Capitolul 32 — Manase și Iosia

Profeți și Regi | Capitolul 32

Împărăția lui Iuda, a prosperat în toate zilele lui Ezechia dar a coborât din nou sub anii lungi de domnie nelegiuită a lui Manase, când păgânismul a fost reînviat și mulți din popor au fost târâți în idolatrie. “Manase a fost pricina că Iuda și locuitorii Ierusalimului s-au rătăcit și au făcut rău mai mult decât neamurile pe care le nimicise Domnul dinaintea copiilor lui Israel”. (2 Cronici 33, 9.) Lumina glorioasă a generațiilor de mai înainte a fost urmată de întunericul superstiției și rătăcirii. Păcatele josnice au apărut și s-au dezvoltat — tirania, apăsarea, ura a tot ce este bun. Dreptatea a fost pervertită; violența predomina.

Și totuși, acele vremuri rele n-au fost fără martori pentru Dumnezeu și pentru dreptate. Experiențele grele prin care Iuda trecuse cu bine în timpul domniei lui Ezechia dezvoltaseră în inimile multora, o tărie de caracter care acum slujea ca un zăgaz împotriva nelegiuirii copleșitoare. Mărturia lor în favoarea adevărului și a neprihănirii a trezit mânia lui Manase și a tovarășilor lui de autoritate, care au căutat să se împietrească în păcătuire, prin aducerea la tăcere a oricărui glas de dezaprobare. “Manase a vărsat de asemenea mult sânge nevinovat până acolo încât a umplut Ierusalimul de la un capăt la altul, afară de păcatele pe care le-a săvârșit, și în care a târât și pe Iuda, făcând ce este rău înaintea Domnului”. (2 Împărați 21, 16.)

-382-

Primul care avea să cadă a fost Isaia, care timp de peste o jumătate de veac, stătuse înaintea lui Iuda ca sol rânduit de Iehova. “Alții au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare; au fost uciși cu pietre, tăiați în două cu ferăstrăul, chinuiți; au murit uciși de sabie, au pribegit îmbrăcați cu cojoace și în piei de capre, lipsiți de toate, prigoniți, munciți, ei, de care lumea nu era vrednică — au rătăcit prin pustiuri, prin munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământului”. (Evrei 11, 36-38.)

Unii dintre aceia care au fost prigoniți în timpul domniei lui Manase, au fost însărcinați să dea mărturii speciale de mustrare și judecată. Proorocii declarau că: “Împăratul lui Iuda a săvârșit aceste urâciuni … mai rău decât tot ce făcuseră înaintea lui….” Din cauza acestei nelegiuiri, împărăția lui se apropia de o criză; în curând locuitorii țării urmau să fie duși la Babilon, ca să ajungă “de jaful și de prada tuturor vrăjmașilor lor”. (2 Împărați 21, 11.14.) Dar Domnul nu avea să-i părăsească cu totul pe aceia care într-o țară străină aveau să-L recunoască drept Creator al lor; aceștia aveau să sufere încercări mari, dar El urma să le aducă izbăvirea la timpul și calea stabilite de Cer. Aceia care aveau să-și pună încrederea deplină în El urmau să găsească un adăpost sigur.

Proorocii au continuat să dea cu credincioșie avertizările și îndemnurile lor; neînfricați au vorbit lui Manase și poporului lui; dar solii au fost batjocoriți. Iuda cel apostat n-a luat aminte. Ca o anticipație a ceea ce avea să cadă peste popor, dacă aveau să continue în nepocăință, Domnul a îngăduit ca împăratul lor să fie luat rob de o grupă de ostași asirieni, care l-au “legat cu lanțuri și l-au dus la Babilon”, capitala lor vremelnică. Acest necaz l-a trezit la realitate “și s-a smerit înaintea Dumnezeului părinților săi. I-a făcut rugăciuni; și Domnul, lăsându-Se înduplecat, i-a ascultat cererile și l-a adus înapoi la Ierusalim în împărăția lui. Și Manase a cunoscut că Domnul este Dumnezeu”. (2 Cronici 33, 11-13.) Dar această pocăință, oricât de profundă era ea, a venit prea târziu, ca să mai scape împărăția de influența distrugătoare a anilor de practici idolatre. Mulți se poticniseră și căzuseră, ca să nu se mai ridice niciodată.

-383-

Printre aceia a căror experiență de viață fusese modelată fără putință de întoarcere de la apostazia fatală a lui Manase, a fost chiar propriul lui fiu, care a ajuns pe tron la vârsta de douăzeci și doi de ani. Despre împăratul Amon stă scris: “A umblat în toată calea în care umblase tatăl său, a slujit idolilor cărora le slujise și tatăl său Manase; și s-a închinat înaintea lor; a părăsit pe Domnul, Dumnezeul părinților săi, și n-a umblat în calea Domnului”. (2 Împărați 21, 21.22.) “Și nu s-a smerit înaintea Domnului, cum se smerise tatăl său Manase, căci Amon s-a făcut din ce în ce mai vinovat”. Nelegiuitului împărat nu i s-a îngăduit să mai domnească mult. În toiul nelegiuirilor sale sfidătoare, la numai doi ani după venirea lui la domnie, a fost ucis în palat de propriii lui slujitori. Și poporul țării a ucis pe toți cei ce uneltiseră împotriva împăratului Amon. “Și, în locul lui, poporul țării a pus împărat pe fiul său”. (2 Cronici 33, 23.25.)

-384-

Odată cu venirea la tron a lui, care avea să domnească timp de treizeci și unu de ani, aceia care își păstraseră curăția credinței, au început să spere că drumul decadent al împărăției a fost oprit: că noul împărat, cu toate că avea numai opt ani, se temea de Domnul și, încă de la început, “a făcut ce era bine înaintea Domnului și a umblat în calea lui David, tatăl lui, și nu s-a abătut nici la dreapta, nici la stânga”. (2 Împărați 22, 2.) Născut dintr-un împărat nelegiuit, asaltat de ispitele de a merge pe urmele tatălui său dar cu ajutorul celor câțiva slujitori care-l încurajau în direcția cea bună, a putut rămâne credincios Dumnezeului lui Israel. Avertizat de rătăcirile generațiilor trecute, a ales să îndeplinească dreptatea, în loc să coboare în adâncimea păcatului și a degradării unde căzuseră tatăl și bunicul lui. “El nu s-a abătut nici la dreapta nici la stânga”. Ca unul care avea să ocupe un loc de încredere, s-a hotărât să asculte de îndrumarea care fusese dată pentru călăuzirea conducătorilor lui Israel, și ascultarea lui a făcut posibil ca Dumnezeu să-l folosească drept vas de cinste.

La vremea când a început să domnească și cu mulți ani mai înainte, cei credincioși din Iuda puneau la îndoială dacă făgăduințele lui Dumnezeu către Israelul din vechime aveau să se împlinească vreodată. Din punct de vedere omenesc, planul divin pentru poporul ales părea aproape cu neputință de împlinit. Apostazia din veacurile de mai înainte se întărise cu trecerea anilor, zece seminții fuseseră împrăștiate printre păgâni, numai semințiile lui Iuda și Beniamin mai rămăseseră și chiar și acestea păreau a fi pe pragul ruinei morale și naționale. Proorocii începuseră să prezică distrugerea totală a cetății lor frumoase, unde se afla templul clădit de Solomon, în care se concentraseră toate nădejdile lor pământești, de glorie națională. Era oare posibil ca Dumnezeu să fie gata să Se întoarcă de la planul Său declarat de a aduce izbăvirea acelora care-și puseseră încrederea în El? Față de îndelungata prigonire a celor neprihăniți și de aparenta prosperitate a celor nelegiuiți, puteau nădăjdui în zile mai bune aceia care rămăseseră credincioși lui Dumnezeu?

-385-

Aceste întrebări pline de îngrijorare erau exprimate de proorocul Habacuc. Privind situația celor credincioși din zilele lui, și-a exprimat povara inimii prin întrebarea: “Până când voi striga către Tine, Doamne, fără s-asculți? Până când mă voi tângui ție, fără să dai ajutor? Pentru ce mă lași să văd nelegiuirea, și Te uiți la nedreptate? Asuprirea și silnicia se fac sub ochii mei, se nasc certuri și se stârnește gâlceavă. De aceea legea este fără putere, și dreptatea nu se vede, căci cel rău biruiește pe cel neprihănit, de aceea se fac judecăți nedrepte”. (Habacuc 1, 2-4.)

Dumnezeu a răspuns la strigătul copiilor Săi credincioși. Prin port-vocea Sa aleasă, și-a făcut cunoscut hotărârea de a aduce pedeapsa asupra poporului care se abătuse de la El ca să slujească zeilor păgâni. În timpul vieții unora dintre aceia care chiar atunci puneau întrebări cu privire la viitor, El avea să îndrume în mod minunat căile popoarelor conducătoare ale pământului și să-i aducă pe babilonieni în frunte. Acești caldeeni, “groaznici și înfricoșați” (Habacuc 1, 7), aveau să cadă deodată peste țara lui Iuda ca un bici rânduit de Dumnezeu. Căpeteniile lui Iuda și cei mai de frunte din popor urmau să fie duși robi în Babilon; cetățile, satele și ogoarele cultivate ale iudeilor urmau să rămână pustii; nimic nu avea să fie cruțat.

-386-

Încrezător că și în această judecată grozavă planul lui Dumnezeu pentru poporul Său avea să fie într-un fel împlinit, Habacuc s-a plecat cu umilință în fața voii descoperite a lui Iehova: “Doamne, nu ești Tu din veșnicie Dumnezeul meu, Sfântul meu?” a strigat el. Apoi, credința lui trecând dincolo de perspectiva întunecată a viitorului apropiat și încrezându-se în făgăduințele prețioase care dau pe față dragostea lui Dumnezeu față de copiii Săi încrezători, proorocul adaugă: “Nu vom muri!” (Versetul 12.) Cu această declarație de credință, a lăsat cazul lui și al tuturor celorlalți credincioși izraeliți în mâinile unui Dumnezeu milostiv.

Aceasta n-a fost singura experiență a lui Habacuc în exercitarea credinței puternice. Într-o împrejurare, pe când medita cu privire la viitor, el spunea: “M-am dus la locul meu de strajă și stăteam pe turn ca să veghez și să văd ce are să-mi spună Domnul și ce-mi va răspunde la plângerea mea”. Cu îndurare Domnul i-a răspuns: “Scrie proorocia și sap-o pe table ca să se poată citi ușor, căci este o proorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire și nu va minți; dacă zăbovește, așteapt-o, căci va veni și se va împlini negreșit. Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credința lui”. (Habacuc 2, 1-4.)

Credința care l-a întărit pe Habacuc împreună cu toți cei sfinți și drepți din zilele de grea încercare, era aceeași credință care susține pe poporul lui Dumnezeu din zilele noastre. În ceasurile cele mai întunecate, în împrejurările cele mai descurajatoare, credinciosul creștin își poate ține sufletul legat de Izvorul a toată lumina și puterea. Prin credința în Dumnezeu, nădejdea și curajul lui pot fi reînnoite în fiecare zi. “Cel neprihănit va trăi prin credința lui”. În slujirea lui Dumnezeu nu trebuie să existe nici descurajare, nici oscilare, nici teamă. Domnul va împlini cele mai înalte așteptări ale acelora care-și pun încrederea în El. El le va da înțelepciunea pe care o cer pentru diferitele lor nevoi.

-387-

Apostolul Pavel dă o mărturie grăitoare despre grija îndestulătoare oferită fiecărui suflet încercat. Lui i-a fost dată asigurarea divină: “Harul Meu îți este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită”. Cu recunoștință și încredere, slujitorul încercat al lui Dumnezeu a răspuns: “Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare”. (2 Corinteni 12, 9.10.)

Trebuie că cultivăm și să încurajăm credința despre care au mărturisit proorocii și apostolii — credința care se sprijină pe făgăduințele lui Dumnezeu și așteaptă mântuirea la timpul și în felul hotărâte de El. Cuvântul sigur al proorociei își va găsi împlinirea finală în arătarea glorioasă a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos ca Împărat al împăraților și Domn la domnilor. Timpul de așteptare poate părea lung, sufletul poate fi apăsat de împrejurări descurajatoare, mulți în care ne-am pus încrederea pot cădea pe cale; dar împreună cu proorocul care s-a străduit să încurajeze pe Iuda într-o vreme de decădere fără egal, să spunem cu încredere: “Domnul este însă în Templul Lui cel Sfânt. ‘Tot pământul să tacă înaintea Lui!’” (Habacuc 2, 20.) Să păstrăm mereu în minte solia încurajatoare: “Căci este o proorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire și nu va minți; dacă zăbovește, așteapt-o căci va veni și se va împlini negreșit…. Cel neprihănit va trăi prin credința lui”. (Versetele 3.4.)

-388-

“Însuflețește-ți lucrarea în cursul anilor, Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! Dar, în mânia Ta, adu-ți aminte de îndurările Tale!

Dumnezeu vine din TemanȘi Cel Sfânt vine din muntele Paran….Măreția Lui acoperă cerurileȘi slava lui umple pământul.Strălucirea Lui este ca lumina soarelui;Din mâna Lui pornesc raze,Și acolo este ascunsă tăria Lui.Înaintea Lui merge ciuma,Și molima calcă pe urmele Lui.Se oprește și măsoară pământul cu ochiul;Privește, și le face pe neamuri să tremure;Munții cei veșnici se sfărâmă,Dealurile cele vechi se pleacă;El umblă pe cărări veșnice….

Ieși ca să izbăvești pe poporul Tău,Să izbăvești pe unsul Tău;

Căci chiar dacă smochinul nu va înflori,Vița nu va da nici un rod,Rodul măslinului va lipsiȘi câmpiile nu vor da hrană,Oile vor pieri din staule,Și nu vor mai fi boi în grajduri,Eu tot mă voi bucura în Domnul.Mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!Domnul Dumnezeu este tăria mea”.

(Habacuc 3, 2-6.13.17-19.)

-389-

Habacuc nu a fost singurul prin care s-a dat o solie cu privire la strălucita nădejde și biruința viitoare, ca și despre judecata prezentă. În timpul domniei lui, cuvântul Domnului a venit la Țefania, arătând lămurit urmările stăruirii în apostazie și atrăgând atenția bisericii adevărate la perspectiva glorioasă de după aceea. Profețiile lui privitoare la judecata care urma să vină asupra lui Iuda se aplică cu o putere egală și judecăților care vor cădea asupra lumii nepocăite la vremea celei de a doua veniri a lui Hristos:

-390-

“Ziua cea mare a Domnului este aproape,Este aproape și vine în grabă mare!Da, este aproape ziua cea amarnică a DomnuluiȘi viteazul țipă cu amar.

Ziua aceea este o zi de mânie,O zi de necaz și de groază,O zi de pustiire și nimicire,O zi de întuneric și negură,

O zi de întunecime,O zi în care va răsuna trâmbițaȘi strigătele de războiÎmpotriva cetăților întărite și turnurilor înalte”.

(Țefania 1, 14-16.)

“Atunci voi pune pe oameni la strâmtorare, și vor bâjbâi ca niște orbi, pentru că au păcătuit împotriva Domnului; de aceea, le voi vărsa sângele ca praful. Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să-i izbăvească în ziua mâniei Domnului; ci toată țara va fi pustiită de focul geloziei Lui, căci va nimici deodată pe toți locuitorii țării”. (Țefania 1, 17.18.)

“Veniți-vă înfire și cercetați-vă,Neam fără rușine,Până nu se împlinește hotărâreaCa pleava trece vremeaPână nu vine peste voi mânia aprinsă a Domnului,Până nu vine peste voi ziua mâniei Domnului!

Căutați pe Domnul, toți cei smeriți din țară,Care împliniți poruncile Lui!Căutați dreptatea, căutați smerenia!Poate că veți fi cruțați în ziua mâniei Domnului ”.

(Țefania 2, 1-3.)

-391-

“lată, în vremea aceea, voi lucra împotriva tuturor asupritorilor tăi; voi izbăvi pe cei șchiopi și voi strânge pe cei ce au fost izgoniți, și îi voi face o pricină de laudă și de slavă în toate țările unde sunt de ocară acum. În vremea aceea, vă voi aduce înapoi; în vremea ceea, vă voi strânge; căci vă voi face o pricină de slavă și de laudă între toate popoarele pământului, când voi aduce înapoi pe prinșii voștri de război, sub ochii voștri, zice Domnul”. (Țefania 3, 19.20.)

“Strigă de bucurie, fiica Sionului!Strigă de veselie, Israele!Bucură-te și saltă de veselieDin toată inima ta, fiica Ierusalimului!Domnul a abătut de la tine pedepsele tale,A îndepărtat pe vrăjmașul tău;Domnul, Împăratul lui Israel,Este în mijlocul tău;Nu trebuie să te mai temi de nici o nenorocire!

În ziua aceea, se va zice Ierusalimului:Nu te teme de nimic!Sioane, să nu-ți slăbească mâinile!Domnul, Dumnezeul tău, este în mijlocul tăuCa un viteaz care poate ajuta;Se va bucura de tine cu mare bucurie,Va tăcea în dragostea Lui.Și nu va mai putea de veselie pentru tine”.

(Versetele 14-17.)