Profeți și Regi | Capitolul 57 (bazat pe textele din Neemia 13.)
Poporul lui Iuda făgăduise cu solemnitate să asculte de Legea lui Dumnezeu. Dar când influența lui Ezra și a lui Neemia a fost retrasă pentru o vreme, mulți s-au depărtat de Domnul. Neemia se reîntorsese în Persia. În timpul lipsei lui din Ierusalim, aici s-au strecurat păcate care amenințau să pervertească națiunea. Idolatrii nu numai că și-au consolidat situația în cetate, dar au pângărit, prin prezența lor, chiar și încăperile templului. Prin căsătorie, se realizase o prietenie între Eliașib, marele preot, și Tobia, amonitul, un vrăjmaș îndârjit al lui Israel. Ca urmare a acestei alianțe nesfinte, Eliașib i-a îngăduit lui Tobia să ocupe o încăpere legată de templu, care până atunci fusese folosită ca depozit pentru zecimile și darurile poporului.
Din cauza cruzimii și trădării amoniților și moabiților față de Israel, Dumnezeu declarase, prin Moise, că trebuie să fie alungați pentru totdeauna din adunarea poporului Său. (Vezi Deuteronom 23, 3-6.) Sfidând acest cuvânt, marele preot scosese darurile depozitate în cămara Casei Domnului, ca să facă loc acestui reprezentant al unui neam proscris. Nu se putea da pe față un dispreț mai mare față de Dumnezeu decât să se ofere o așa favoare acestui vrăjmaș al Lui și al adevărului Său. Revenind din Persia, Neemia a aflat despre profanarea îndrăzneață și a luat măsuri imediate pentru a-l alunga pe intrus. “Mi-a părut rău”, declara el, “și am aruncat afară din cămară toate lucrurile lui Tobia. Apoi, am poruncit să se curețe odăile și am pus iarăși în ele uneltele Casei lui Dumnezeu, darurile de mâncare și tămâia”.
-670-
Nu numai că templul fusese profanat, dar și darurile fuseseră folosite necinstit. Aceasta tindea să descurajeze dărnicia poporului. Ei își pierduseră zelul și înflăcărarea și nu-și mai plăteau zecimile cu tragere de inimă. Tezaurul casei Domnului era întreținut cu zgârcenie; mulți dintre cântăreți și alți angajați în slujba templului, neprimind sprijin suficient, părăsiseră lucrarea lui Dumnezeu pentru a lucra în altă parte.
Neemia a început să corecteze aceste abuzuri. I-a adunat pe cei care părăsiseră serviciul Casei Domnului și “i-a pus iarăși în slujba lor”. Aceasta a inspirat încrederea poporului și tot Iuda “a adus în cămări zeciuiala din grâu, din must și din untdelemn”. Bărbații cărora “le mergea numele că sunt credincioși”, au fost făcuți ispravnici pentru cămările casei Domnului. Ei au fost însărcinați să facă împărțirile cuvenite fraților lor.
-671-
O altă consecință a căsătoriei cu idolatrii a fost neglijarea Sabatului, semnul de deosebire a izraeliților dintre toate popoarele, ca închinători ai adevăratului Dumnezeu. Neemia a descoperit că negustorii păgâni și afaceriștii din regiunile învecinate, care veneau la Ierusalim, i-au amăgit pe mulți dintre izraeliți să se angajeze în comerț, în ziua Sabatului. Erau unii care nu puteau fi convinși să-și părăsească principiile, dar alții le-au călcat și s-au unit cu păgânii, în eforturile lor de a birui corectitudinea celor conștiincioși. Mulți au îndrăznit să calce Sabatul pe față. “Pe vremea aceasta”, scrie Neemia, “am văzut pe niște oameni călcând în teasc în ziua Sabatului, aducând snopi, încărcând măgarii cu vin, struguri și smochine, și cu tot felul de lucruri, și aducându-le la Ierusalim în ziua Sabatului. Mai erau și niște sirieni, așezați în Ierusalim, care aduceau pește și tot felul de mărfuri, și le vindeau fiilor lui Iuda în ziua Sabatului”.
Această stare de lucruri ar fi putut fi prevenită, dacă conducătorii și-ar fi exercitat autoritatea, dar dorința de a-și promova interesele i-a influențat să-i favorizeze pe cei nelegiuiți. Neemia i-a mustrat fără teamă pentru neglijarea datoriei: “Ce înseamnă această faptă rea pe care o faceți, pângărind ziua Sabatului?” i-a întrebat el categoric. “Oare n-au lucrat așa părinții voștri, și nu din pricina aceasta a trimis Dumnezeul nostru toate aceste nenorociri peste noi și peste cetatea aceasta? Și voi aduceți din nou mânia Lui împotriva lui Israel, pângărind Sabatul! Apoi, am poruncit să se închidă porțile Ierusalimului, înainte de Sabat, de îndată ce le va ajunge umbra, și să nu se deschidă decât după Sabat”, și, având mai multă încredere în slujitorii lui decât în aceia pe care supraveghetorii Ierusalimului îi rânduiau, i-a așezat la porți, pentru ca să fie sigur că poruncile lui sunt respectate.
-672-
Nefiind dispuși să-și abandoneze scopurile, “negustorii și vânzătorii de tot felul de lucruri au petrecut noaptea o dată și de două ori afară din Ierusalim”, în nădejdea că vor găsi ocazia să facă comerț fie cu locuitorii cetății, fie cu cei din afara ei. Neemia i-a avertizat că vor fi pedepsiți, dacă vor continua această practică. “Pentru ce stați noaptea înaintea zidului?” i-a întrebat el. “‘Dacă veți mai face încă o dată lucrul acesta, voi pune mâna pe voi ’. Din clipa aceea, n-au mai venit în timpul Sabatului”. A dat, de asemenea îndrumări leviților să păzească porțile, știind că vor impune mai mult respect decât poporul de rând, deoarece, prin legătura lor strânsă cu serviciul lui Dumnezeu, era rațional să se aștepte că vor fi mai zeloși în aducerea la îndeplinire a Legii Sale.
-673-
Acum, Neemia și-a îndreptat atenția la primejdia care-l amenința din nou pe Israel și care venea din căsătoria și unirea cu cei idolatri. “Tot pe vremea aceea”, scrie el, “am văzut pe niște iudei, care își luaseră neveste Asdodiene, Amonite și Moabite. Jumătate din fiii lor vorbeau limba asdodiană, și nu știau să vorbească limba evreiască; nu cunoșteau decât limba cutărui sau cutărui popor”.
Aceste uniri nelegiuite produceau o mare confuzie în Israel, deoarece unii dintre cei care intrau în ele erau bărbați cu poziții înalte, conducători la care poporul avea dreptul să caute sfat și un exemplu demn. Prevăzând ruina care amenința națiunea, dacă acest păcat era îngăduit să continue, Neemia a discutat serios cu călcătorii. Îndreptându-le atenția la cazul lui Solomon, le-a reamintit că, între toate popoarele, nu se ridicase un împărat asemenea acestui bărbat căruia Dumnezeu îi dăduse o mare înțelepciune, însă femeile idolatre îi întorseseră inima de la Dumnezeu și exemplul lui îl corupsese pe Israel. “Și acum trebuie să auzim despre voi” a întrebat Neemia categoric, “că săvârșiți o nelegiuire atât de mare?”“Să nu vă dați fetele după fiii lor, și să nu luați fetele lor de neveste, nici pentru fiii voștri, nici pentru voi”.
Când le-a pus înainte poruncile lui Dumnezeu și amenințările, judecățile înfricoșătoare, care au venit peste Israel în trecut, chiar pentru acest păcat, conștiința le-a fost trezită și au început o lucrare de reformă, care a îndepărtat mânia amenințătoare al lui Dumnezeu și a adus aprobarea și binecuvântarea Sa.
-674-
Erau unii din slujba sfântă, care au stăruit pentru nevestele lor păgâne, declarând că nu se puteau despărți de ele. Dar nu a fost făcută nici o excepție, nu s-a dat pe față respect pentru rang sau poziție. Oriunde preoți sau conducători au refuzat să rupă legătura cu închinătorii la idoli, au fost îndepărtați îndată din slujba Domnului. Un nepot al marelui preot, care se căsătorise cu fiica cunoscutului Sanbalat, nu numai că a fost îndepărtat din slujbă, dar a fost alungat și din Israel. “Adu-ți aminte de ei, Dumnezeule”, se ruga Neemia, “căci au spurcat preoția și legământul încheiat de preoți și Leviți”.
Cât de mare a fost agonia sufletului, care l-a costat această asprime necesară pe credinciosul slujitor al lui Dumnezeu, numai judecata o va descoperi. Era o luptă continuă cu elementele împotrivitoare și, numai prin post, umilință și rugăciune, a fost posibilă înaintarea.
Mulți, care se căsătoriseră cu idolatri, au ales să meargă cu ei în exil, și aceștia, împreună cu cei care fuseseră excluși din adunare, s-au unit cu samaritenii. Chiar unii care ocupaseră poziții înalte în lucrarea lui Dumnezeu și-au unit drumurile cu ale acestora și, după o vreme, au ales să meargă în totul cu ei. Dorind să întărească această alianță, samaritenii au făgăduit să adopte mai mult credința și obiceiurile iudaice, iar apostații, hotărâți să-i întreacă pe frații lor de mai înainte, au înălțat un templu pe muntele Garizim, în opoziție cu casa lui Dumnezeu de la Ierusalim. Religia lor a continuat să fie un amestec de iudaism și păgânism, iar pretenția lor de a fi popor al lui Dumnezeu a stat la originea discordiei, luptei și vrăjmășiei între cele două popoare, din generație în generație.
-675-
În lucrarea de reformă, ce urmează să fie făcută astăzi, este nevoie de bărbați care, asemenea lui Ezra și Neemia, nu vor acoperi și nu vor scuza păcatul, nici nu se vor da înapoi de la apărarea onoarei lui Dumnezeu. Aceia asupra cărora zace povara acestei lucrări nu-și vor găsi pacea când se săvârșește răul și nici nu vor acoperi păcatul cu un veșmânt de milă falsă. Ei își vor aduce aminte că Dumnezeu nu caută la fața oamenilor și că asprimea pentru câțiva se poate dovedi a fi, milă pentru mulți. Își vor aminti, de asemenea, că în acela care mustră păcatul întotdeauna se va da pe față spiritul lui Hristos.
În lucrarea lor, Ezra și Neemia s-au umilit înaintea lui Dumnezeu, mărturisindu-și păcatele și păcatele poporului lor, și cerând iertare, ca și când ei ar fi fost călcătorii. S-au luptat, s-au rugat și au suferit cu răbdare. Ceea ce a făcut ca lucrarea lor să fie atât de grea n-a fost ostilitatea fățișă a păgânilor, ci împotrivirea ascunsă a pretinșilor prieteni care, punând influența lor în slujba răului, au înzecit povara slujitorilor lui Dumnezeu. Acești trădători au pus la îndemâna vrăjmașilor lui Dumnezeu material pe care să-l folosească în lupta împotriva poporului Său. Patimile lor rele și voința lor răzvrătită erau continuu în luptă cu cerințele lămurite ale lui Dumnezeu.
Reușita care a însoțit eforturile lui Neemia arată ce poate realiza rugăciunea, credința și o acțiune energică și înțeleaptă. Neemia nu era preot; el nu era profet; nu avea vreun titlu înalt. A fost un reformator ridicat pentru o vreme importantă. Scopul lui a fost să-l așeze pe popor în armonie cu Dumnezeu. Inspirat, cu o ținută înaltă, și-a concentrat toată puterea ființei pentru îndeplinirea ei. Integritatea înaltă, neabătută, a caracterizat eforturile lui. Când venea în legătură cu păcatul și împotrivirea față de bine, el lua o atitudine atât de categorică, încât oamenii erau treziți să lucreze cu o râvnă și un curaj nou. Ei nu-i puteau nega credincioșia, patriotismul și dragostea profundă față de Dumnezeu și, văzând lucrul acesta, erau gata să-l urmeze acolo unde îi conducea.
-676-
Hărnicia în datoria încredințată de Dumnezeu este o parte importantă a religiei adevărate. Oamenii să folosească împrejurările, ca fiind instrumentele lui Dumnezeu, cu care să împlinească voia Sa. Acțiuni prompte și hotărâte, împlinite la timpul potrivit, vor câștiga biruințe glorioase, în timp ce amânarea și neglijența vor avea ca urmare nereușita și dezonoarea lui Dumnezeu. Dacă conducătorii cauzei adevărului nu dau pe față râvnă, dacă sunt indiferenți și fără țintă biserica va fi neglijentă, delăsătoare și iubitoare de plăceri, dar, dacă ei sunt cuprinși de o țintă sfântă de a-L sluji pe Dumnezeu și numai pe El, poporul va fi unit, plin de nădejde și de entuziasm.
Cuvântul lui Dumnezeu abundă în contraste izbitoare și categorice. Păcatul și sfințenia sunt așezate una lângă alta, pentru ca, văzându-le, să lepădăm pe unul și să primim pe cealaltă. Paginile care descriu ura, minciuna și trădarea lui Sanbalat și Tobia descriu și noblețea, consacrarea și jertfirea de sine ale lui Ezra și Neemia. Suntem lăsați liberi să copiem exemplul pe care-l dorim. Urmările groaznice ale călcării poruncilor lui Dumnezeu sunt așezate față în față cu binecuvântările care vin din ascultare. Noi înșine trebuie să hotărâm dacă vom suferi sau ne vom bucura de cealaltă.
-677-
Lucrarea de restatornicire și reformă, realizată de către robii reîntorși sub conducerea lui Zorobabel, Ezra și Neemia, prezintă un tablou al lucrării de restatornicire spirituală, care trebuie adusă la îndeplinire în zilele de încheiere a istoriei acestui pământ. Rămășița lui Israel era un popor slab, expus la distrugerile vrăjmașilor, dar, prin ei, Dumnezeu avea în plan păstrarea pe pământ a cunoașterii despre Sine și despre Legea Sa. Ei erau păzitorii închinării celei, adevărate, păstrătorii descoperirilor sfinte. Experiențele pe care le-au avut când au clădit templul și zidul Ierusalimului erau deosebite. Împotrivirea căreia a trebuit să-i facă față era puternică. Poverile purtate de către conducători în această lucrare erau grele, dar acești bărbați au mers înainte cu încredere neabătută, în umilința spiritului și sprijinire fermă pe Dumnezeu, crezând că El va face să biruiască adevărul Său. Asemenea împăratului Ezechia, Neemia “s-a alipit de Domnul, nu s-a abătut de la El și a păzit poruncile, și Domnul a fost cu el. (2 Împărați 18, 6. 7.)
Restatornicirea spirituală, pentru care lucrarea adusă la îndeplinire în zilele lui Neemia era un simbol, este accentuată în cuvintele lui Isaia: ‘Ei vor zidi iarăși vechile dărâmături, vor ridica năruirile din vechime, vor înnoi cetăți pustiite’. ‘Ai tăi vor ridica iarăși pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou pe temeliile străbune; vei fi numit ’Dregător de spărturi ”’ Cel ce drege drumurile, și face țara cu putință de locuit”. (Isaia 61, 4; 58, 12.)
Proorocul descrie aici pe poporul care, într-o vreme de depărtare generală de la adevăr și neprihănire, caută să restatornicească principiile care sunt temelia Împărăției lui Dumnezeu. Ei sunt restauratorii unei spărturi care a fost făcută în Legea lui Dumnezeu zidul pe care El l-a așezat în jurul aleșilor Săi, pentru protejarea lor și ascultarea de principiile dreptății, adevărului și curăției să fie apărarea lor permanentă.
-678-
În cuvinte cu înțeles clar, proorocul îndreaptă atenția către lucrarea specifică a acestui popor al rămășiței, care clădește zidul. “Dacă îți vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ți faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfințești pe Domnul, slăvindu-L, și dacă-L vei cinsti neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale și nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul, și Eu te voi sui pe înălțimile țării, te voi face să te bucuri de moștenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit”. (Isaia 58, 13.14.)
La vremea sfârșitului, orice instituție divină va fi restatornicită. Spărtura făcută în Lege atunci când Sabatul a fost schimbat de om urmează să fie reparată. Rămășița poporului lui Dumnezeu, stând înaintea lumii ca reformatori, trebuie să arate că Legea lui Dumnezeu este temelia oricărei reforme durabile și că Sabatul poruncii a patra trebuie să stea ca memorial al creațiunii, un amintitor continuu al puterii lui Dumnezeu. În cuvinte distincte și lămurite ei trebuie să prezinte nevoile ascultării de toate preceptele Decalogului. Constrânși de dragostea lui Hristos, ei trebuie să colaboreze cu El în reclădirea locurilor pustii. Ei trebuie să fie dregătorii spărturii, cei ce dreg drumurile și fac țara cu putință de locuit. (Vezi Isaia 58, 12.)