezidirea și clădirea Ierusalimului, așa cum a fost completată prin decretul lui Artarxerxe Longimanul (Ezra 7, 19), a intrat în vigoare în toamna anului 457 î.Hr. (Vezi Ezra 6, 14.) De la această dată, patru sute optzeci și trei de ani se întind până în toamna anului 27 d.Hr. Conform profeției, această perioadă urma să ajungă până la Mesia, Cel uns. În anul 27 d.Hr. Isus a primit la botez ungerea cu Duhul Sfânt și la scurt timp după aceea, și-a început slujirea. Apoi, a fost vestită solia: “S-a împlinit vremea”. (Marcu 1, 15.)
-699-
Apoi, îngerul a zis: “El va face un legământ trainic cu mulți, timp de o săptămână” (adică șapte ani). Timp de șapte ani, după ce Mântuitorul și-a început lucrarea, Evanghelia avea să fie predicată îndeosebi iudeilor timp de trei ani și jumătate de Hristos Însuși și după aceea de apostoli. “La jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare”. (Daniel 9, 27.) În primăvara anului 31 d.Hr., Hristos, adevărata jertfă, a fost oferită pe Calvar. Atunci perdeaua templului s-a sfâșiat în două, arătând că însemnătatea și caracterul sacru al serviciului jertfelor trecuseră. Venise timpul ca jertfa și darul pământesc să înceteze.
O săptămână — șapte ani — s-a încheiat în anul 34 d.Hr. Atunci, prin uciderea lui Ștefan cu pietre, iudeii au pecetluit până la urmă lepădarea din partea lor a Evangheliei; ucenicii care au fost împrăștiați din cauza prigoanei “mergeau din loc în loc și propovăduiau Cuvântul”. (Faptele Apostolilor 8, 4.) Și la scurtă vreme după aceea, Saul prigonitorul a fost convertit și a devenit Pavel apostolul neamurilor.
Numeroasele proorocii privitoare la venirea Mântuitorului i-au condus pe evrei să trăiască într-o atitudine de continuă așteptare. Mulți au murit în credință, fără să primească făgăduințele. Doar le-au văzut de departe, au crezut și au mărturisit că erau străini și călători pe pământ. Din zilele lui Enoh, făgăduințele repetate prin patriarhi și profeți păstraseră vie nădejdea arătării Sale.
-700-
Dumnezeu n-a descoperit de la început timpul precis al primei veniri și, chiar atunci când profeția lui Daniel a descoperit lucrul acesta, nu toți au interpretat corect solia.
Veac după veac a trecut și, în cele din urmă, glasul proorocilor a amuțit. Mâna asupritorului apăsa greu asupra lui Israel. Pe măsură ce iudeii s-au îndepărtat de Dumnezeu, credința a slăbit și nădejdea aproape că a încetat să mai lumineze viitorul. Cuvintele proorocilor erau neînțelese de mulți, și aceia a căror credință ar fi trebuit să rămână tare erau gata să exclame: “Zilele se lungesc și vedeniile rămân neîmplinite”. (Ezechiel 12, 22.) Dar în sfatul cerului, fusese hotărât ceasul venirii lui Hristos și, când “a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea”. (Galateni 4, 4.5.)
Învățăturile trebuie date oamenilor în limbajul omenesc. Solul legământului trebuia să vorbească. Glasul Lui trebuia să fie auzit în templul Său. El, Autorul adevărului, trebuia să despartă adevărul de neghina rostirii omenești, care-l făcuse fără putere. Principiile guvernării lui Dumnezeu și planul de mântuire trebuia să fie explicate lămurit. Lecțiile din Vechiul Testament trebuia prezentate în mod cuprinzător oamenilor.
-701-
Când Mântuitorul a venit în cele din urmă “ca un om” (Filipeni 2, 7), și și-a început lucrarea harului, Satana putea doar să-l împungă călcâiul, în timp ce, prin fiecare faptă de umilință și de suferință, Hristos zdrobea capul vrăjmașului Său. Groaza pe care a adus-o păcatul a fost turnată în inima Celui fără păcat, dar în timp ce suferea împotrivirea păcătoșilor, Hristos plătea datoria pentru omul păcătos și zdrobea robia în care fusese ținută omenirea. Fiecare chin de groază, fiecare insultă contribuia la eliberarea neamului omenesc.
Dacă Satana L-ar fi putut amăgi pe Hristos, să Se supună unei singure ispite, dacă L-ar fi putut determina să păteze curăția Sa desăvârșită, printr-o singură faptă sau gând, prințul întunericului ar fi triumfat asupra Garantului omului și ar fi câștigat de partea sa întreaga familie omenească. Dar, dacă Satana putea întrista, el nu putea și corupe. Putea provoca agonie, dar nu putea pângări. El a făcut din viața lui Hristos o scenă de luptă neîntreruptă, în încercare, dar cu fiecare atac pierdea stăpânirea asupra omenirii.
În pustia ispitirii, în grădina Ghetsemani și pe cruce, Mântuitorul nostru și-a măsurat armele cu prințul întunericului. Rănile Sale au devenit trofee al biruinței în favoarea neamului omenesc. Când Hristos, în agonie, atârna pe cruce, în timp ce duhurile rele se bucurau, iar oamenii păcătoși tresăltau atunci, fără îndoială, călcâiul Său a fost zdrobit de Satana. Dar însuși faptul acela zdrobea capul șarpelui. Prin moarte, El a nimicit pe “cel ce avea puterea morții, adică pe diavolul”. (Evrei 2, 14.) Acest fapt a hotărât destinul căpeteniei răzvrătite și a asigurat pentru veșnicie Planul de mântuire. Prin moarte, El a câștigat biruința asupra puterii ei; în înviere, El a deschis porțile mormântului pentru toți urmașii Lui. În acea ultimă mare luptă, vedem împlinită proorocia: “El îți va zdrobi capul; iar tu îi vei zdrobi călcâiul”. (Geneza 3, 15.)
-702-
“Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, și ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este”. (1 Ioan 3, 2.) Răscumpărătorul nostru a deschis calea, așa ca cel mai păcătos, cel mai nevoiaș, cel mai apăsat și disprețuit să poată găsi intrare la Tatăl.
“Doamne, Tu ești Dumnezeul meu;Pe Tine Te voi înălța!Laud Numele Tău, căci ai făcut lucruri minunate;Planurile Tale făcute mai dinainteS-au împlinit cu credincioșie.”
(Isaia 25, 1.)