Profeți și Regi | Capitolul 22
Printre cetățile lumii antice, în zilele când Israel era împărțit, una dintre cele mai mari era Ninive, capitala imperiului asirian. Întemeiată pe țărmul fertil al Tigrului, la scurtă vreme după împrăștierea de la Turnul Babel, ea înflorise de-a lungul secolelor până când a ajuns “o cetate foarte mare, cât o călătorie de trei zile”. (Ioan 3, 3.)
În timpul prosperității ei vremelnice, Ninive era un centru al crimei și al nelegiuirii. Inspirația a caracterizat-o ca fiind “cetatea vărsătoare de sânge, plină de minciună și de silnicie”. Într-un limbaj figurat, proorocul Naum a comparat pe niniveni cu un leu crud și lacom. “Cine este acela”, întrebă el, “pe care să nu-l fi atins răutatea ta?” (Naum 3, 1.19.)
Și totuși Ninive, oricât ajunsese de nelegiuită, nu era cu totul pradă răului. Acela care “vede pe toți fiii oamenilor” (Psalmii 33, 13) și “privește tot ce este de dispreț” în ei (Iov 28, 10) a văzut în cetatea aceea pe mulți care doreau după ceva mai bun și mai înalt, cărora dacă li s-ar fi oferit ocazia să-L cunoască pe Dumnezeul cel viu, ar fi lepădat faptele lor rele și I s-ar fi închinat. Astfel, în înțelepciunea Sa, Dumnezeu li S-a descoperit într-un mod neîndoielnic ca să-i conducă, dacă era cu putință, la pocăință.
-266-
Unealta aleasă pentru lucrarea aceasta a fost proorocul Iona, fiul lui Amitai. Cuvântul Domnului i-a vorbit: “Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, și strigă împotriva ei. Căci răutatea ei s-a suit până la Mine!” (Iona 1, 1.2.)
Când proorocul s-a gândit la greutățile însărcinării lui și la ceea ce părea imposibil, el a fost ispitit să pună la îndoială înțelepciunea chemării. Din punct de vedere omenesc se părea că nu se poate câștiga nimic din vestirea unei asemenea solii în această cetate trufașă. El a uitat pentru o clipă că Dumnezeul pe care-l slujea era atotînțelept și atotputernic. În timp ce ezita în îndoială, Satana l-a copleșit cu descurajarea. Proorocul a fost cuprins de o mare frică și “s-a sculat să fugă la Tars”. Ajungând la Iope a găsit o corabie ca “să meargă împreună cu călătorii”. (Versetul 3.)
Prin însărcinarea dată, lui Iona i se încredințase o grea răspundere; cu toate acestea, Acela care-i poruncise să meargă era în stare să-l susțină pe slujitorul Lui și să-i dea reușită. Dacă proorocul ar fi ascultat fără îndoieli, ar fi fost scutit de unele experiențe amare și ar fi fost binecuvântat din belșug. Și totuși, în ceasul încercării lui Iona, Dumnezeu nu l-a părăsit. Printr-o serie de încercări și de providențe uimitoare, încrederea proorocului în Dumnezeu și în puterea Sa infinită de a mântui avea să fie înviorată.
-267-
Dacă atunci când i-a fost adresată chemare, la început, Iona s-ar fi oprit să gândească liniștit, el și-ar fi dat seama cât de nebunească era orice străduință din partea lui să scape de răspunderea așezată asupra lui. Dar nu i s-a îngăduit prea mult să meargă netulburat în fuga lui necugetată. “Domnul a făcut să sufle pe mare un vânt năprasnic, și a stârnit o mare furtună. Corabia amenința să se sfărâme. Corăbierii s-au temut au strigat fiecare la dumnezeul lui, și au aruncat în mare uneltele din corabie, ca să o facă mai ușoară, iar Iona s-a pogorât în fundul corăbiei, s-a culcat și a adormit dus”. (Versetul 4.5.)
Pe când corăbierii strigau după ajutor la zeii lor păgâni cârmaciul îngrozit peste măsură a găsit pe Iona și i-a zis: “Ce dormi? Scoală-te și cheamă pe Dumnezeul tău! Poate că Dumnezeu va voi să Se gândească la noi, și nu vom pieri” (Versetul 6.)
Dar rugăciunile bărbatului care fugise de pe calea datoriei n-au adus nici un ajutor. Corăbierii, sub impresia gândului că violența neînțeleasă a furtunii dădea pe față mânia zeilor lor, au propus ca ultimă soluție aruncarea la sorți “ca să știm”, au zis ei, “din pricina cui a venit peste noi nenorocirea aceasta”. Astfel au tras la sorț și sorțul a căzut pe Iona. Atunci ei au zis: “Spune-ne din pricina cui a venit peste noi nenorocirea acesta? Ce meserie ai, și de unde vii? Care îți este țara, și din ce popor ești?”
-268-
El le-a răspuns: “Sunt evreu, și mă tem de Domnul Dumnezeul cerului, care a făcut marea și uscatul!”
Oamenii aceia au avut o mare teamă și i-au zis: “Pentru ce ai făcut lucrul acesta?” Căci oamenii aceia știau că fugea de Fața Domnului, pentru că le spusese el.
Ei i-au zis: “Ce să-ți facem, ca să se potolească marea față de noi?” Căci marea era din ce în ce mai înfuriată. El le-a răspuns: “Luați-mă, și aruncați-mă în mare, și marea se va liniști față de voi! Căci știu că din vina mea vine peste voi această mare furtună!”
Oamenii aceia vâsleau ca să ajungă la uscat, dar nu puteau, pentru că marea se întărâta tot mai mult împotriva lor. Atunci au strigat către Domnul, și au zis: “Doamne, nu ne pierde din pricina omului acestuia și nu ne împovăra cu sânge nevinovat! Căci Tu, Doamne, faci ce vrei!” Apoi, au luat pe Iona și l-au aruncat în mare. Și furia mării s-a potolit. Pe oamenii aceia i-a apucat o mare frică de Domnul, și au adus Domnului o jertfă și I-au făcut juruințe.
Domnul a trimis un pește mare să-l înghită pe Iona. Și Iona a stat în pântecele peștelui trei zile și trei nopți.
Iona s-a rugat Domnului, Dumnezeului său, din pântecele peștelui, și a zis:
În strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul și m-a ascultat;Din mijlocul locuinței morților am strigat, și mi-a auzit glasul.
-269-
“Și totuși mă aruncaseși în adânc în inima mării,Și râurile de apă mă înconjuraseră;Toate valurile și toate talazurile Tale au trecut peste mine.
Ziceam: Sunt lepădat dinaintea ochilor Tăi! Dar iarăși voi vedea Templul Tău cel sfânt! Apele m-au acoperit până aproape să-mi ia viața,
Adâncul m-a învăluit, papura s-a împletit în jurul capului meu.M-am pogorât până la temeliile munților,Zăvoarele pământului mă încuiau pe vecie;
Dar Tu m-ai scos viu din groapă, Doamne, Dumnezeul meu!Când îmi tânjea sufletul în mine,Mi-am adus aminte de Domnul,Și rugăciunea mea a ajuns până la Tine,În Templul Tău cel sfânt.
Cei ce se lipesc de idoli deșerți îndepărtează îndurarea de la ei.Eu însă Îți voi aduce jertfe cu un strigăt de mulțumire,Voi împlini juruințele pe care le-am făcut.Mântuirea vine de la Domnul”.
(Iona 1, 7; 2, 1-9.)
În cele din urmă, Iona a învățat că “la Domnul este scăparea”. (Psalmii 3, 8.) O dată cu umilința și cu recunoașterea harului mântuitor al lui Dumnezeu, a venit și izbăvirea. Iona a fost eliberat din primejdia adâncului și a fost aruncat pe uscat.
Din nou slujitorul lui Dumnezeu a fost trimis să avertizeze cetatea Ninive. “Cuvântul Domnului a vorbit a doua oară lui Iona astfel: ‘Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, și vestește acolo strigarea pe care ți-o voi da!’ Și Iona s-a sculat, și s-a dus acolo, la Ninive, după Cuvântul Domnului. Și Ninive era o cetate foarte mare, cât o călătorie de trei zile”. De data aceasta, el n-a mai stat să pună întrebări și să se îndoiască, ci a ascultat fără să ezite. “S-a sculat și s-a dus la Ninive, după Cuvântul Domnului”. (Iona 3, 1-3.)
-270-
Când a intrat Iona în cetate, a început îndată să strige împotriva ei solia: “Încă patruzeci de zile și Ninive va fi nimicită”. (Versetul 4.) A mers de pe o stradă pe alta strigând avertizarea.
Solia n-a fost în zadar. Strigătul care a răsunat pe străzile cetății nelegiuite a trecut din gură în gură până când toți locuitorii au auzit înspăimântătorul anunț. Duhul lui Dumnezeu a impresionat inimile și a făcut ca mulțimile să tremure din cauza păcatelor și să se pocăiască în adâncă umilință.
“Oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un post și s-au îmbrăcat cu saci, de la cei mai mari până la cei mai mici. Lucrul acesta a ajuns la urechea împăratului din Ninive; el s-a sculat de pe scaunul lui de domnie, și-a scos mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac, și a șezut în cenușă. și a trimis să se dea de știre în Ninive, din porunca împăratului și a mai marilor lui, următoarele: Oamenii și vitele, boii și oile să nu guste nimic, să nu pască, și nici să nu bea apă deloc! Ci oamenii și vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu, și să se întoarcă de la calea lor cea rea și de la faptele de asuprire de care le sunt pline mâinile! Cine știe dacă nu Se va întoarce Dumnezeu și Se va căi, și dacă nu-și va opri mânia Lui aprinsă, ca să nu pierim!” (Versetele 5-9.)
Când împăratul și nobilii împreună cu poporul de rând, cei de sus și cei de jos, “s-au pocăit la propovăduirea lui Iona” (Matei 12, 41) și s-au unit în strigăt către Dumnezeul cerului, mila Lui le-a fost oferită. “Dumnezeu a văzut ce făceau ei și că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care Se hotărâse să li-l facă, și nu l-a făcut”. (Versetul 10.) Nimicirea lor a fost îndepărtată; Dumnezeul lui Israel a fost înălțat și onorat în toată lumea păgână, iar Legea Sa a fost respectată. Nu peste mulți ani Ninive avea să cadă pradă popoarelor înconjurătoare, din cauză că L-a uitat pe Dumnezeu și din cauza marii sale trufii. (Pentru o relatare a umilirii și căderii imperiu Asirian, vezi capitolul 30.)
-271-
Când Iona a aflat planul lui Dumnezeu de a cruța cetatea care, în ciuda nelegiuirii ei, fusese determinată să se pocăiască în sac și cenușă, ar fi trebuit să fie primul care să se bucure de harul minunat al lui Dumnezeu; dar el a îngăduit minții să zăbovească asupra posibilității ca el să fie privit ca un prooroc mincinos. Gelos pentru renumele lui, el a pierdut din vedere valoarea infinit mai mare a ființelor din cetatea aceea nenorocită. Mila dată pe față de Dumnezeu față de ninivenii pocăiți “n-a plăcut deloc lui Iona, și s-a mâniat”. “Nu este aceasta tocmai ce ziceam eu”, întrebă el pe Domnul, “când eram încă în țara mea? Tocmai lucrul acesta voiam să-l înlătur fugind la Tars. Căci știam că ești un Dumnezeu milos și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate, și că Te căiești de rău!” (Iona 4, 1.2.)
Încă o dată el s-a lăsat dus de tendința de a pune întrebări și de a se îndoi și din nou a fost copleșit de descurajare. Pierzând din vedere interesele altora și socotind că ar fi mai bine să moară decât să trăiască și să vadă cetatea cruțată, în nemulțumirea lui a exclamat: “Acum, Doamne, ia-mi viața, căci vreau mai bine să mor decât să trăiesc!”
-272-
Domnul a răspuns: “Bine faci tu de te mânii?” “Și Iona a ieșit din cetate, și s-a așezat la răsărit de cetate. Acolo și-a făcut un umbrar și a stătut sub el, până va vedea ce are să se întâmple cu cetatea. Domnul Dumnezeu a făcut să crească un curcubete, care s-a ridicat peste Iona, ca să facă umbră capului lui și să-l facă să-i treacă mânia. Iona s-a bucurat foarte mult de curcubetele acesta”. (Versetul 3-6.)
Atunci Domnul i-a dat lui Iona un exemplu practic. “A doua zi, la răsăritul soarelui, Dumnezeu a adus un vierme, care a înțepat curcubetele și curcubetele s-a uscat. Când a răsărit soarele, Dumnezeu a făcut să sufle un vânt uscat de la răsărit, și soarele a bătut peste capul lui Iona, și Iona a leșinat. Atunci a dorit să moară și a zis: Mai bine să mor decât să trăiesc!”
Dar Dumnezeu a zis lui Iona: “Bine faci tu că te mânii din pricina curcubetelui?” El a răspuns: “Da, bine fac că mă mânii până la moarte!” Atunci și Domnul a zis: “Ție îți este milă de curcubetele acesta, care nu te-a costat nici o trudă și pe care nu tu l-ai făcut să crească, ci într-o noapte s-a născut și într-o noapte a pierit. Și Mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu știu să deosebească dreapta de stânga lor, afară de o mulțime de vite!” (Versetul 7-11.)
Tulburat și umilit, neînstare să înțeleagă planul lui Dumnezeu în cruțarea cetății Ninive, Iona adusese totuși la îndeplinire însărcinarea dată de a avertiza cetatea cea mare. și cu toate că evenimentul prezis nu a avut loc, solia de avertizare era întru-totul venită de la Dumnezeu. Ea a adus la îndeplinire scopul pe care Dumnezeu l-a avut în plan. Slava harului Său a fost descoperită printre păgâni. Aceia care stătuseră multă vreme “în întuneric și în umbra morții, trăiau legați în ticăloșie și fiare”, “în strâmtorarea lor au strigat către Domnul, și El i-a izbăvit din necazurile lor. I-a scos din întuneric și din umbra morții, și le-a rupt legăturile”, “a trimis cuvântul Său și i-a tămăduit, și i-a scăpat de groapă”. (Psalmii 107, 10.13.14.20.)
-273-
În timpul lucrării Sale pământești, Hristos a vorbit despre binele făcut prin predicarea lui Iona în Ninive și a comparat pe locuitorii acelui centru păgânesc cu pretinsul popor al lui Dumnezeu din zilele Sale. “Bărbații din Ninive”, a zis El, “se vor scula alături de neamul acesta, în ziua judecății, și-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; și iată că aici este Unul mai mare decât Iona”. (Matei 12, 14.) În lumea ocupată, plină de zarva comerțului și de certurile afacerilor, unde oamenii căutau să apuce totul pentru ei, a venit Hristos; și deasupra învălmășelii a fost auzit glasul Lui ca o trâmbiță a lui Dumnezeu: “Și ce folosește unui om să câștige toată lumea, dacă Își pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36.37.)
-274-
După cum predicarea lui Iona a fost un semn pentru niniveni, tot astfel predicarea lui Hristos a fost un semn pentru generația Sa. Dar ce contrast în ce privește primirea soliei! Și totuși, cu toată indiferența și batjocura, Mântuitorul a lucrat până când și-a îndeplinit misiunea.
Lecția aceasta este pentru solii lui Dumnezeu de astăzi, când cetățile popoarelor se găsesc Într-o nevoie tot atât de mare după cunoașterea atributelor și planului Dumnezeului celui adevărat, așa cum erau ninivenii de altădată. Trimișii lui Hristos trebuie să-i îndrepte pe oameni către o lume mai bună, care într-o mare măsură este pierdută din vedere. După învățăturile Sfintei Scripturi, singura cetate care va rezista este cetatea al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu. Cu ochiul credinței omul poate vedea poarta cerului strălucind de măreția slavei lui Dumnezeu. Prin slujitorii Săi, Domnul Isus Îi cheamă pe oameni să lupte cu ambiție sfântă pentru a-și asigura o moștenire nepieritoare. El Îi Îndeamnă să-și pună comoara alături de tronul lui Dumnezeu.
-275-
Peste locuitorii orașelor vine cu grăbire și sigur o vinovăție aproape universală, din cauza creșterii continue a unei fărădelegi voite. Descrierea stricăciunii care predomină este dincolo de puterea condeiului omenesc. Fiecare zi aduce dezvăluiri noi cu privire la lupte, mituri și fraude; fiecare zi aduce raportul ei plin de suferințele omenești, distrugere brutală, diabolică, a vieții omenești. Fiecare zi este martora creșterii nebuniei, a crimei și a sinuciderii.
În toate veacurile, Satana a căutat să-i țină pe oameni În neștiință cu privire la planurile binefăcătoare ale lui Iehova. El se străduiește să îndepărteze dinaintea lor lucrurile cele mari ale Legii lui Dumnezeu — principiile dreptății, milei și dragostei pe care le susține ea. Oamenii se îngâmfă pentru progresul minunat și pentru iluminarea veacului în care trăim; dar Dumnezeu vede pământul plin de nelegiuire, de violență. Oamenii declară că Legea lui Dumnezeu a fost abrogată, că Biblia nu este autentică; și ca urmare, un val de nelegiuire cum n-a mai fost din zilele lui Noe și din vremea Israelului apostat, inundă lumea. Noblețea sufletului, amabilitatea, evlavia sunt părăsite pentru mulțumirea poftei după lucrurile oprite. Raportul întunecat al crimei săvârșite pentru un câștig este îndestulător, ca să înghețe sângele și să umple sufletul de groază.
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al milei. El îi tratează pe călcătorii Legii Sale cu îndelungă răbdare și cu milă plină de bunătate. Și cu toate acestea, chiar în zilele noastre, când bărbații și femeile au atât de multe ocazii să cunoască Legea divină așa cum a fost descoperită în Cartea Sfântă, Marele Conducător al universului nu poate privi cu satisfacție cetățile nelegiuite, unde domnesc violența și crima. Sfârșitul răbdării lui Dumnezeu cu aceia care persistă în neascultare se apropie cu repeziciune.
-276-
Ar trebui oare ca oamenii să fie surprinși de o schimbare bruscă și neașteptată în procedeele Conducătorului Suprem cu locuitorii unei lumi căzute? Ar trebui oare să fie surprinși atunci când pedeapsa urmează nelegiuirii și creșterii crimei? Ar trebui oare să fie surprinși atunci când Dumnezeu aduce distrugere și moarte peste aceia ale căror câștiguri necinstite au fost obținute prin amăgire și fraudă? În ciuda faptului că o lumină crescândă cu privire la cerințele lui Dumnezeu strălucește pe calea lor, mulți refuză să recunoască conducerea lui Iehova și aleg să rămână sub steagul întunecat al începătorului oricărei răzvrătiri împotriva conducerii cerului.
Răbdarea lui Dumnezeu este foarte mare — atât de mare încât atunci când ne gândim la insulta continuă adusă poruncilor Sale sfinte, ne minunăm. Cel Atotputernic a desfășurat o putere restrângătoare asupra propriilor Sale atribute. Dar El Se va scula cu siguranță să pedepsească pe cei nelegiuiți care sfidează cu atâta îndrăzneală cerințele drepte ale Decalogului.
Dumnezeu le îngăduie oamenilor un timp de probă; dar este un punct dincolo de care răbdarea divină nu mai poate merge, iar judecățile lui Dumnezeu trebuie să urmeze cu siguranță. Domnul tolerează multă vreme pe oameni și cetăți, dând avertizări pline de milă pentru a-i salva de mânia divină; dar vine o vreme când rugămințile pentru milă nu vor mai fi ascultate și elementele răzvrătite care continuă să lepede lumina adevărului vor fi spulberate din milă pentru ei și pentru aceia care altfel ar fi influențați prin exemplul lor.
-277-
Timpul este aproape când va fi în lume o suferință pe care nici un balsam omenesc nu o va putea vindeca. Duhul lui Dumnezeu Se retrage. Dezastre pe mare și pe uscat urmează unul după altul într-o succesiune rapidă. Cât de des auzim de cutremure, de furtuni și de distrugeri prin foc și prin apă, cu pierderi mari de vieți și de averi! În aparență aceste calamități sunt izbucniri capricioase ale forțelor naturii dezorganizate și neregulate, cu totul în afara planului lui Dumnezeu. Ele sunt unele din mijloacele prin care El caută să trezească omenirea să-și dea seama de primejdie.
Solii lui Dumnezeu din orașele cele mari nu trebuie să se descurajeze în fața nelegiuirii, nedreptății și devastării cărora sunt chemați să le facă față, și în timp ce se străduiesc să proclame vestea bună a mântuirii. Domnul va îmbărbăta pe orice lucrător cu aceeași solie pe care a dat-o apostolului Pavel în Corintul cel nelegiuit: “Nu te teme; ci vorbește și nu tăcea, căci Eu sunt cu tine; și nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ți facă rău: vorbește, fiindcă am mult norod în această cetate”. (Faptele Apostolilor 18, 9.10.) Toți cei angajați în lucrarea de salvare de suflete să-și aducă aminte că în timp ce mulți nu vor lua aminte la sfatul lui Dumnezeu din Cuvântul Său, nu toată lumea va întoarce spatele luminii și adevărului, invitației unui Mântuitor răbdător și iertător. În fiecare oraș, oricât de plin de violență și crimă ar fi, sunt mulți care, cu ajutorul unei instruiri potrivite, pot să învețe să devină urmași ai lui Isus. În felul acesta se poate ajunge la mii cu adevărul mântuitor, și ei pot fi conduși să-L primească pe Hristos ca Mântuitor personal.
-278-
Solia lui Dumnezeu pentru locuitorii pământului de astăzi este: “De aceea și voi fiți gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiți”. (Matei 24, 44.) Stările care predomină în societate, îndeosebi în orașele mari ale națiunilor, vestesc cu glas de tunet că ceasul judecății lui Dumnezeu a sosit și că sfârșitul tuturor lucrurilor de pe pământ este aproape. Ne găsim în pragul crizei veacurilor. Într-o rapidă succesiune, judecățile lui Dumnezeu vor urma una după alta — foc și inundații, cutremure și războaie cu vărsări de sânge. Nu trebuie să fim surprinși în vremea aceasta de evenimente atât de mari și hotărâtoare; căci îngerul milei nu mai poate rămâne multă vreme să-i ocrotească pe cei nepocăiți.
“Căci iată, Domnul iese din locuința Lui, să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului; și pământul va da sângele pe față și nu va mai acoperi uciderile”. (Isaia 26, 21.) Furtuna milei lui Dumnezeu se adună și vor sta în picioare numai aceia care vor răspunde invitațiilor milei, așa cum au făcut locuitorii Ninivei la predicarea lui Iona, și vor fi sfințiți prin ascultarea de legile Conducătorului divin. Numai cel neprihănit va fi ascuns cu Hristos în Dumnezeu până când distrugerea va fi trecut. Glasul inimii să fie:
“Ca Tine altul n-am aflat,În Tine sufletul îmi scapă;Nu mă lăsa străin, pribeag.Cu Tine locul mi-este largȘi inima mi se adapă.”
“Îmi ține sufletul curat,Și-n toiul vânturilor reciNu mă lăsa în voia lor.La Tine caut ajutor,Și azi, și mâine, și în veci.”