Capitolul 12 — De la Izreel la Horeb

Profeți și Regi | Capitolul 12 (bazat pe textele din 1 Împărați 18, 41-46; 19, 1-8.)

O dată cu uciderea proorocilor lui Baal s-a deschis calea pentru aducerea la îndeplinire a unei puternice reforme spirituale în cele zece seminții ale regatului de nord. Ilie prezentase poporului apostazia lui; îl chemase să-și umilească inima și să se întoarcă la Domnul. Judecățile Cerului fuseseră aduse la îndeplinire, poporul își mărturisise păcatele și recunoscuse pe Dumnezeul părinților lor ca fiind Dumnezeul cel viu; și acum blestemul Cerului avea să fie retras, iar binecuvântările vremelnice ale vieții să fie reînnoite. Țara urma să fie reînviorată cu ploaie. “Suie-te de mănâncă și bea”, a spus Ilie lui Ahab, “căci se aude vuiet de ploaie”. Apoi proorocul s-a urcat în vârful muntelui să se roage.

Nu pentru că se arătase vreo dovadă exterioară a ploii care era gata să cadă a putut Ilie să îndemne atât de sigur pe Ahab să se pregătească de ploaie. Proorocul n-a văzut nici un nor pe cer, n-a auzit nici un tunet. El a vorbit numai cuvântul pe care Duhul Domnului l-a îndemnat să-l spună ca răspuns la credința lui cea puternică. Toată ziua se conformase neabătut voinței lui Dumnezeu; iar acum, după ce făcuse tot ce fusese în puterea lui, știa că Cerul va revărsa din belșug binecuvântările promise. Același Dumnezeu care trimisese seceta, făgăduise o ploaie îmbelșugată ca răsplată a îndeplinirii dreptății; și acum Ilie aștepta revărsarea făgăduită. Într-o atitudine de umilință, “cu fața între genunchi”, el mijlocea înaintea lui Dumnezeu în favoarea Israelului pocăit.

-156-

Iar și iar a trimis Ilie pe solul său într-un loc de unde se putea vedea Marea Mediterană, ca să vadă dacă este vreun semn vizibil că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. De fiecare dată robul se întorcea spunând: “Nu este nimic”. Proorocul nu și-a pierdut răbdarea și nici credința, ci a continuat cererea lui stăruitoare. De șapte ori robul s-a întors cu răspunsul că nu vede nici un nor de ploaie pe cerul ca arama. Nedescurajat, Ilie l-a trimis încă o dată, dar de data aceasta robul s-a întors zicând: “lată că se ridică un nor mic din mare, ca o palmă de om”.

Acest fapt era suficient. Ilie nu a așteptat ca cerul să se întunece. În acel mic nor el a văzut, prin credință, o ploaie îmbelșugată și a acționat potrivit credinței sale, trimițând de îndată pe slujitorul său la Ahab, cu solia: “Înhamă, și pogoară-te ca să nu te oprească ploaia”.

Deoarece Ilie a fost un bărbat cu o mare credință, Dumnezeu l-a putut folosi în această criză din istoria lui Israel. În timp ce se ruga, mâna credinței sale a prins făgăduințele Cerului și a stăruit în rugăciune până când cererile sale au fost ascultate. El nu a așteptat o dovadă deplină că Dumnezeu l-a ascultat, ci a fost gata să se avânte riscând totul la cel mai slab semn al bunăvoinței divine. Și totuși, ceea ce el a fost în stare să facă prin puterea lui Dumnezeu, toți pot să facă în domeniul lor de activitate în slujba lui Dumnezeu, căci despre proorocul din Munții Galaadului stă scris: “Ilie era un om supus acelorași slăbiciuni ca și noi; și s-a rugat cu stăruință să nu plouă, și nu a plouat în țară trei ani și șase luni”. (Iacov 5, 17.)

-157-

O credință ca aceasta este necesară în lume astăzi — credința care se prinde de făgăduințele Cuvântului lui Dumnezeu și nu se lasă până când Cerul nu răspunde. O credință ca aceasta ne leagă strâns cu Cerul și ne aduce putere pentru a lupta cu forțele întunericului. “Prin credință”, copiii lui Dumnezeu “au cucerit împărății, au făcut dreptate, au căpătat făgăduințe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oștile vrăjmașe”. (Evrei 11, 33.34.) Și prin credință și noi astăzi trebuie să atingem înălțimile planului lui Dumnezeu pentru noi! “Tu zici: Dacă poți!… Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede!” (Marcu 9, 23.)

Credința este un element esențial al rugăciunii biruitoare. “Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută”. (Evrei 11, 6.) “Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Și dacă știm că ne ascultă, orice i-am cere, știm că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut”. (1 Ioan 5, 14.15.) Cu credința stăruitoare a lui Iacov, cu stăruința neabătută a lui Ilie, să prezentăm rugăciunile noastre Tatălui, cerând tot ceea ce El a făgăduit. Onoarea tronului Său este pusă în joc pentru împlinirea cuvântului Său.

-158-

Umbrele nopții se adunau pe Carmel când Ahab se pregătea pentru coborâre. “Peste câteva clipe, cerul s-a înnegrit de nori, a început vântul, și a venit o ploaie mare. Ahab s-a suit în car, și a plecat la Izreel”. (1 Împărați 18, 45.) Călătorind către cetatea împărătească prin întuneric și ploaia ce-i orbeau ochii, Ahab nu era în stare să vadă înainte. Ilie, care ca profet al lui Dumnezeu îl umilise pe Ahab în ziua aceea înaintea supușilor lui și îi ucisese preoții idolatri, încă îl recunoștea ca împărat al lui Israel, iar acum, ca un act de omagiu și întărit de puterea lui Dumnezeu, a alergat înaintea carului împărătesc, călăuzind pe împărat până la intrarea în cetate.

În această faptă binevoitoare a solului lui Dumnezeu față de împăratul nelegiuit se găsește o lecție pentru toți aceia care pretind a fi slujitorii lui Dumnezeu, dar care se înalță prin propria lor apreciere. Aceia care se consideră mai presus de îndeplinirea datoriilor lor, sunt cei cărora acestea li se par umilitoare. Ei se dau înapoi de la a îndeplini chiar și un serviciu necesar, temându-se să nu fie găsiți făcând lucrarea unui servitor. Aceștia au mult de învățat din exemplul lui Ilie. Prin cuvântul lui, comorile cerului fuseseră retrase timp de trei ani de pe pământ; el fusese onorat în mod vizibil de Dumnezeu când, ca răspuns la rugăciunea lui pe Carmel, căzuse foc din cer și mistuise jertfa; mâna lui adusese la îndeplinire judecățile lui Dumnezeu nimicind pe proorocii idolatri; rugăciunea lui pentru ploaie fusese ascultată. Cu toate acestea, după biruințele lui vădite, cu care Dumnezeu binevoise să onoreze lucrarea lui publică, el era gata să îndeplinească lucrarea unui rob.

-159-

La poarta Izreelului, Ilie și Ahab s-au despărțit. Proorocul, alegând să rămână în afara zidurilor, s-a acoperit cu mantia și s-a așezat pe pământul gol să doarmă. Împăratul a intrat, a ajuns repede la adăpostul palatului lui și a povestit soției evenimentele ieșite din comun ale zilei, precum și descoperirea minunată a puterii dumnezeiești care i-a dovedit lui Israel că Iehova este Dumnezeul cel adevărat, iar Ilie solul Său ales. Când Ahab a spus împărătesei despre uciderea profeților idolatri, Izabela, împietrită și nepocăită, s-a înfuriat. A refuzat să recunoască în evenimentele de pe Carmel providența atotstăpânitoare a lui Dumnezeu și, mai sfidătoare, a declarat cu îndrăzneală că Ilie trebuie să moară.

În noaptea aceea, un sol a trezit pe proorocul obosit și i-a spus cuvintele Izabelei: “Să mă pedepsească zeii cu toată asprimea lor, dacă mâine, la ceasul acesta, nu voi face cu viața ta ce ai făcut tu cu viața fiecăruia din ei”. (1 Împărați 19, 2.)

Se părea că, după ce a dat pe față un curaj atât de neînfricat, după ce i-a învins atât de deplin pe împărat, preoții și pe popor, Ilie nu ar mai fi putut niciodată ceda descurajării și nici n-ar mai fi putut să se înspăimânte. Dar el, care fusese binecuvântat cu atât de multe dovezi ale grijii iubitoare a lui Dumnezeu, nu era în afara slăbiciunilor omenești, și în acest ceas întunecat, credința și curajul său l-au părăsit. Tulburat, el a tresărit din somnul său. Ploaia se revărsa din cer, și întunericul era pretutindeni. Uitând că mai înainte cu trei ani Dumnezeu îi îndrumase pașii către un loc de adăpost de mânia Izabelei și căutarea lui Ahab, acum proorocul a fugit să-și scape viața. Ajungând la Beer-Șeba, “și-a lăsat slujitorul acolo”, iar el a mers o zi întreagă în pustie.

-160-

Ilie n-ar fi trebuit să fugă de la postul lui. Ar fi trebuit să facă față amenințării Izabelei, înălțând o rugăciune de ocrotire către Acela care-l însărcinase să îndreptățească onoarea lui Iehova. Ar fi trebuit să spună solului că Dumnezeul în care s-a încrezut îl va ocroti de mânia împărătesei. Trecuseră doar câteva ceasuri de când fusese martorul manifestării minunate a puterii divine, și aceasta ar fi trebuit să-i dea asigurarea că nici acum nu va fi uitat. Dacă ar fi rămas acolo unde se găsea și dacă ar fi făcut din Dumnezeu locul lui de scăpare și tăria lui, stând neabătut pentru adevăr, el ar fi fost ferit de orice rău. Domnul i-ar fi dat o altă mare biruință, trimițând judecățile sale asupra Izabelei, iar impresia făcută asupra împăratului și asupra poporului ar fi dus la o mare reformă.

Ilie așteptase mult de la minunea săvârșită pe Carmel. El nădăjduise că, după această desfășurare a puterii divine, Izabela nu va mai avea influență asupra minții lui Ahab și că o reformă rapidă se va produce în întregul Israel. Pe înălțimea Carmelului se trudise fără hrană o zi întreagă. Cu toate acestea, atunci când el a condus carul lui Ahab până la poarta Izreelului, curajul său era puternic în ciuda încordării fizice sub care lucrase.

-161-

Dar o reacție care adesea urmează după o credință tare și un succes strălucit s-a declanșat în ființa lui Ilie. El se temea că reforma începută pe Carmel nu va dura mult și l-a cuprins descurajarea. Atunci fusese înălțat pe vârful Pisga; acum se afla în vale. Când fusese sub inspirația Celui Atotputernic făcuse față celei mai aspre încercări a credinței, dar în acest timp de descurajare, cu amenințarea Izabelei sunându-i în urechi, văzând că Satana luptă încă pentru biruință prin complotul acestei femei nelegiuite, el și-a pierdut încrederea în Dumnezeu. El fusese înălțat peste măsură de mult și reacția a fost înspăimântătoare. Uitând pe Dumnezeu, Ilie fugea tot mai departe, până când s-a găsit singur, într-o pustie întristătoare. Obosit peste măsură, s-a așezat să se odihnească sub un ienupăr. Și stând acolo s-a rugat să moară. “Destul! Acum, Doamne”, a zis el, “ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinții mei”. Fugar, departe de locuințele omenești, cu inima zdrobită de o descurajare amară, nu dorea să mai vadă față de om. În cele din urmă, istovit de tot, a adormit.

-162-

În experiența tuturor vin vremuri de descurajare cruntă și dezamăgire amară — zile când amărăciunea le este partea și le este greu să creadă că Dumnezeu mai este binefăcătorul cel iubitor al copiilor Lui de pe pământ, zile când necazurile hărțuiesc sufletul, până acolo încât moartea pare mai de dorit decât viața. În asemenea împrejurări, mulți își pierd încrederea în Dumnezeu și sunt duși în robia îndoielii, în sclavia necredinței. Dacă am putea, în acele situații, să vedem cu ochii spirituali semnificația providențelor lui Dumnezeu, am vedea îngerii căutând să ne salveze de noi înșine, luptând să ne așeze picioarele pe o temelie mai tare decât dealurile veșnice. Atunci o credință nouă, o viață nouă ar curge în ființa noastră.

Iov cel credincios, în ziua necazului și întunecimii lui, spunea:

“Blestemată să fie ziua în care m-am născut”.“Oh! De ar fi cu putință să mi se cântărească durerea,Și să mi se pună toate nenorocirile în cumpănă….

-163-

O, de mi s-ar asculta dorința,Și de mi-ar împlini Dumnezeu nădejdea!De ar vrea Dumnezeu să mă zdrobească,Întindă-și mâna și să mă prăpădească!

Îmi va rămânea măcar această mângâiere,Această bucurie în durerile mele cu care mă copleșește:Că niciodată n-am călcat poruncile Celui Sfânt”.“De aceea nu-mi voi tine gura,Ci voi vorbi în neliniștea inimii mele,Mă voi tângui în amărăciunea sufletului meu.

Ah! Aș vrea mai bine gâtuirea,Mai bine moartea decât aceste oase!Le disprețuiesc!… Nu voi trăi în veci….Lasă-mă, căci doar o suflare mi-i viața”.

(Iov 3, 3; 6, 2.8-10;7, 11.15.16.)

Dar, deși era dezgustat de viață, Iov nu a fost lăsat să moară. I s-au arătat posibilitățile viitorului și i s-a dat o solie de nădejde:

“Și atunci, îți vei ridica fruntea fără teamă,Vei fi tare și fără frică; îți vei uita suferințele,Și-ți vei aduce aminte de ele ca de niște ape care s-au scurs.Zilele tale vor străluci mai tare decât soarele la amiază,Întunericul tău va fi ca lumina dimineții.Vei fi plin de încredere, și nădejdea nu-ți va fi zadarnică….Te vei culca și nimeni nu te va tulburaȘi mulți vor umbla după bunăvoința ta.Dar ochii celor răi se vor topi;Ei n-au loc de scăpare;Moartea, iată nădejdea lor!”

(Iov 11, 15-20.)

Din adâncimile descurajării și mâhnirii, Iov s-a ridicat pe înălțimile încrederii fără rezervă în puterea salvatoare a lui Dumnezeu. El declară biruitor:

-164-

“Chiar dacă mă va ucide, eu voi nădăjdui în El….Chiar și lucrul acesta poate sluji la scăparea mea….Dar știu că Răscumpărătorul meu este viu,Și că Se va ridica la urmă pe pământ.Chiar dacă mi se va nimici pielea,Și chiar dacă nu voi mai avea carne,Voi vedea totuși pe Dumnezeu.Îl voi vedea și-mi va fi binevoitor;Ochii mei Îl vor vedea și nu ai altuia”.

(Iov 13, 15.16; 19, 25-27.)

“Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii” (Iov 38, 1), și a descoperit slujitorului Său tăria puterii Sale. Când Iov a întrezărit o străfulgerare a Creatorului lui, i-a fost silă de sine și s-a pocăit în țărână și cenușă. Atunci, Domnul a fost gata să-l binecuvânteze cu îmbelșugare și să facă din anii lui de pe urmă, cei mai buni ani din viață.

Nădejdea și curajul sunt esențiale unei slujiri desăvârșite pentru Dumnezeu. Acestea sunt roadele credinței. Descurajarea este păcătoasă și irațională. Dumnezeu poate și dorește, cu mai “multă tărie” (Evrei 6, 17) să reverse asupra slujitorilor Săi puterea de care au nevoie în încercările și experiențele lor amare. Planurile vrăjmașilor lucrării Sale pot părea bine aranjate și puternice; dar Dumnezeu poate răsturna pe cel mai tare din ele. Și aceasta o face la timpul Său și pe calea Sa, atunci când vede credința slujitorilor Săi a fost încercată îndestulător.

Pentru cel descurajat, există un remediu sigur — credință, rugăciune, lucrare. Credința și activitatea vor aduce asigurare și satisfacții care vor crește zi de zi. Ești ispitit să faci loc simțămintelor de presimțiri sumbre sau de descurajare profundă? În zilele cele mai întunecoase, când aparențele se arată mai amenințătoare, nu te teme. Ai credință în Dumnezeu. El cunoaște nevoile tale. El are toată puterea. Dragostea și mila Lui nemărginită nu obosesc niciodată. Nu te teme că El nu-și va îndeplini făgăduința. El este Adevărul cel veșnic. Niciodată nu-și va schimba legământul pe care l-a făcut cu aceia care-L iubesc. Și El va revărsa asupra slujitorilor Săi credincioși măsura priceperii pe care nevoia lor o cere. Apostolul Pavel a mărturisit: “El mi-a zis: ‘Harul Meu îți este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită’. Deci mă voi lăuda mult mai mult cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab atunci sunt tare”. (2 Corinteni 12, 9.10.)

-166-

A uitat Dumnezeu pe Ilie în ceasul încercării sale? O, nu! El n-a iubit pe slujitorul Lui mai puțin atunci când Ilie se simțea părăsit de Dumnezeu și de oameni, decât atunci când, ca răspuns la rugăciunea lui, El coborâse foc din cer și luminase vârful muntelui. Și acum, când Ilie dormea, o atingere delicată și un glas plăcut l-au trezit. El a tresărit îngrozit, gata să fugă, temându-se că vrăjmașul l-a descoperit. Dar fața plină de gingășie care s-a aplecat asupra lui nu era fața unui vrăjmaș, ci a unui prieten. Dumnezeu a trimis un înger din cer cu hrană pentru slujitorul Său. “Scoală-te și mănâncă”, a spus îngerul. “El s-a uitat, la căpătâiul lui era o turtă coaptă pe niște pietre și un ulcior cu apă”.

După ce Ilie a luat din hrana și apa pregătite pentru el, a adormit iarăși. Îngerul a venit a doua oară. Atingând pe omul istovit, i-a spus cu o blândețe plină de milă: “Scoală-te și mănâncă; fiindcă drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine”. “Și el s-a sculat, a mâncat și a băut”; și în puterea mâncării aceleia a putut să călătorească “patruzeci de zile și patruzeci de nopți până la muntele lui Dumnezeu, Horeb”, unde și-a găsit adăpost într-o peșteră.