Profeți și Regi | Capitolul 11 (bazat pe textele din 1 Împărați 18, 19-40.)
Stând înaintea lui Ahab, Ilie a cerut ca tot Israelul să fie adunat pentru a se întâlni cu el și cu profeții lui Baal și ai Astarteei pe muntele Carmel. “Strânge”, a poruncit el, “pe tot Israelul la mine, la muntele Carmel, pe cei patru sute cincizeci de prooroci ai lui Baal și pe cei patru sute de prooroci ai Astarteei, care mănâncă la masa Izabelei”.
Porunca a fost dată de unul care părea că stă chiar în prezența lui Iehova, și Ahab a ascultat îndată, ca și când proorocul era monarh, iar împăratul un supus. Soli grabnici au fost trimiși prin toată împărăția chemând la întâlnirea cu Ilie și cu profeții lui Baal și ai Astarteei. În toate orașele și satele, oamenii se pregăteau să se adune la timpul stabilit. În timp ce călătoreau către acel loc, inimile multora erau pline de presimțiri sumbre. Ceva neobișnuit era pe cale să aibă loc, căci altfel ce rost avea această chemare să se adune la Carmel? Ce nenorocire nouă era gata să cadă asupra poporului și a tării?
-144-
Înainte de secetă, muntele Carmel fusese locul frumuseții, torentele lui fiind hrănite din izvoarele care nu secau niciodată, iar povârnișurile fertile, acoperite cu flori frumoase și dumbrăvi înfloritoare. Dar acum frumusețea lor pierise sub blestemul uscăciunii. Altarele înălțate pentru închinarea la Baal și la Astarteea stăteau în dumbrăvi desfrunzite. Pe culmea unuia dintre cele mai înalte piscuri, într-un contrast izbitor cu ele, era altarul dărâmat al lui Iehova.
De pe Carmel, se putea vedea o mare parte a țării; înălțimile lui se vedeau din multe părți ale împărăției lui Israel. La poalele muntelui, erau locuri de unde se putea vedea aproape tot ce se petrecea deasupra. Dumnezeu fusese profund dezonorat prin închinarea idolatră adusă la adăpostul coastelor împădurite, și Ilie a ales înălțimea aceasta, ca fiind locul cel mai potrivit pentru desfășurarea puterii lui Dumnezeu și pentru apărarea onoarei Numelui Său.
Dis-de-dimineață în ziua hotărâtă, oștile Israelului apostaziat, într-o așteptare încordată, s-au adunat aproape de vârful muntelui. Profeții Izabelei înaintau într-un cortegiu impunător. În fast orbitor apăru împăratul ocupându-și locul în fruntea preoților, acei idolatri salutând puternic sosirea lui. Dar inimile preoților erau neliniștite când își aduceau aminte de cuvintele proorocului prin care țara lui Israel fusese lipsită timp de trei ani și jumătate de rouă și de ploaie. Ei presimțeau iminența unei crize înfricoșate. Zeii în care se încrezuseră nu fuseseră în stare să dovedească pe Ilie ca prooroc faIs. Obiectele închinării lor arătaseră o stranie nepăsare față de strigătele lor disperate, față de rugăciunile, lacrimile și umilința lor, precum și față de ceremoniile revoltătoare și jertfele lor scumpe și neîncetate.
-147-
În fața lui Ahab, a proorocilor falși și a oștilor adunate ale lui Israel care-l înconjurau, Ilie era singurul care venise să apere onoarea lui Iehova. El, asupra căruia întreaga împărăție a aruncat toată greutatea blestemelor, era acum înaintea lor, în aparență fără apărare, în prezența monarhului lui Israel, a proorocilor lui Baal, a bărbaților de război și a mulțimii din jur. Dar Ilie nu era singur. Deasupra și împrejurul lui erau oștile ocrotitoare ale Cerului — îngerii care excelează în putere.
Fără să se rușineze, neînfricat, proorocul stătea înaintea mulțimii, pe deplin conștient de însărcinarea de a aduce la îndeplinire porunca divină. Fața îi era luminată de o solemnitate înfricoșătoare. Într-o așteptare plină de îngrijorare poporul îl aștepta să vorbească. Privind mai întâi la altarul dărâmat al lui Iehova și apoi la mulțime, Ilie strigă cu glas lămurit, ca o trâmbiță: “Până când vă clătinați între două păreri?” (trad. engl.) “Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeți după El; iar dacă este Baal, mergeți după Baal!”
Poporul nu i-a răspuns nimic. Nici unul din acea uriașă adunare n-a avut curajul să mărturisească credincioșia față de Iehova. Ca un nor întunecat amăgirea și orbirea se întinseseră asupra lui Israel. Această apostazie fatală nu îi cuprinsese dintr-o dată, ci treptat, când din timp în timp ei nu luaseră aminte la cuvintele de avertizare și de mustrare pe care Domnul le trimisese. Fiecare îndepărtare de la dreptate, fiecare refuz de a se pocăi adânciseră vinovăția lor și-i duseseră și mai departe de cer. Iar acum, în această criză, ei stăruiau în refuzul de a lua poziție de partea lui Dumnezeu.
-148-
Domnul urăște indiferența și necredincioșia în timp de criză pentru lucrarea Sa. Universul întreg așteaptă cu un interes de nedescris scenele de încheiere ale marii lupte dintre bine și rău. Poporul lui Dumnezeu se apropie de hotarele lumii veșnice; ce poate fi de mai mare importanță pentru ei decât să fie credincioși Dumnezeului cerului? De-a lungul tuturor veacurilor, Dumnezeu a avut eroi morali — și îi are și acum — aceia care, asemenea lui Iosif, Ilie și Daniel, nu se rușinează să se recunoască drept poporul Său pus deoparte. Binecuvântările Lui deosebite însoțesc lucrările oamenilor de acțiune; persoane care nu vor fi abătute de la calea cea dreaptă a datoriei și care cu energie divină vor întreba: “Cine este de partea Domnului?” (Exod 32, 26), persoane care nu se vor opri numai la întrebare, ci vor vrea ca aceia care aleg să se identifice cu poporul lui Dumnezeu să pășească înainte și să dea pe față în mod limpede atașamentul lor față de Împăratul împăraților și Domnul domnilor. Astfel de persoane fac ca voința și planurile lor să se subordoneze Legii lui Dumnezeu. Din dragoste pentru El, ei nu vor socoti viața lor ca fiindu-le scumpă. Lucrarea lor este să prindă lumina din Cuvânt și să o lase să strălucească înaintea lumii în raze clare și strălucitoare. Credincioșia față de Dumnezeu, acesta este motto-ul lor.
În timp ce Israel pe Carmel se îndoiește și ezită, glasul lui Ilie străpunge iarăși tăcerea: “Eu singur am rămas din proorocii Domnului, pe când prooroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci. Să ni se dea doi junci. Ei să-și aleagă un junc, pe care să-l taie în bucăți, și să-l pună pe lemne, fără să pună foc. Și eu voi pregăti celălalt junc, și-l voi pune pe lemne fără să pun foc. Apoi voi chemați Numele Dumnezeului vostru; și eu voi chema Numele Domnului. Dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie adevăratul Dumnezeu”. (1 Împărați 18, 22-24.)
-149-
Propunerea lui Ilie era atât de rațională, încât poporul nu o putea evita, astfel că au avut curajul să răspundă: “Bine!” Prorocii lui Baal nu îndrăzneau să-și ridice glasul împotrivă; și, adresându-li-se, Ilie porunci: “Alegeți-vă un junc din cei doi, pregătiți-l voi mai întâi, căci sunteți mai mulți, și chemați numele dumnezeului vostru; dar să nu puneți foc”. (1 Împărați 18, 25.)
Vrând să pară îndrăzneți și sfidători, dar îngroziți în inimile lor vinovate, preoții falși au pregătit altarul, punând pe el lemnele și jertfa după care au început să rostească formulele lor magice. Strigătele lor stridente răsunau, iar ecoul se întorcea de prin pădurile și înălțimile vecine atunci când ei invocau numele zeului lor zicând: “Baale, auzi-ne”. Preoții s-au adunat in jurul altarului lor cu sărituri, zvârcoliri și strigăte, și smulgându-și părul, își făceau tăieturi în carne, chemând pe dumnezeul lor să le vină în ajutor.
Dimineața trecu, veni amiaza și încă nu se arăta nici o dovadă că Baal auzea strigătele slujitorilor lui amăgiți. Nu se auzea nici un glas, nici un răspuns la rugăciunile lor frenetice. Jertfa rămase nemistuită.
În timp ce continuau devoțiunile lor exaltate, preoții cei puternici încercau fără încetare să născocească vreun mijloc prin care să aprindă focul pe altar și să-i facă pe oameni să creadă că focul vine direct de la Baal. Dar Ilie supraveghea orice mișcare, iar preoții, nădăjduind împotriva oricărei speranțe să prindă ocazia să înșele, continuau să-și desfășoare ceremoniile lor fără sens.
“La amiază, Ilie și-a bătut joc de ei și a zis: ‘Strigați mai tare, fiindcă este dumnezeu; se gândește la ceva, sau are treabă, sau este în călătorie, sau poate că doarme și se va trezi ’. Ei au strigat tare, și, după obiceiul lor, și-au făcut tăieturi cu săbiile și cu sulițele, până ce a curs sânge pe ei. Când a trecut amiaza, au aiurat, până în clipa când se aducea jertfa de seară. Dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns, nici semn de luare aminte”. (1 Împărați 18, 27-29.)
-150-
Bucuros ar fi venit Satana să-i ajute pe aceia pe care îi amăgise și care erau devotați servirii lui. Bucuros ar fi trimis el fulgerul să le aprindă jertfa. Dar Iehova a pus hotare lui Satana — i-a restrâns puterea — și chiar toate născocirile vrăjmașului nu au putut trimite nici măcar o scânteie pe altarul lui Baal.
În cele din urmă, cu glasurile lor răgușite de atâta strigare, cu veșmintele mânjite de sângele care cursese din rănile pe care și le făcuseră, preoții au ajuns la disperare. Cu frenezie neobosită, ei amestecau acum în rugăciunile lor blesteme groaznice ale zeului soare, iar Ilie continua să vegheze cu atenție, căci știa că dacă prin vreun mijloc oarecare ar reuși să aprindă focul pe altarul lor, el ar fi fost făcut bucăți într-o clipă.
Se apropia seara. Proorocii lui Baal erau năuci, istoviți și fără putere. Unul sugera un lucru, altul cu totul altceva până când, în cele din urmă își încetară eforturile. Țipetele și blestemele lor nu mai răsunau pe Carmel. Pierzându-și orice speranță, ei s-au retras din luptă.
Ziua întreagă oamenii au fost martorii demonstrațiilor acestor preoți vicleni. Au văzut săriturile lor în jurul altarului, ca și cum ar fi vrut să prindă razele arzătoare ale soarelui pentru a sluji scopului lor. Ei au privit cu oroare cum preoții s-au mutilat și au avut ocazia să cugete la nebunia închinării la idoli. Mulți din mulțime erau dezgustați de aceste manifestări demonice și așteptau acum cu profund interes acțiunile lui Ilie.
-151-
Era ceasul jertfei de seară când Ilie porunci poporului: “Apropiați-vă de mine”. Când ei s-au apropiat tremurând, el s-a îndreptat către altarul dărâmat, unde oamenii se închinaseră odinioară Dumnezeului cerului, și îl repară. Pentru el aceste ruine erau mai prețioase decât toate altarele mărețe ale păgânismului.
În reclădirea acestui altar vechi, Ilie și-a dat pe față respectul pentru legământul pe care îl făcuse Domnul cu Israel atunci când ei au trecut Iordanul în țara făgăduită. Alegând “douăsprezece pietre, după numărul semințiilor fiilor lui Iacov, … a zidit un altar în Numele Domnului”.
Preoții lui Baal dezamăgiți de străduințele lor zadarnice, așteptau să vadă ce va face Ilie. Ei îl urau pe prooroc pentru propunerea făcută, această probă care demonstrase slăbiciunea și neputința zeilor lor; totuși ei se temeau de puterea lui. Poporul, și el înspăimântat și aproape fără suflare, aștepta și privea cum Ilie își continua pregătirile. Purtarea liniștită a profetului era în contrast cu exaltarea fără sens și fanatică a slujitorilor lui Baal.
Terminând de clădit altarul, proorocul făcu un șanț în jurul lui și după ce puse lemnele în ordine și pregăti juncul, puse jertfa pe altar și porunci poporului să inunde altarul cu apă. “Umpleți patru vedre cu apă”, porunci el, “și vărsați-le pe arderea de tot și pe lemne”. “Și au făcut așa. Apoi a zis: ‘Mai faceți lucrul acesta o dată’. Și l-au făcut încă o dată. Apoi a zis: ‘Mai faceți-l și a treia oară’. Și l-au făcut și a treia oară. Apa curgea în jurul altarului, și au umplut cu apă și șanțul”. (1 Împărați 18, 33-35.)
-152-
Reamintind poporului îndelungata apostazie care stârnise mânia lui Iehova, Ilie îi somă să-și umilească inimile și să se întoarcă la Dumnezeul părinților lor, pentru ca blestemul să fie îndepărtat din țara lui Israel. Apoi, plecându-se cu respect înaintea Dumnezeului nevăzut, își înălță mâinile către cer și rosti o rugăciune simplă. Preoții lui Baal săriseră, țipaseră, făcuseră spume, dis-de-dimineață până târziu după-amiază, dar când Ilie se rugă, nici un țipăt fără rost nu răsună pe înălțimea Carmelului. El se ruga ca și când știa că Iehova este acolo, martor la scenă, și ascultă cererea lui. Proorocii lui Baal s-au rugat prostește, fără nici un înțeles. Ilie se rugă simplu și cu căldură, cerând lui Dumnezeu să-și arate superioritatea asupra lui Baal, pentru ca Israel să poată fi determinat să se întoarcă la El.
“Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Israel!” se ruga profetul, “Fă să se știe astăzi că Tu ești Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău, și că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca Ta. Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, ești adevăratul Dumnezeu, și să le întorci astfel inima spre bine”. (1 Împărați 18, 36.37.)
O tăcere apăsătoare se așternu peste toți. Preoții lui Baal tremurau de groază. Conștienți de vinovăția lor, se așteptau acum la o pedeapsă grabnică.
Nici nu s-a sfârșit rugăciunea lui Ilie, că flăcări de foc, ca niște fulgere strălucitoare de lumină, au coborât din cer peste altarul înălțat, mistuind jertfa, secând apa din șanț și mistuind chiar și pietrele altarului. Strălucirea focului ilumină muntele și orbi ochii mulțimii. În văile de jos, de unde mulți priveau cu încordare îngrijorată mișcările celor de sus coborârea focului s-a văzut clar și toți au fost uimiți de priveliște. Aceasta semăna cu stâlpul de foc care, la Marea, Roșie, a despărțit pe copiii lui Israel de oastea egipteană.
-153-
Poporul de pe munte s-a prosternat cu groază înaintea Dumnezeului nevăzut. Ei nu îndrăzneau să mai privească focul trimis de cer. Se temeau că și ei vor fi mistuiți; și convinși de datoria lor de a-L recunoaște pe Dumnezeul lui Ilie ca Dumnezeul părinților lor, Căruia Îi datorau supunere, strigară împreună într-un singur glas: “Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!” Cu o claritate uimitoare, strigătul răsună peste munte, iar ecoul ajunse în câmpie. În sfârșit, Israelul se trezi, neamăgit și pocăit. În sfârșit, el văzu cât de mult L-a dezonorat pe Dumnezeu. Caracterul închinării la Baal, în contrast cu slujirea rațională, cerută de Dumnezeul cel adevărat, era descoperit pe deplin. Poporul recunoscu dreptatea lui Dumnezeu și mila Sa care oprise ploaia și roua pământului până când au fost aduși să mărturisească Numele Său. Acum erau gata să recunoască faptul că Dumnezeul lui Ilie era mai presus de orice idol.
Preoții lui Baal priveau cu consternare descoperirea minunată a puterii lui Iehova. Însă, cu toată înfrângerea lor și aflându-se în prezența slavei divine, ei au refuzat să se pocăiască de nelegiuirea lor. Ei doreau să rămână tot profeți ai lui Baal. În felul acesta, s-au dovedit copți pentru nimicire. Pentru ca Israelul cel pocăit să fie protejat de rătăcirile acelora care îl învățase să se închine la Baal, Ilie a fost îndrumat de Domnul să-i distrugă pe acești învățători falși. Mânia poporului era deja trezită împotriva conducătorilor în nelegiuire, și când Ilie le dădu porunca: “Puneți mâna pe proorocii lui Baal, nici unul să nu scape”, ei au fost gata să asculte. Au prins pe preoți, i-au adus la pârâul Chison și acolo, înainte de încheierea zilei care a marcat începutul unei reforme hotărâte, slujitorii lui Baal au fost înjunghiați. Nici unuia nu i s-a îngăduit să trăiască.