Profeți și Regi | Capitolul 33
Influențele tăcute dar puternice puse în mișcare de soliile proorocilor cu privire la robia babiloniană au contribuit la pregătirea căii pentru o reformă, care a avut loc în anul al optsprezecelea al domniei lui. Această mișcare reformatoare, prin care judecățile care amenințau au fost îndepărtate pentru o vreme, s-a născut într-un mod cu totul neașteptat prin descoperirea și studierea unei părți a Sfintei Scripturi care, timp de mulți ani, fusese în mod ciudat pusă într-un loc nepotrivit și pierdută.
Cu aproape un secol mai înainte, în timpul primului Paște sărbătorit de Ezechia, se luaseră măsuri pentru citirea publică, zilnică a cărții legii în fața poporului de către preoții învățători. Tocmai păzirea rânduielilor raportate de Moise, îndeosebi cele date în cartea legământului, care constituie o parte a Deuteronomului, a fost cea care a făcut ca domnia lui Ezechia să fie atât de prosperă. Dar Manase îndrăznise să îndepărteze aceste rânduieli; și în timpul domniei lui, copia de la templu a cărții legii se pierduse printr-o neglijență totală. În felul acesta, timp de mai mulți ani, poporul de rând a fost lipsit de îndrumare.
-393-
Manuscrisul, multă vreme pierdut a fost găsit în templu de către Hilchia, marele preot, în timp ce clădirea era supusă unei reparații capitale, în armonie cu planul împăratului de conservare a clădirii sfinte. Marele preot a înmânat cartea prețioasă lui Șafan, un cărturar învățat, care a citit-o și apoi a dus-o la împărat împreună cu relatarea descoperirii.
Iosia a fost profund mișcat când a auzit pentru prima dată lectura îndemnurilor și avertizărilor raportate în acest manuscris vechi. Niciodată mai înainte nu-și dăduse seama atât de profund de claritatea cu care Dumnezeu pusese înaintea lui Israel “viața și moartea, binecuvântarea și blestemul” (Deuteronom 30, 19), și cum de repetate ori fuseseră îndemnați să aleagă calea vieții, ca să devină o laudă pe pământ, o binecuvântare pentru toate popoarele. “Întăriți-vă și îmbărbătați-vă! Nu vă temeți și nu vă înspăimântați” … fusese îndemnat Israel prin Moise; “căci Domnul, Dumnezeul tău, va merge El Însuși cu tine, nu te va părăsi și nu te va lăsa”. (Deuteronom 31, 6.)
Cartea abunda în asigurări privitoare la bunăvoința lui Dumnezeu de a-i mântui în chip desăvârșit pe aceia care aveau să-și pună încrederea deplină în El. Așa cum lucrase la eliberarea lor din robia egipteană, tot așa avea să lucreze și la întemeierea lor în țara făgăduinței și la așezarea lor în fruntea popoarelor pământului.
Încurajările date ca răsplată a ascultării erau însoțite de proorocii cu privire la judecăți împotriva celor neascultători; și când împăratul a auzit cuvintele inspirate, a recunoscut în tabloul pus înaintea lui condițiile care erau asemănătoare cu acelea care existau în realitate în împărăția lui. În legătură cu aceste descrieri profetice ale depărtării de Dumnezeu, a fost uimit să găsească declarații clare cu privire la urmarea faptului că ziua nenorocirii avea să vină cu grabă și că nu va fi nici o scăpare. Limbajul era clar; nu putea fi nici o greșeală în înțelegerea cuvintelor. La încheierea volumului, printr-o succintă prezentare a procedeelor lui Dumnezeu cu Israel și printr-o repetare a evenimentelor viitoare, aceste probleme au fost lămurite deplin. În auzul întregului Israel, Moise declarase:
-394-
“Luați aminte ceruri, și voi vorbi;Ascultă, pământule, cuvintele gurii mele,Ca ploaia să curgă învățăturile mele,Ca roua să cadă cuvântul meu,Ca ploaia repede pe verdeață,Ca picăturile de ploaie pe iarbă!Căci voi vesti Numele Domnului.Dați slavă Dumnezeului nostru!El este Stânca;Lucrările Lui sunt desăvârșite,Căci toate căile Lui sunt drepte;El este un Dumnezeu credincios și fără nedreptateEl este drept și curat”.
(Deuteronom 32, 1-4.)
“Adu-ți aminte de zilele din vechime,Socotește anii, vârstă de oameni după vârstă de oameni,Întreabă pe tatăl tău și te va învăța,Pe bătrânii tăi și îți vor spune.Când Cel Prea Înalt a dat o moștenire neamurilor,Când a despărțit pe copiii oamenilor,A pus hotare popoarelor,După numărul copiilor lui Israel,Căci partea Domnului este poporul Lui,Iacov este partea Lui de moștenire. El l-a găsit într-un ținut pustiu,Într-o singurătate plină de urlete înfricoșate;l-a înconjurat, l-a îngrijit,Și l-a păzit ca lumina ochiului Lui”
(Versetele 7-10.)
-395-
“Dar Israel a nesocotit Stânca mântuirii lui,L-a întărâtat la gelozie prin dumnezei străiniL-au mâniat prin urâciuni;Au adus jertfe dracilor,Unor idoli care nu sunt dumnezei,Unor dumnezei pe care nu-i cunoșteau,Dumnezei noi, veniți de curând,De care nu se temuseră părinții voștri.Ai părăsit Stânca cea care te-a născut,Și ai uitat pe Dumnezeul care te-a întocmit.
Domnul a văzut lucrul acesta,Și S-a mâniat,S-a supărat pe fiii și fiicele Lui.El a zis: Îmi voi ascunde Fața de ei,Și voi vedea care le va fi sfârșitul,Căci sunt un neam stricat,Sunt niște copii necredincioși.Mi-au întărâtat geloziaPrin ceea ce nu este Dumnezeu,M-au mâniat prin idolii lor deșerți;Și Eu îi voi întărâta la geloziePrintr-un popor care nu este popor.Îi voi mânia printr-un neam fără pricepere.
Voi îngrămădi toate nenorocirile peste ei,Îmi voi arunca toate săgețile împotriva lor.Vor fi topiți de foame, stinși de friguri,Și de boli cumplite;Voi trimite în ei dinții fiarelor sălbaticeȘi otrava șerpilor.
Ei sunt un neam care și-a pierdut bunul simțȘi nu-i pricepere în ei.Dacă ar fi fost înțelepți, ar înțelege,Și s-ar gândi la ce li se va întâmpla! Cum ar urmări unul singur o mie din ei,Și cum ar pune doi pe fugă zece mii,Dacă nu i-ar fi vândut Stânca,Dacă nu i-ar fi vândut Domnul?Căci stânca lor nu este Stânca noastră,Vrăjmașii noștri înșișiSunt judecători în această privință.
-396-
Oare nu este ascuns lucrul acesta la Mine?Pecetluit în comorile Mele?A Mea este răzbunarea și Eu voi răsplăti,Când va începe să le alunece piciorul!Căci ziua nenorocirii este aproape,Și ceea ce-i așteaptă nu va zăbovi”.
(Versetele 15-21.23.24.28-31.34.35.)
Acestea și alte pasaje asemănătoare i-au făcut cunoscut lui dragostea lui Dumnezeu pentru poporul Său și oroarea Sa față de păcat. Când a citit poruncile privitoare la judecata grabnică asupra acelora care vor stărui în răzvrătire, împăratul s-a cutremurat pentru viitor. Stricăciunea lui Iuda fusese mare; care avea să fie urmarea apostaziei lor continue?
În anii dinainte, împăratul nu fusese indiferent față de idolatria predominantă. “În al optulea an al domniei lui, pe când era încă tânăr”, se consacrase pe deplin în slujirea lui Dumnezeu. Patru ani mai târziu, la vârsta de douăzeci de ani, făcuse un efort stăruitor să îndepărteze ispita de la supușii lui, curățind “Iuda și Ierusalimul de locurile înalte și de dumbrăvi, de chipurile cioplite și de chipurile turnate … Au dărâmat înaintea lui altarele Baalilor, și au tăiat stâlpii închinați soarelui, care erau deasupra lor; a sfărâmat idolii Astarteei, chipurile cioplite și chipurile turnate, le-a făcut praf, a presărat pe mormintele celor ce le aduseseră jertfe și a ars oasele preoților pe altarele lor. Astfel a curățit Iuda și Ierusalimul”. (2 Cronici 34, 3-5.)
-397-
Nemulțumindu-se să facă o lucrare deplină numai în țara lui Iuda, tânărul conducător și-a extins eforturile și la acele părți ale Palestinei ocupate anterior de cele zece seminții ale lui Israel, din care acum mai erau doar o rămășiță slabă. “La fel”, spune raportul, “a făcut în cetățile lui Manase, lui Efraim, lui Simeon și chiar ale lui Neftali”. Nu s-a întors la Ierusalim până ce n-a străbătut în lung și în lat această regiune de locuințe ruinate “și a dărâmat altarele, a făcut bucăți idolii închinați Astarteei, și chipurile cioplite le-a făcut praf și a tăiat toți stâlpii închinați soarelui în toată țara lui Israel”. (Versetele 6.7.)
-398-
În felul acesta, Iosia, încă din prima tinerețe, se străduise să se folosească de poziția lui ca împărat pentru a înălța principiile Legii sfinte a lui Dumnezeu. Iar acum, în timp ce Șafan cărturarul îi citea din cartea legii, împăratul a descoperit în acest volum un tezaur de cunoștințe, un aliat puternic în lucrarea de reformă pe care dorea atât de mult s-o vadă îndeplinită în țară. S-a hotărât să meargă în lumina sfaturilor ei și astfel să facă tot ce-i stătea în putere pentru a face cunoscut poporului învățăturile ei și a-i conduce, dacă va fi cu putință, la cultivarea respectului și dragostei pentru Legea Cerului.
Dar era oare cu putință să aducă la îndeplinire reforma necesară? Israel aproape ajunsese la limitele răbdării divine; în curând, Dumnezeu avea să Se ridice să-i pedepsească pe aceia care aduseseră dezonoare asupra Numelui Său; mânia lui Dumnezeu se aprinsese deja împotriva poporului. Copleșit de amărăciune și de descurajare, Iosia și-a sfâșiat hainele, s-a plecat înaintea lui Dumnezeu în agonia sufletului, căutând iertare pentru păcatele unei națiuni nepocăite.
În vremea aceea, profetesa Hulda locuia în Ierusalim, aproape de templu. Gândul împăratului plin de presimțiri îngrijorătoare s-a îndreptat spre ea și s-a hotărât să-L întrebe pe Domnul, prin acel sol ales, să afle, dacă era posibil, dacă prin orice mijloc al puterii lui lăuntrice ar putea salva pe Iuda cel rătăcit aflat acum în pragul ruinei.
Gravitatea situației și respectul pe care-l avea față de proorociță l-au făcut să aleagă ca soli pentru a-i trimite la ea pe primii oameni din împărăție. “Duceți-vă”, le-a poruncit el, “și întrebați pe Domnul pentru mine, pentru popor și pentru Iuda, cu privire la cuvintele cărții acesteia care s-a găsit; căci mare este mânia Domnului care s-a aprins împotriva noastră, pentru că părinții noștri n-au ascultat cuvintele cărții acesteia și n-au împlinit tot ce ne este poruncit în ea”. (2 Împărați 22, 13.)
-399-
Prin Hulda Domnul i-a trimis lui un cuvânt prin care i-a spus că distrugerea Ierusalimului nu putea fi evitată. Chiar dacă s-ar umili acum înaintea lui Dumnezeu, poporul nu putea scăpa de pedeapsă. Atât de mult se împietriseră sufletele lor prin săvârșirea răului, încât dacă judecata nu avea să vină asupra lor, în scurtă vreme ei aveau să se întoarcă la aceeași viețuire păcătoasă. “Spuneți omului care v-a trimis la mine”, zice profeteasa: “așa vorbește Domnul: ‘lată, voi trimite nenorociri asupra locului acestuia și asupra locuitorilor lui, după cuvintele cărții pe care a citit-o împăratul lui Iuda. Pentru că M-au părăsit și au adus tămâie altor dumnezei, mâniindu-Mă prin toate lucrările mâinilor lor, mânia Mea s-a aprins împotriva locului acestuia, și nu se va stinge.’” (Versetele 15-17.)
Dar pentru că împăratul și-a umilit inima înaintea lui Dumnezeu, Domnul avea să recunoască promptitudinea lui în căutarea iertării și a milei. Lui i-a fost trimisă solia: “Pentru că ți s-a mișcat inima, pentru că te-ai smerit înaintea Domnului când ai auzit ce am spus împotriva acestui loc și împotriva locuitorilor lui, care vor ajunge de spaimă și de blestem, și pentru că ți-ai sfâșiat hainele și ai plâns înaintea Mea, și Eu am auzit — zice Domnul; — de aceea, iată, te voi adăuga la părinții tăi, vei fi adăugat în pace în mormântul tău, și nu-ți vor vedea ochii toate nenorocirile pe care le voi aduce asupra locului acestuia”. (Versetele 19.20.)
-400-
Împăratul trebuia să lase pe seama lui Dumnezeu evenimentele viitoare. El nu putea schimba hotărârile veșnice ale lui Iehova. Dar, prin anunțarea judecăților pedepsitoare ale cerului, Domnul n-a îndepărtat ocazia pentru pocăință și reformă; și, văzând în aceasta dispoziția din partea lui Dumnezeu de a amesteca judecățile cu milă, s-a hotărât să facă tot ce-i stătea, în putere pentru a înfăptui reformele stabilite. El a convocat îndată o mare adunare, la care au fost invitați bătrânii și magistrații din Ierusalim și Iuda, împreună cu poporul de rând. Aceștia, împreună cu preoții și leviții, s-au întâlnit cu împăratul în curtea templului.
Împăratul personal a citit înaintea acestei mari adunări “toate cuvintele din cartea legământului pe care o găsiseră în Casa Domnului”. (2 Împărați 23, 2.) Lectorul a fost profund impresionat și a rostit solia cu patos și cu o inimă zdrobită. Ascultătorii au fost adânc mișcați. Intensitatea simțămintelor ce se arătau pe chipul împăratului, însăși solemnitatea soliei, avertizarea cu privire la judecățile care aveau să vină — toate acestea și-au făcut efectul și mulți s-au hotărât să se unească cu împăratul pentru a căuta iertare.
Sa propus ca aceia care aveau cea mai înaltă autoritate să se unească cu poporul în legământ solemn înaintea lui Dumnezeu pentru a conlucra într-un efort de a face schimbări hotărâte: “Împăratul stătea pe scaunul lui împărătesc și a făcut legământ înaintea Domnului, îndatorându-se să urmeze pe Domnul și să păzească poruncile, învățăturile și legile Lui din toată inima și din tot sufletul lui, ca să împlinească astfel cuvintele legământului acestuia scrise în cartea aceasta”. Răspunsul a fost mai entuziast decât îndrăznise împăratul să spere: “Și tot poporul a intrat în legământ”. (Versetul 3.)
-401-
În reforma care a urmat, împăratul și-a îndreptat atenția să distrugă orice urmă de idolatrie care mai era. Locuitorii țării practicaseră atât de mult obiceiurile popoarelor înconjurătoare, închinându-se chipurilor de lemn și de piatră, încât părea peste puterea omului de a îndepărta orice urmă a acestor păcate. Dar a stăruit în străduința lui de a curăța țara. Cu hotărâre s-a împotrivit idolatriei, omorând “pe toți preoții înălțimilor”…. “Mai mult, a stârpit pe cei ce chemau duhurile, pe cei ce spuneau viitorul, terafimii, idolii și toate urâciunile care se vedeau în țara lui Iuda și la Ierusalim, ca să împlinească astfel cuvintele legii scrise în cartea pe care o găsise preotul Hilchia în casa Domnului”. (Versetele 20.24.)
În zilele divizării împărăției, cu veacuri mai înainte, când Ieroboam, fiul lui Nebat, sfidând cu îndrăzneală pe Dumnezeul căruia se închina Israel, a căutat să îndepărteze inima poporului de la slujbele templului din Ierusalim către forme noi de închinare, a clădit un altar nesfințit la Betel. În timpul consacrării acestui altar, unde, în anii care aveau să vină, mulți urmau să fie amăgiți de practicile idolatre, a apărut deodată un bărbat al lui Dumnezeu din Iuda cu cuvinte de condamnare pentru practicile hulitoare. “El strigase împotriva altarului, zicând:
-402-
‘Altarule! Altarule! Așa vorbește Domnul: lată că se va naște un fiu casei lui David; numele lui va fi Iosia; el va junghia pe tine, pe preoții înălțimilor, care ard tămâie pe tine și pe tine se vor arde oseminte omenești!’” (1 Împărați 13, 2.) Această avertizare fusese însoțită de un semn prin care se dovedea că acel cuvânt rostit era de la Dumnezeu.
Trecuseră trei veacuri. În timpul reformei aduse la îndeplinire de, împăratul însuși era la Betel, unde se găsea acest altar vechi. Proorocia rostită cu mulți ani înainte în prezența lui Ieroboam avea să fie acum împlinită literal:
“A dărâmat și altarul de la Betel și înălțimile făcute de Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască; a ars înălțimea și a prefăcut-o în țărână și a ars idolul Astarteei.
Întorcându-se și văzând mormintele care erau acolo în munte, a trimis să ia oasele din morminte și le-a ars pe altar și l-a pângărit, după cuvântul Domnului, rostit prin omul lui Dumnezeu care vestise aceste lucruri.
El a zis: ‘Ce este mormântul acesta pe care-l văd?’ Oamenii din cetate i-au răspuns: ‘Este mormântul omului lui Dumnezeu care a venit din Iuda și a strigat împotriva altarului din Betel lucrurile acestea pe care le împlinești tu’. Și el a zis: ‘Lăsați-l; nimeni să nu-i atingă oasele!’ Astfel, au păstrat oasele lui împreună cu ale proorocului care venise din Samaria”. (2 Împărați 23, 15-18.)
Pe povârnișurile de miazăzi ale muntelui Măslinilor, față în față cu templul cel frumos al lui Iehova de pe muntele Moria, erau altarele și chipurile care fuseseră așezate de Solomon pentru a fi pe placul soțiilor lui idolatre. (Vezi 1 Împărați 11, 6-8.) De trei sute de ani aceste chipuri hidoase stătuseră pe “Muntele Urâciunii” ca martore ale apostaziei celui mai înțelept împărat al lui Israel. Și acestea au fost îndepărtate și distruse de Iosia.
-405-
Împăratul a căutat mai departe să întărească credința lui Iuda în Dumnezeul părinților lor, ținând o mare sărbătoare de Paște în armonie cu prevederile statuate în cartea legii. Au fost făcute pregătiri de către aceia care aveau răspunderea slujbelor sfinte, și în ziua cea mare a sărbătorii, au fost aduse daruri de bună voie. “Paște ca acesta nu se prăznuise din vremea când judecau judecătorii pe Israel și în tot timpul împăraților lui Iuda.” (Versetul 22.) Dar râvna lui Iosia, deși acceptată de Dumnezeu, nu putea ispăși păcatele generațiilor trecute; nici evlavia dată pe față de cei ce au urmat pe împărat nu a produs o schimbare a inimii în mulți care refuzaseră cu încăpățânare să se întoarcă de la idolatrie la închinarea față de Dumnezeul cel adevărat.
Iosia a continuat să domnească timp de peste un deceniu de la sărbătorirea Paștelui. La vârsta de treizeci și nouă de ani, și-a găsit moartea în lupta cu oștile Egiptului; și “a fost îngropat în mormântul părinților săi. Tot Iuda și Ierusalimul au plâns. Ieremia a făcut un cântec de jale pentru Iosia. Toți cântăreții și toate cântărețele au vorbit de Iosia în cântecele lor de jale până în ziua de azi, și a ajuns o datină în Israel. Cântările acestea sunt scrise în ‘Cântecele de jale’”. (2 Cronici 35, 24.25.) “Înaintea lui Iosia, n-a fost nici un împărat care să se întoarcă la Domnul, ca el, din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul și din toată puterea lui, întocmai după toată legea lui Moise; și chiar după el n-a fost nici unul ca el. Totuși Domnul nu S-a întors din iuțimea mâniei Lui celei mari, de care era aprins împotriva lui Iuda, din pricina tuturor celor ce făcuse Manase ca să-l mânie”. (2 Împărați 23, 25.26.) Se apropia cu grăbire vremea când Ierusalimul avea să fie distrus cu totul, iar locuitorii țării duși în robie în Babilon, ca să învețe lecțiile pe care refuzaseră să le învețe în împrejurări mai favorabile.