Profeți și Regi | Capitolul 46
În apropierea izraeliților care-și asumaseră sarcina reclădirii templului, locuiau samaritenii, un popor amestecat care luase ființă din căsătoria coloniștilor păgâni din provinciile Asiriei cu rămășița celor zece seminții care fusese lăsată în Samaria și în Galilea. În anii din urmă samaritenii pretindeau că se închinau Dumnezeului celui adevărat, dar în inimă și practică erau idolatri. Este adevărat, ei susțineau că idolii lor erau doar pentru a le reaminti de Dumnezeul cel viu, Conducătorul universului; cu toate acestea poporul era înclinat să se închine chipurilor cioplite.
În perioada de restaurare, acești samariteni au ajuns să fie cunoscuți ca vrăjmași ai lui Iuda și Beniamin. Auzind că “fiii robiei zidesc un Templu Domnului, Dumnezeului lui Israel, au venit la Zorobabel și la capii de familii” și și-au exprimat dorința să se unească cu ei la înălțarea acestuia. “Să zidim și noi cu voi”, le-au propus ei, “căci și noi chemăm ca și voi pe Dumnezeul vostru, și-l aducem jertfe din vremea lui Esar-Hadon, împăratul Asiriei, care ne-a adus acolo”. Dar favoarea pe care o cereau le-a fost refuzată. “Nu se cuvine să zidiți împreună cu noi Casa Dumnezeului nostru”, au răspuns conducătorii izraeliților. “Ci noi singuri o vom zidi Domnului, Dumnezeului lui Israel, cum ne-a poruncit împăratul Cir, împăratul Perșilor”. (Ezra 4, 1-3.)
-568-
Numai o rămășiță alesese să se întoarcă din Babilon, și acum, când își asumau o lucrare în aparență peste puterile lor, cei mai apropiați vecini au venit cu o ofertă de ajutor. Samaritenii aminteau de închinarea lor la adevăratul Dumnezeu și-și exprimau dorința să se împărtășească de privilegiile și binecuvântările legate de slujba templului. “Noi chemăm ca și voi, pe Dumnezeul vostru”, declarau ei. “Să zidim și noi cu voi”. Dacă însă fruntașii iudei ar fi acceptat această ofertă de ajutor, ei ar fi deschis o ușă pentru intrarea idolatriei. Ei au sesizat nesinceritatea samaritenilor. Și-au dat seama că ajutorul câștigat printr-o alianță cu acești oameni avea să fie ca un nimic în comparație cu binecuvântarea pe care așteptau s-o primească urmând poruncile clare ale lui Iehova.
Privitor la legătura pe care Israel trebuia să o aibă cu popoarele înconjurătoare, Domnul spusese prin Moise: “Să nu închei legământ cu ele, și să nu ai milă de ele. Să nu te încuscrești cu popoarele acestea căci ar abate de la Mine pe fiii tăi, și ar sluji astfel altor dumnezei; Domnul S-ar aprinde de mânie împotriva voastră și te-ar nimici îndată. Căci tu ești un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău, și Domnul Dumnezeul tău, te-a ales ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe fața pământului”. (Deuteronom 7, 2-4; 14, 2.)
-569-
Consecința care avea să urmeze intrării în legământ cu națiunile înconjurătoare a fost proorocită lămurit: “Domnul te va împrăștia printre toate neamurile, de la o margine a pământului până la cealaltă”, spusese Moise, “și acolo, vei sluji altor dumnezei pe care nu i-ai cunoscut nici tu, nici părinții tăi, dumnezei de lemn și de piatră. Între aceste neamuri, nu vei fi liniștit, și nu vei avea loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îți va face inima fricoasă, ochii lâncezi și sufletul îndurerat. Viața îți va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi și noapte, nu vei fi sigur de viața ta, în groaza care-ți va umple inima și în fața lucrurilor pe care ți le vor vedea ochii”. (Deuteronom 28, 64-67.) “Și dacă de acolo vei căuta pe Domnul, Dumnezeul tău”, fusese făgăduința, “Îl vei găsi, dacă-L vei căuta din toată inima ta și din tot sufletul tău”. (Deuteronom 4, 29.)
Zorobabel și tovarășii lui erau familiarizați cu acestea și multe alte scripturi asemănătoare și în recenta robie avuseseră dovadă după dovadă cu privire la împlinirea lor. Iar acum, după ce se pocăiseră de păcatele care aduseseră asupra lor și a părinților lor judecățile profetizate atât de clar prin Moise, după ce se întorseseră cu toată inima la Dumnezeu și-și reînnoiseră legătura cu El, prin legământ, li se îngăduise să se reîntoarcă în ludea ca să refacă ceea ce fusese distrus. Să intre chiar de la începutul lucrării lor în legământ cu idolatrii?
-570-
“Să nu închei legământ cu ele”, spusese Dumnezeu, iar aceia care se reconsacraseră de curând Domnului la altarul reclădit în fața ruinelor templului Său și-au dat seama că linia de demarcație între poporul Său și lume trebuia să fie totdeauna păstrată distinctă. Ei au refuzat să intre în alianță cu aceia care, deși cunoșteau cerințele Legii lui Dumnezeu, nu se supuneau pretențiilor ei.
Principiile stabilite în Deuteronomul pentru îndrumarea lui Israel trebuie să fie urmate de poporul lui Dumnezeu până la sfârșitul timpului. Prosperitatea adevărată depinde de menținerea legământului nostru cu Dumnezeu. Niciodată nu trebuie să ne îngăduim să compromitem principiul prin intrarea în alianță cu aceia care nu se tem de El.
Există o primejdie continuă ca cei care susțin a fi creștini să ajungă la concepția că pentru avea influență asupra celor ce sunt lumești trebuie ca într-o măsură oarecare să se asemene lumii. Însă cu toate că un asemenea drum poate părea că aduce avantaje mai mari, totdeauna se sfârșește cu pierdere spirituală. Poporul lui Dumnezeu trebuie să se păzească cu strictețe împotriva oricărei influențe subtile care caută intrare, prin mijlocirea unor ispite măgulitoare din partea vrăjmașilor adevărului. Copiii lui Dumnezeu sunt străini și călători în această lume, mergând pe o cale presărată cu primejdii. Ei nu trebuie să dea atenție subterfugiilor ingenioase și ispitelor ademenitoare, folosite pentru a-i îndepărta de la ascultare.
Nu sunt cei mai de temut vrăjmași ai cauzei lui Dumnezeu aceia care sunt cunoscuți și fățiș declarați. Cei care, asemenea vrăjmașilor lui Iuda și Beniamin, vin cu cuvinte plăcute și cu vorbe lingușitoare, urmărind în aparență un legământ de prietenie cu copiii lui Dumnezeu, aceia au o putere mai mare de amăgire. Oricine să fie cu băgare de seamă față de aceasta, pentru ca nu cumva o cursă ascunsă cu grijă și măiestrie să-l găsească nepregătit. Îndeosebi astăzi, când istoria pământului se încheie, Domnul cere de la copiii Săi o veghere care nu cunoaște odihnă. Însă cu toate că lupta este neîntreruptă, nimeni nu este lăsat să lupte singur. Îngerii ajută și-i ocrotesc pe cei care umblă smeriți înaintea lui Dumnezeu. Niciodată Domnul nostru nu-i va trăda pe aceia care se încred în El. Atunci când copiii Săi se apropie de El pentru a fi ocrotiți de cel rău, Domnul înalță în ajutorul lor, cu milă și dragoste, un steag împotriva vrăjmașului. “Nu vă atingeți de ei”, zice El, “căci sunt ai Mei. I-am săpat pe palmele Mele”.
-571-
Neobosiți în împotrivirea lor, samaritenii “au muiat inima poporului lui Iuda ; l-au înfricoșat, ca să-i împiedice să-l împiedice să zidească, și au mituit cu preț de argint pe sfetnici, ca să-i zădărnicească lucrarea. Așa a fost tot timpul vieții lui Cir, împăratul Perșilor”. (Ezra 4, 4.5.) Prin rapoarte neadevărate, au trezit neîncredere în mințile ușor influențabile către îndoială. Dar timp de mai mulți ani, puterile răului au fost ținute în frâu, iar poporul din ludea a avut libertatea să-și continue lucrarea.
În timp ce Satana se lupta să influențeze cele mai înalte autorități în împărăția Medo-Persiei ca să manifeste dezaprobare față de poporul lui Dumnezeu, îngerii lucrau în favoarea exilaților. Lupta era de așa natură încât întregul Cer era interesat. Prin proorocul Daniel ni se dă o priveliște a acestei lupte puternice dintre forțele binelui și ale răului. Timp de trei săptămâni, Gabriel a luptat cu forțele întunericului, căutând să anihileze influențele care lucrau asupra minții lui Cir și înainte ca lupta să se încheie, Însuși Hristos a venit în ajutorul lui Gabriel. “Căpetenia împărăției Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci și una de zile”, declară Gabriel; “însă iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor, și am ieșit biruitor acolo lângă împărații Persiei”. (Daniel 10, 13.) Tot ce a putut face cerul în favoarea poporului lui Dumnezeu, a fost făcut. Biruința a fost în cele din urmă câștigată, forțele vrăjmașului au fost ținute în frâu în toate zilele lui Cir și în toate zilele fiului său Cambise, care a domnit aproape șapte ani și jumătate.
-572-
Aceasta a fost o vreme de minunate ocazii pentru iudei. Cei mai înalți slujitori ai cerului lucrau asupra inimilor împăraților și toate acestea pentru ca poporul lui Dumnezeu să lucreze neobosit pentru a aduce la îndeplinire decretul lui Cir. Ei n-ar fi trebuit să cruțe nici un efort pentru a restatornici templul și slujbele lui și nici pentru a se restabili în căminele lor din ludea. Dar în ziua puterii lui Dumnezeu, mulți s-au dovedit lipsiți de bunăvoință. Împotrivirea vrăjmașilor lor era puternică și hotărâtă, și treptat, clăditorii și-au pierdut curajul. Unii nu puteau uita scena de la punerea pietrei unghiulare, când mulți își exprimaseră lipsa de încredere în lucrarea întreprinsă. Și pe măsură ce samaritenii deveneau mai îndrăzneți, mulți dintre iudei se întrebau dacă, după toate acestea era vremea pentru reclădire. Aceste simțăminte s-au împrăștiat repede. Mulți dintre lucrători, descurajați și deprimați, s-au întors la casele lor ca să-și reia preocupările obișnuite ale vieții.
În timpul domniei lui Cambise, lucrarea la templu a înaintat încet, iar în timpul domniei falsului Smerdis (numit în Ezra 4, 7 Artaxerse), samaritenii au amăgit pe acest impostor fără scrupule să dea un decret prin care se interzicea iudeilor să-și reclădească templul și cetatea.
-573-
Timp de peste un an templul a fost neglijat și aproape uitat. Poporul locuia în casele lui și lupta să realizeze prosperitate vremelnică, dar situația lui era de plâns. Cu toate că au lucrat cu toată puterea, n-au prosperat. Chiar și elementele naturii păreau să comploteze împotriva lor. Deoarece lăsaseră templul în paragină, Domnul le-a trimis o secetă distrugătoare peste ogoare. Dumnezeu le dăruise din belșug roade pe câmp și în grădini, grâu, must și untdelemn, ca dovadă a favorii Sale, dar din cauză că ei folosiseră în mod egoist aceste daruri bogate, binecuvântările le-au fost retrase. Acestea erau stările existente în timpul primei părți a domniei lui Dariu Histaspe. Atât din punct de vedere spiritual cât și material, izraeliții erau într-o stare de plâns. Atât de mult murmuraseră și se îndoiseră, atâta timp aleseseră să pună interesele lor pe primul loc, încât atunci când priveau cu indiferență templul Domnului în ruine, mulți au pierdut din vedere planul urmărit de Dumnezeu prin restabilirea lor în ludea, și aceștia ziceau: “N-a venit încă vremea pentru zidirea din nou a Casei Domnului!” (Hagai 1, 2.)
Dar chiar și acest ceas întunecat nu era fără nădejde pentru aceia a căror încredere era în Dumnezeu. Proorocii Hagai și Zaharia au fost ridicați să facă față crizei. Prin mărturii mișcătoare, acești soli rânduiți au descoperit poporului cauza necazurilor lui. Lipsa prosperității vremelnice era urmarea neglijării de-a așeza interesele lui Dumnezeu pe primul plan, au declarat profeții. Dacă izraeliții ar fi onorat pe Dumnezeu, dacă l-ar fi dovedit respectul și cinstea cuvenită, făcând din construirea casei Sale prima lor preocupare, ei ar fi chemat prin aceasta prezența și binecuvântarea Sa.
-574-
Acelora care se descurajaseră, Hagai le-a adresat întrebarea cercetătoare: “Dar pentru voi a venit oare vremea să locuiți în case căptușite cu tavan, când Casa aceasta stă dărâmată? Așa vorbește acum Domnul oștirilor: ‘Uitați-vă cu băgare de seamă la căile voastre!’. De ce ați făcut atât de puțin? De ce vă îngrijiți de casele voastre și nu aveți grijă de Casa Domnului? Unde este zelul vostru pe care l-ați simțit odinioară pentru reclădirea Casei Domnului? Ce ați câștigat slujind eului vostru? Dorința de a scăpa de sărăcie v-a condus să neglijați templul, iar această neglijență a adus asupra voastră lucrul de care vă temeați. ‘Semănați mult, și strângeți puțin, mâncați și tot nu vă săturați, beți și tot nu vă potoliți setea, vă îmbrăcați și tot nu vă e cald; și cine câștigă o simbrie, o pune într-o pungă spartă!’” (Hagai 1, 4-6.)
Apoi, prin cuvinte pe care ei nu puteau să nu le înțeleagă, Domnul le-a descoperit cauza care-i dusese la această lipsă. “Vă așteptați la mult, și iată că ați avut puțin; l-ați dus acasă, dar Eu l-am suflat. Pentru ce? zice Domnul oștirilor. Din pricina Casei Mele, care stă dărâmată, pe când fiecare din voi aleargă pentru casa lui. De aceea cerurile nu v-au dat roua, și pământul nu și-a dat roadele. Am chemat seceta peste țară, peste munți, peste grâu, peste must, peste untdelemn, peste tot ce poate aduce pământul, peste oameni și peste vite, și peste tot lucrul mâinilor voastre”. (Hagai 1, 9-11.)
-575-
“Uitați-vă cu băgare de seamă la căile voastre!” i-a îndemnat Domnul. “Suiți-vă pe munte, aduceți lemne și zidiți Casa! Eu Mă voi bucura de lucrul acesta, și voi fi proslăvit”. (Hagai 1, 7.8.)
Solia de sfat și de mustrare dată prin Hagai a atins inima conducătorilor poporului lui Israel. Ei simțeau că Dumnezeu era într-adevăr cu ei. Nu îndrăzneau să disprețuiască îndrumările repetate trimise lor, și anume că prosperitatea, atât cea trecătoare cât și cea spirituală, depindea de ascultarea credincioasă de poruncile lui Dumnezeu. Treziți de avertizările proorocului, Zorobabel și Iosua, împreună cu “toată rămășița poporului, au ascultat glasul Domnului, Dumnezeului lor, și cuvintele proorocului Hagai”. (Hagai 1, 12.)
De îndată ce Israel s-a hotărât să asculte, cuvintele de mustrare au fost urmate de o solie de încurajare. “Hagai, trimisul Domnului, a zis poporului, după porunca Domnului: ‘Eu sunt cu voi, zice Domnul’. Domnul a trezit duhul lui Zorobabel, și duhul lui Iosua, și duhul întregii rămășițe a poporului. Așa că ei au venit și s-au pus pe lucru în Casa Domnului oștirilor, Dumnezeul lor”. (Hagai 1, 13.14.)
În mai puțin de o lună, după ce lucrarea de la templu a fost reluată, clăditorii au primit o altă solie mângâietoare. “Acum fii tare, Zorobabel!” a îndemnat Însuși Domnul prin proorocul Său. “Fii tare și tu, Iosua!… Fii tare și tu, tot poporul din țară, zice Domnul, și lucrați! Căci Eu sunt cu voi, zice Domnul oștirilor”. (Hagai 2, 4.)
Lui Israel tăbărât înaintea muntelui Sinai, Domnul îi spusese: “Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel, și voi fi Dumnezeul lor. Ei vor cunoaște că Eu sunt Domnul Dumnezeul lor, care i-am scos din țara Egiptului, ca să locuiesc în mijlocul lor. Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor”. (Exod 29, 45.46.) Iar acum în ciuda faptului că “au fost neascultători și au întristat pe Duhul Lui cel Sfânt” (Isaia 63, 10), Domnul și-a întins încă o dată mâna să-i salveze prin soliile proorocului Său. Ca recunoaștere a conlucrării cu planul Său, El Își reînnoia legământul prin care Duhul Său avea să rămână între ei și-i îndemna: “Nu vă temeți!”
-576-
Copiilor Săi de astăzi Domnul le spune: “Fiți tari … lucrați, căci Eu sunt cu voi”. Totdeauna creștinul are un ajutor puternic în Domnul. Poate că nu cunoaștem modul în care ne ajută Dumnezeu, dar știm un lucru: niciodată El nu-i va părăsi pe aceia care își pun încrederea în El. Dacă creștinii ar ști de câte ori Domnul le-a rânduit calea pentru ca planurile vrăjmașului cu privire la ei să nu se împlinească, nu s-ar mai poticni plângându-se. Credința lor s-ar întemeia pe Dumnezeu și nici o încercare n-ar avea putere să-i doboare. Ei L-ar recunoaște ca înțelepciunea și tăria lor, și El ar face să se împlinească ceea ce dorește să lucreze prin ei.
Îndemnurile stăruitoare și încurajările date prin Hagai au fost întărite și completate de Zaharia, pe care Dumnezeu l-a ridicat să-i stea alături pentru a-l îndemna pe Israel să împlinească porunca de a se ridica să zidească. Prima solie a lui Zaharia a fost asigurarea că niciodată Cuvântul lui Dumnezeu nu dă greș și o făgăduință de binecuvântare pentru toți aceia care se vor prinde de cuvântul cel sigur al proorociei.
-577-
Cu ogoarele pustiite, cu mica lor rezervă de hrană care scădea cu repeziciune, și înconjurați cum erau de popoare neprietenoase, izraeliții au înaintat totuși prin credință, ca răspuns la chemarea solilor lui Dumnezeu, și au lucrat cu sârguință pentru a restaura templul ruinat. Era o lucrare care cerea o încredere neabătută în Dumnezeu. Pe când poporul se străduia să-și facă partea și căuta o reînnoire a harului lui Dumnezeu în inimă și viață, solie după solie le-a fost dată prin Hagai și Zaharia, cu asigurarea că această credință avea să fie răsplătită bogat iar Cuvântul lui Dumnezeu privitor la slava viitoare a templului ale cărui ziduri le înălțau nu avea să rămână neîmplinit. Chiar în această clădire urma să Se arate, la împlinirea vremii, dorința tuturor popoarelor, ca Învățător și Mântuitor al omenirii.
În felul acesta, clăditorii n-au fost lăsați să se lupte singuri; “cu ei erau proorocii lui Dumnezeu care-i ajutau” (Ezra 5, 2), și Însuși Domnul oștirilor spusese: “Fii tare … și lucrați: căci Eu sunt cu voi”. (Hagai 2, 4.)
O dată cu pocăința din inimă și cu voința de a înainta prin credință, a venit și făgăduința prosperității pământești. “Din ziua aceasta”, a spus Domnul, “Îmi voi da binecuvântarea Mea”. (Hagai 2, 19.)
Lui Zorobabel, conducătorul lor — care în toți anii de la întoarcerea lui din Babilon fusese atât de greu încercat i s-a dat solia cea mai prețioasă. Avea să vină ziua, zicea Domnul, când toți vrăjmașii poporului Său ales vor fi nimiciți. “În ziua aceea, zice Domnul oștirilor, pe tine Zorobabele, robul Meu … te voi păstra ca pe o pecete, căci Eu te-am ales”. (Hagai 2, 23.) Acum guvernatorul lui Israel putea vedea însemnătatea providenței care-l condusese prin descurajare și necazuri, putea înțelege planul lui Dumnezeu în toate.
-578-
Acest cuvânt personal dat lui Zorobabel a fost lăsat în Scriptură pentru încurajarea copiilor lui Dumnezeu din toate veacurile. Dumnezeu are un plan atunci când trimite încercarea peste copiii Săi. Niciodată nu-i conduce altfel de cum ar alege ei să fie conduși, dacă ar vedea sfârșitul de la început și ar înțelege slava planului pe care îl împlinesc. Tot ce aduce El asupra lor ca încercare sau probă vine pentru ca ei să fie tari să lucreze și să sufere pentru El.
Soliile date prin Hagai și Zaharia au trezit poporul să facă orice efort posibil pentru reclădirea templului. Dar în timp ce lucrau, erau hărțuiți cu răutate de samariteni și de alții care născoceau tot felul de piedici. Într-o împrejurare, slujbașii împărăției medo-persane din provincia aceea au vizitat Ierusalimul și au cerut numele aceluia care autorizase restaurarea clădirii. Dacă în vremea aceea iudeii nu s-ar fi încrezut în Domnul pentru călăuzire, această cercetare ar fi putut avea urmări dezastruoase pentru ei. “Dar ochiul lui Dumnezeu veghea asupra bătrânilor iudeilor. Și au lăsat să meargă înainte lucrările până la trimiterea unei înștiințări către Dariu”. (Ezra 5, 5.) Slujbașilor li s-a răspuns atât de înțelept încât ei s-au hotărât să scrie o scrisoare lui Dariu Histaspe, pe atunci împăratul Medo-Persiei, atrăgându-i atenția la decretul originar dat de Cir, care poruncise reclădirea casei Domnului de la Ierusalim, și ca toate cheltuielile să fie plătite din tezaurul împăratului.
-579-
Dariu a căutat acest decret și l-a găsit, iar ca urmare a poruncit acelora care cercetaseră să îngăduie continuarea reclădirii templului. “Lăsați să meargă înainte lucrările acestei case a lui Dumnezeu”, a poruncit el, “dregătorul iudeilor și bătrânii iudeilor s-o zidească iarăși pe locul unde era”, Mai mult, Dariu a continuat: “lată porunca pe care o dau cu privire la ce veți avea de făcut față de acești bătrâni ai iudeilor, pentru zidirea acestei case a lui Dumnezeu: cheltuielile, luate din averile împăratului venite din birurile de dincolo de Râu, să fie plătite îndată oamenilor acestora, că să nu înceteze lucrul. Lucrurile trebuincioase pentru arderile de tot ale Dumnezeului cerului, viței, berbeci și miei, grâu, sare, vin și untdelemn, să li se dea, la cerere, preoților din Ierusalim, zi de zi, și fără nici o lipsă, ca să aducă jertfe de bun miros Dumnezeului cerurilor, și să se roage pentru viața împăratului și a fiilor lui”. (Ezra 6, 7-10.)
Împăratul a poruncit mai departe să fie aplicate pedepse aspre acelora care ar schimba în vreun fel porunca și a încheiat cu această deosebită declarație: “Dumnezeu care a pus să locuiască în locul acela Numele Lui, să răstoarne pe orice împărat și pe orice popor, care ar întinde mâna să calce cuvântul meu ca să nimicească această casă a lui Dumnezeu din Ierusalim! Eu, Dariu, am dat porunca aceasta. Să fie împlinită întocmai”. (Ezra 6, 12.) În felul acesta, Domnul a pregătit calea pentru terminarea templului.
Cu luni de zile mai înainte ca acest decret să fie dat, izraeliții continuaseră să lucreze prin credință, proorocii lui Dumnezeu ajutându-i prin solii date la timp prin care planul divin pentru Israel a fost ținut în atenția lucrătorilor. La două luni după ce ultima solie a lui Hagai care ne este raportată a fost dată, Zaharia a avut o serie de vedenii cu privire la lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. Aceste solii date sub formă de parabole și simboluri au venit în timpul unei mari nesiguranțe și îngrijorări și au fost de o însemnătate deosebită pentru bărbații care mergeau înainte în Numele Dumnezeului lui Israel. Conducătorilor li se părea că îngăduința dată iudeilor să reclădească era pe cale să fie retrasă; viitorul părea foarte întunecat. Dumnezeu a văzut că poporul Său avea nevoie să fie susținut și încurajat printr-o descoperire a dragostei și îndurării Sale fără margini.
-580-
În vedenie Zaharia a auzit pe Îngerul Domnului întrebând: “Doamne al oștirilor, până când nu vei avea milă de Ierusalim, și de cetățile lui Iuda, pe care Te-ai mâniat în acești șaptezeci de ani!” “Domnul a răspuns cu vorbe bune, cu vorbe de mângâiere, îngerului care vorbea cu mine”, a zis Zaharia.
“Și îngerul care vorbea cu mine, mi-a zis: ‘Strigă și zi: Așa vorbește Domnul oștirilor: Sunt plin de o mare mânie împotriva neamurilor îngâmfate; căci Mă mâniasem numai puțin, dar ele au ajutat spre nenorocire. De aceea așa vorbește Domnul: Mă întorc cu îndurare spre Ierusalim; Casa Mea va fi zidită … și funia de măsurat se va întinde asupra Ierusalimului’”. (Zaharia 1, 12-16.)
Proorocul a fost îndrumat să proorocească: “Așa vorbește Domnul oștirilor: Cetățile Mele vor avea iarăși belșug de bunătăți, Domnul va mângâia iarăși Sionul, va alege iarăși Ierusalimul”. (Zaharia 1, 17.)
-581-
Apoi Zaharia a văzut forțele care “au risipit pe Iuda, pe Israel și Ierusalimul”, simbolizate prin patru coarne. Îndată după aceea a văzut patru fierari, care reprezentau uneltele folosite de Domnul pentru restatornicirea poporului Său și a Casei Sale de închinare. (Vezi Zaharia 1, 18-21.)
“Am ridicat ochii”, spunea Zaharia, “m-am uitat, și iată că era un om care ținea în mână o funie de măsurat. L-am întrebat: ‘Unde te duci?’ și el mi-a zis: ‘Mă duc să măsor Ierusalimul, ca să văd ce lățime și ce lungime are. Și îngerul, care vorbea cu mine, a înaintat, și un alt înger i-a ieșit înainte’. El i-a zis: ‘Aleargă de vorbește tânărului acestuia, și spune-i: Ierusalimul va fi o cetate deschisă, din pricina mulțimii oamenilor și vitelor care vor fi în mijlocul lui; Eu Însumi — zice Domnul — voi fi un zid de foc de jur împrejurul lui; și voi fi slava lui în mijlocul lui!’” (Zaharia 2, 1-5.)
Dumnezeu poruncise ca Ierusalimul să fie rezidit, vedenia cu măsurarea cetății fiind o asigurare că El va da mângâiere și putere celor apăsați ai Lui, și va împlini față de ei făgăduințele legământului său veșnic. Grija Lui ocrotitoare, spunea El, va fi ca “un zid de foc de jur împrejur” și prin ei slava Sa, va fi descoperită tuturor fiilor oamenilor: Ceea ce aducea la îndeplinire pentru poporul Său urma să fie cunoscut pe tot pământul. “Strigă de bucurie și veselie, locuitoare a Sionului, căci mare este în mijlocul tău Sfântul lui Israel”. (Isaia 12, 6.)