Capitolul 10 — Glasul unei mustrări aspre

Profeți și Regi | Capitolul 10 (bazat pe textele din 1 Împărați 17, 8-24; 18, 1-19)

Pentru o vreme, Ilie rămas ascuns în munții de lângă pârâul Cherit. Acolo, timp de multe luni, i s-a asigurat în mod supranatural hrana. După aceea, când din cauza secetei care continua pârâul a secat, Dumnezeu a poruncit servului Său să-și caute adăpost într-o țară străină. “Scoală-te”, i s-a poruncit, “du-te la Sarepta, care ține de Sidon, și locuiește acolo. Iată că am poruncit acolo unei femei văduve să te hrănească”.

Această femeie nu era israelită. Niciodată nu avusese privilegiile și binecuvântările de care se bucurase poporul lui Dumnezeu, dar ea credea în Dumnezeul cel adevărat și umbla în toată lumina care strălucea pe cărarea ei. Iar acum, când pentru Ilie nu era nici o siguranță în țara iui Israel, Dumnezeu l-a trimis la această femeie să găsească adăpost în casa ei.

“Ilie s-a sculat, și s-a dus la Sarepta. Când a ajuns la poarta cetății, acolo era o femeie văduvă care strângea lemne. El a chemat-o și i-a zis: ‘Du-te și adu-mi, te rog, puțină apă într-un vas, ca să beau.’ Pe când se ducea ea să-i aducă, a chemat-o din nou, și i-a zis: ‘Adu-mi, te rog și o bucată de pâine în mâna ta’.”

-130-

În acest cămin lovit de sărăcie, foametea apăsa greu și puțina hrană era pe terminate. Venirea lui Ilie chiar în ziua în care văduva se temea că trebuie să renunțe la lupta pentru susținerea vieții a supus unei probe cât se poate de aspre credința ei în puterea Dumnezeului celui viu de a îngriji de nevoile ei. Dar chiar în acest impas teribil, ea a dat mărturie despre credința ei, împlinind cererea străinului care i-a cerut să împartă cu el ultima ei bucățică de pâine.

Ca răspuns la cererea lui Ilie pentru pâine și apă, văduva a răspuns: “Viu este Domnul, Dumnezeul tău, că n-am nimic copt, n-am decât un pumn de făină într-o oală și puțin untdelemn într-un ulcior. Și iată, două bucăți de lemne, apoi mă voi întoarce și voi pregăti ce am pentru mine și pentru fiul meu: vom mânca și apoi vom muri”. Ilie i-a zis: “Nu te teme, întoarce-te și fă cum ai zis. Numai, pregătește-mi întâi mie cu untdelemnul și făina aceea o mică turtă, și adu-mi-o; pe urmă, să faci și pentru tine și pentru fiul tău. Căci așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: Făina din oală nu va scădea și untdelemnul din ulcior nu se va împuțina, până în ziua când va da Domnul ploaie pe fata pământului.” (1 Împărați 17, 12-14.)

Nu s-ar fi putut cere o încercare mai mare a credinței decât aceasta. Văduva îi tratase și până acum pe toți străinii cu bunătate și dărnicie. Acum, cu toată suferința care putea să urmeze pentru ea și pentru copil încrezându-se în Dumnezeu lui Israel pentru împlinirea tuturor nevoilor ei, a făcut față acestei încercări supreme a ospitalității, făcând “după cuvântul lui Ilie”.

-131-

Minunată a fost ospitalitatea dovedită proorocului lui Dumnezeu de această femeie feniciană, iar credința și generozitatea ei au fost minunat răsplătite. “Multă vreme a avut ce să mănânce, ea și familia ei, și Ilie. Făina din oală n-a scăzut, și undelemnul din ulcior nu s-a împuținat, după cuvântul pe care-l rostise Domnul prin Ilie”.

“După aceea, fiul femeii, stăpâna casei, s-a îmbolnăvit. Și boala lui a fost atât de cumplită, încât n-a mai rămas suflare în el. Femeia i-a zis atunci lui Ilie: ‘Ce am eu a face cu tine, omule al lui Dumnezeu? Ai venit la mine doar să aduci aminte lui Dumnezeu de nelegiuirea mea și să-mi omori astfel fiul?’. El a răspuns: ‘Dă-mi încoace pe fiul tău’. Și l-a luat de la sânul femeii, l-a suit în odaia de sus unde locuia el, și l-a culcat pe patul lui … și s-a întins de trei ori peste copil, a chemat pe Domnul … și Domnul a ascultat glasul lui Ilie, și sufletul copilului s-a întors în el, și a înviat.

Ilie a luat copilul, l-a pogorât jos, în casă din odaia de sus, și l-a dat mamei sale. Și Ilie a zis: ‘lată, fiul tău este viu.’ Și femeia a zis lui Ilie: ‘Cunosc acum că ești un om al lui Dumnezeu și Cuvântul Domnului în gura ta este adevăr’.” (1 Împărați 17, 17-24.)

Văduva din Sarepta și-a împărțit bucățica de hrană cu Ilie, și ca urmare viața ei și aceea a fiului ei au fost ocrotite. Și tuturor acelora care, în timp de încercare și de lipsă, dau pe față împreună simțire și ajutorare față de cei în nevoie, Dumnezeu le făgăduiește binecuvântări mari. El nu Se schimbă. Puterea Lui nu este mai mică acum decât în zilele lui Ilie. Nici făgăduința rostită de Mântuitorul nostru nu este mai puțin sigură acum decât atunci: “Cine primește un prooroc, în numele unui prooroc, va primi răsplata unui prooroc”. (Matei 10, 41.)

-132-

“Să nu dați uitării primirea de oaspeți, căci unii, prin ea au găzduit, fără să știe pe îngeri”. (Evrei 13, 2.) Aceste cuvinte n-au pierdut nimic din puterea lor o dată cu trecerea timpului. Tatăl nostru ceresc continuă să așeze pe cărarea copiilor Săi ocazii care sunt binecuvântări ascunse; iar aceia care folosesc aceste ocazii găsesc o mare bucurie. “Dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime, și întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat, îți va sătura sufletul chiar în locuri fără apă, și va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă”. (Isaia 58, 10.11.)

Hristos spune slujitorilor credincioși ai Săi de astăzi: “Cine vă primește pe voi, Mă primește pe Mine; și cine Mă primește pe Mine, primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine”. (Matei 10, 40.) Nici o faptă de bunătate dată pe față în Numele Său nu va trece nerecunoscută și nerăsplătită. Și în aceeași recunoaștere iubitoare, Domnul Hristos cuprinde chiar pe cel mai slab și mai umil din familia lui Dumnezeu. “Oricine va da de băut numai un pahar de apă rece”, spune El, “unuia din acești micuți” — aceia care sunt copii în credință și în cunoașterea lui Hristos — “în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-și va pierde răsplata”. (Matei 10, 42.)

-133-

În anii lungi de secetă și foamete, Ilie s-a rugat stăruitor ca inimile lui Israel să se întoarcă de la idolatrie la slujirea lui Dumnezeu. Cu răbdare proorocul a așteptat, în timp ce mâna Domnului apăsa cu putere peste țara lovită. Când a văzut dovezile suferinței și lipsei înmulțindu-se în toate părțile, inima i-a fost copleșită de durere și tânjea după puterea care să aducă cât mai grabnic reforma. Dar Însuși Dumnezeu Își aducea la îndeplinire planul, și tot ce putea să facă slujitorul Său era să se roage în credință și să aștepte timpul pentru o acțiune hotărâtă. Apostazia care predomina în zilele lui Ahab era urmarea multor ani de fărădelegi. Pas cu pas, an după an, Israel se depărtase de calea cea dreaptă. Căci generație după generație refuzaseră să-și îndrepte căile picioarelor lor, și în cele din urmă marea majoritate a poporului se supusese conducerii puterilor întunericului.

Trecuse aproape un secol de când, sub conducerea împăratului David, Israel se unise cu bucurie în intonarea imnului de laudă la adresa Celui Prea Înalt, ca recunoaștere a deplinei lor dependențe de El pentru binecuvântările fiecărei zile. Ascultați cuvintele corurilor de laudă :

“Dumnezeul mântuirii noastre, …Tu umpli de veselie răsăritul și apusul îndepărtat.Tu cercetezi pământul și-i dai belșug,Îl umpli de bogățieȘi râuri dumnezeiești, pline de apă.Tu dai grâu, pe care iată cum îl faci să rodească: Îi uzi brazdele, îi sfărâmi bulgării, îi moi cu ploaia,Și-i binecuvântezi răsadul.Încununezi anul cu bunătățile Tale,Și pașii Tăi varsă belșugul.Câmpiile pustiei sunt adăpate,Și dealurile sunt încinse cu veselie.Pășunile se acopăr de oi,Și văile se îmbracă cu grâu:Toate strigă de bucurie și cântă”.

(Psalmii 65, 8-13.)

-134-

Israel recunoscuse atunci în Dumnezeu pe Acela care “pusese temeliile pământului”. Exprimându-și, credința, ei cântaseră:

“Tu ai așezat pământul pe temeliile lui.Și niciodată nu se clatină.Tu îl acoperiseși cu adânculCum l-ai acoperi cu o haină;Apele stăteau pe munți,Dar, la amenințarea Ta, au fugit,La glasul tunetului Tău au luat-o la fugă,Suindu-se pe munți și pogorându-se în văi,Până la locul, pe care li-l hotărâseși Tu.Le-ai pus o margine, pe care nu trebuie s-o treacă,Pentru ca să nu se mai întoarcă să acopere pământul!”

(Psalmii 104, 5-9.)

Prin puterea cea mare a Celui Infinit sunt ținute mereu în limitele lor elementele naturii pe pământ, în apă și în aer. Și El folosește aceste elemente pentru fericirea creaturilor Sale. “Comoara Lui cea bună” este revărsată fără plată, să dea “ploaie la vreme și să binecuvânteze tot lucrul mâinilor tale”. (Deuteronom 28, 12.)

“Tu faci să țâșnească izvoarele în văi,Și ele curg printre munți.Tu adăpi la ele toate fiarele câmpului;În ele își potolesc setea măgarii sălbatici.Păsările cerului locuiesc pe marginea lor,Și fac să le răsune glasul printre ramuri…. Tu faci să crească iarba pentru vite,Și verdețuri pentru nevoile omului,Ca pământul să dea hrană:Vin, care înveselește inima omului,Untdelemn, care-i înfrumusețează fața,Și pâine, care-i întărește inima….

-135-

Cât de multe sunt lucrările Tale, Doamne!Tu pe toate le-ai făcut cu înțelepciune,Și pământul este plin de făpturile Tale.Iată marea cea întinsă și mare:În ea se mișcă nenumărate viețuitoareMici și mari….Toate aceste viețuitoare Te așteaptă,Ca să le dai hrana la vreme.Le-o dai Tu, ele o primesc;

Îți deschizi Tu mâna,Ele se satură de bunătățile Tale”.

(Psalmii 104, 10-15.24.28.)

Israel avusese îmbelșugate ocazii de bucurie. Țara în care Dumnezeu îi adusese era o țară în care curgea lapte și miere. În timpul peregrinării prin pustie, Dumnezeu îi asigurase că îi călăuzea către o țară în care nu aveau să sufere niciodată lipsă de ploaie. “Țara în stăpânirea căreia veți intra”, le spunea El, “nu este ca țara Egiptului, din care ați ieșit, unde îți aruncai sămânța în ogoare și le udai cu piciorul ca pe o grădină de zarzavat. Țara pe care o veți stăpâni este o țară cu munți și văi, care se adapă din ploaia cerului; este o țară de care îngrijește Domnul, Dumnezeul tău, și asupra căreia Domnul, Dumnezeul tău, are neîncetat ochii, de la începutul până la sfârșitul anului”. (Deuteronom 11, 10-12.)

Făgăduința ploilor îmbelșugate fusese dată cu condiția ascultării. “Dacă veți asculta de poruncile Mele, pe care le dau astăzi, dacă veți iubi pe Domnul, Dumnezeul vostru și dacă-I veți sluji din toată inima voastră și din tot sufletul vostru, El va da țării voastre ploaie la vreme, ploaie timpurie și ploaie târzie, și-ți vei culege grâul, mustul și untdelemnul; de asemenea va da iarbă pe câmpiile tale pentru vite și vei mânca și te vei sătura.

-136-

Vedeți să nu vi se amăgească inima, și să vă abateți, ca să slujiți altor dumnezei și să vă închinați înaintea lor. Căci atunci Domnul S-ar aprinde de mânie împotriva voastră; ar închide cerurile și n-ar mai fi ploaie; pământul nu și-ar mai da roadele și ați pieri curând din țara aceea bună pe care v-o dă Domnul”. (Deuteronom 11, 10-17.)

“Dar dacă nu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă nu vei păzi și nu vei împlini toate poruncile Lui și toate Legile Lui”, fuseseră avertizați izraeliții, “cerul deasupra capului tău va fi de aramă, și pământul de sub tine va fi de fier. Domnul va trimite țării tale în loc de ploaie praf și pulbere, care va cădea din cer peste tine până vei fi nimicit”. (Deuteronom 28, 15.23.24.)

Acestea erau unele din sfaturile înțelepte ale lui Iehova către Israelul din vechime. “Puneți-vă dar în inimă și în suflet aceste cuvinte pe care vi le spun. Să le legați ca un semn de aducere aminte pe mâinile voastre, și să fie ca niște fruntarii între ochii voștri. Să învățați pe copiii voștri în ele, și să le vorbești despre ele când vei fi acasă, și când vei merge în călătorie, când te vei culca și când te vei scula”. (Deuteronom 11, 18.19.) Aceste porunci erau lămurite; cu toate acestea, pe măsură ce veacurile treceau și generație după generație pierdea din vedere măsurile luate pentru bunăstarea lor spirituală, influențele distrugătoare ale apostaziei amenințau să dea la o parte orice opreliște pusă de harul divin.

-137-

În felul acesta s-a ajuns ca Dumnezeu să lovească acum pe poporul Său cu cea mai aspră dintre judecățile Sale. Profeția lui Ilie se împlinea în mod groaznic. Timp de trei ani, solul blestemului a fost căutat din cetate în cetate și din țară în țară. La cererea lui Ahab, mulți conducători își dăduseră cuvântul de onoare că proorocul cel ciudat nu se găsea în țara lor. Cu toate acestea, cercetarea a continuat, deoarece Izabela și proorocii lui Baal îl urau pe Ilie cu o ură de moarte și n-au precupețit nici un efort ca să-l aducă sub puterea lor. Și încă ploaia nu venea din cer.

În cele din urmă, după “multe zile”, cuvântul Domnului a venit la Ilie: “Du-te și înfățișează-te înaintea lui Ahab ca să dau ploaie pe fața pământului”.

În ascultare de această poruncă, “Ilie s-a dus să se înfățișeze înaintea lui Ahab”. Cam în același timp în care proorocul își începea călătoria către Samaria, Ahab îi propusese lui Obadia, îngrijitorul casei lui, un plan pentru căutarea izvoarelor și pâraielor de apă, în nădejdea că vor găsi pășuni pentru vitele și turmele care piereau de foame. Chiar și la curtea regală se simțea puternic efectul secetei îndelungate. Împăratul, serios îngrijorat cu privire la soarta casei lui, a hotărât să meargă personal cu slujitorul lui în căutarea unor locuri mai favorizate, unde s-ar fi găsit pășune. “Și-au împărțit țara s-o cutreiere. Ahab a plecat singur pe un drum, și Obadia a plecat pe alt drum.”

-138-

Pe când Obadia era pe drum, iată că l-a întâlnit Ilie. Obadia, cunoscându-l, a căzut cu fața la pământ, și i-a zis: “Tu ești, domnul meu Ilie?” (1 Împărați 18, 6.7.)

În timpul apostaziei lui Israel, Obadia rămăsese credincios. Stăpânul lui, împăratul, nu fusese în stare să-l îndepărteze de la ascultarea de viul Dumnezeu. Acum, a fost onorat cu o însărcinare din partea lui Ilie, care i-a zis: “Du-te și spune stăpânului tău: ‘Iată că a venit Ilie!’”

Îngrozit peste măsură, Obadia a exclamat: “Ce păcat am săvârșit eu, ca să dai pe robul tău în mâinile lui Ahab ca să mă omoare?” Să ducă o astfel de solie lui Ahab, însemna să alerge la moarte. “Viu este Domnul”, i-a explicat el proorocului, “că n-a rămas popor sau împărăție unde să nu fi trimis stăpânul meu să te caute; și când se spunea că nu ești acolo, punea pe împărăția și pe poporul acela să jure că nu te-au găsit. Și acum zici: ‘Du-te și spune stăpânului tău: iată că a venit Ilie!’ Și apoi, când voi pleca de la tine, Duhul Domnului te va duce nu știu unde. Dacă m-aș duce să dau de știre lui Ahab, și nu te-ar găsi, mă va omorî”. (1 Împărați 18, 10-12.)

Obadia a stăruit mult pe lângă prooroc să nu-l trimită. “Robul tău”, stărui el, “se teme de Domnul din tinerețea lui. Nu s-a spus oare domnului meu ce am făcut când a ucis Izabela pe proorocii Domnului? Cum am ascuns o sută de prooroci ai Domnului, câte cincizeci într-o peșteră, și i-am hrănit cu pâine și apă? Și acum tu zici: ‘Du-te și spune stăpânului tău: Iată că a venit Ilie! El mă va ucide’”.

-139-

Cu jurământ solemn, Ilie i-a făgăduit lui Obadia că însărcinarea lui nu va fi zadarnică: “Viu este Domnul oștirilor, al cărui slujitor sunt”, declară el, “că astăzi mă voi înfățișa înaintea lui Ahab?” (1 Împărați 18, 15.)

În uimire amestecată cu groază, împăratul a ascultat solia de la omul de care se temea și pe care-l ura, omul pe care-l căutase neobosit. Știa bine că Ilie nu-și punea viața în primejdie numai ca să se întâlnească cu el. Se putea oare ca proorocul să rostească încă un blestem împotriva lui Israel? Inima împăratului a fost cuprinsă de groază. Și-a adus aminte de brațul uscat al lui Ieroboam. Ahab nu putea să nu asculte somația și nici nu îndrăznea să-și ridice mâna împotriva solului lui Dumnezeu. Și astfel, însoțit de o gardă personală, monarhul tremurând s-a dus să se întâlnească cu profetul.

Împăratul și proorocul se aflau față în față. Cu toate că Ahab era plin de ură clocotitoare, totuși în prezența lui Ilie, părea lipsit de bărbăție și fără putere. În primele cuvinte șovăielnice: “Tu ești acela care nenorocești pe Israel?”, fără să-și dea seama, el își dădu pe față simțămintele inimii. Ahab știa că, prin Cuvântul lui Dumnezeu cerurile se făcuseră ca arama, totuși el căuta să arunce asupra proorocului vina pentru judecățile grele care erau în țară.

Pentru făcătorul de rele este natural să arunce asupra solilor lui Dumnezeu răspunderea pentru nenorocirile care vin ca urmare sigură a depărtării de calea neprihănirii. Aceia care se așează sub puterea lui Satana sunt neînstare să vadă lucrurile așa cum le vede Dumnezeu. Când oglinda adevărului este îndreptată spre ei, aceștia se revoltă la gândul primirii mustrării. Orbiți de păcat, ei refuză să se pocăiască, dar simt că slujitorii lui Dumnezeu s-au întors împotriva lor și că sunt vrednici de cea mai aspră mustrare.

-140-

Stând într-o nevinovăție conștientă înaintea lui Ahab, Ilie nu face nici o încercare să se scuze sau să-l lingușească pe împărat. Nici nu caută să îndepărteze mânia împăratului prin vestea cea bună, că seceta era pe sfârșite. Nu are de adus nici o scuză. Indignat și gelos pentru onoarea lui Dumnezeu, el respinge acuzația lui Ahab, declarând fără teamă împăratului că păcatele lui și păcatele părinților lui au adus asupra lui Israel această nenorocire groaznică. “Nu eu nenorocesc pe Israel”, declară Ilie plin de curaj, “ci tu, și casa tatălui tău, fiindcă ați părăsit poruncile Domnului și te-ai dus după Baali.” (1 Împărați 18, 18.)

Și astăzi este nevoie de un glas de mustrare aspră, deoarece păcate grele îi despart pe oameni de Dumnezeu. Necredința devine cu grabă o modă. “Nu vrem ca omul acesta să împărățească peste noi” (Luca 19, 14 ) este vorbirea miilor de oameni. Predicile plăcute rostite prea adesea nu fac o impresie durabilă, trâmbița nu dă un semnal lămurit. Oamenii nu sunt străpunși în inimă de adevărurile tăioase și lămurite ale Cuvântului lui Dumnezeu.

Sunt mulți creștini cu numele care, dacă și-ar da pe față adevăratele sentimente, ar spune: De ce este nevoie să vorbim atât de lămurit? Ei ar putea tot așa de bine să întrebe: De ce a trebuit ca Ioan Botezătorul să le spună fariseilor: “Pui de năpârci, cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare?” (Luca 3, 7.) De ce a trebuit el să stârpească mânia Irodiadei spunându-i lui Irod că nu este drept să trăiască cu nevasta fratelui său? Înainte-mergătorul lui Hristos și-a pierdut viața din pricina vorbirii lui lămurite. De ce nu a putut să treacă cu vederea fără să provoace neplăcere acelora care trăiau în păcat?

-141-

În acest fel, bărbați care trebuia să stea ca păzitori credincioși ai Legii lui Dumnezeu argumentează, până când diplomația ia locul credincioșiei, iar păcatul este îngăduit să meargă înainte fără a fi mustrat. Cum se va auzi glasul unei mustrări credincioase în biserică?

“Tu ești omul acesta!” (2 Samuel 12, 7.) Cuvinte tot atât de lămurite ca acelea spuse de Natan lui David se aud astăzi rar la amvoane, se văd rar în publicații. Dacă nu ar fi atât de rare, am vedea mai mult din puterea lui Dumnezeu, descoperită între oameni. Solii Domnului să nu se plângă de faptul că străduințele lor sunt fără rod până nu se pocăiesc de propria lor plăcere de a plăcea oamenilor, care-i face să înăbușe adevărul.

Acei slujitori care vor să placă oamenilor și care strigă: “Pace, pace”, atunci când Dumnezeu nu vorbește de pace, mai bine să-și umilească inimile înaintea lui Dumnezeu, cerând iertare pentru nesinceritatea lor și pentru lipsa lor de curaj moral. Nu datorită iubirii față de aproapele îndulcesc ei solia încredințată, ci pentru că sunt comozi și îngăduitori cu ei înșiși. Dragostea adevărată caută mai întâi onoarea lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor. Aceia care au această iubire nu vor evita adevărul ca să scape de urmările neplăcute ale unei vorbiri lămurite. Când sufletele sunt în primejdie, slujitorii lui Dumnezeu nu vor ține seama de eu, ci vor rosti Cuvântul lui Dumnezeu dat lor să-l rostească, refuzând să scuze sau să ascundă păcatul.

-142-

O, dacă fiecare slujitor și-ar da seama de caracterul sacru al slujbei sale și de sfințenia lucrării sale și ar arăta curajul pe care l-a arătat Ilie! Ca soli rânduiți de divinitate, slujitorii Evangheliei sunt într-o poziție de responsabilitate. Ei trebuie să mustre, să certe, să îndemne “cu toată blândețea și învățătura”. (2 Timotei 4, 2.) În locul lui Hristos ei trebuie să lucreze ca ispravnici ai tainelor Cerului, încurajând pe cei ascultători și avertizând pe cei neascultători. Procedeele lumești nu trebuie să aibă nici un preț în lucrarea lor. Niciodată nu trebuie să se abată de pe calea pe care Isus le poruncește să meargă. Trebuie să meargă înainte în credință, amintindu-și că sunt înconjurați de un nor de martori. Nu trebuie să vorbească propriile lor cuvinte, ci cuvintele pe care Cel ce este mai mare decât potentații pământului le-a poruncit să le rostească. Solia lor trebuie să fie: “Așa vorbește Domnul”. Dumnezeu cheamă bărbați ca Ilie, Natan și Ioan Botezătorul — oameni care vor duce solia Sa cu credincioșie, indiferent de urmări, oameni care vor rosti curajos adevărul, chiar dacă acesta cere să jertfească tot ce au.

Dumnezeu nu poate folosi pe oamenii care, în vreme de primejdie, când sunt necesare puterea, curajul și influenta tuturor, se tem să ia o atitudine hotărâtă pentru dreptate. El cheamă bărbați care vor putea purta cu credincioșie bătălia împotriva celui rău, luptând împotriva domniilor și puterilor, împotriva stăpânirilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești. Unora ca aceștia El le va spune: “Bine, rob bun și credincios … intră în bucuria stăpânului tău”. (Matei 25, 23.)