Profeți și Regi | Capitolul 09 (bazat pe textele din 1 Împărați 17, 1-7.)
În munții Galaadului, la răsărit de Iordan, trăia în zilele lui Ahab un om al credinței și rugăciunii a cărui lucrare neînfricată era destinată să oprească răspândirea rapidă a apostaziei în Israel. Departe de orice oraș renumit și neavând o poziție înaltă în societate, Ilie Tișbitul a intrat totuși în misiunea lui încrezător în planul lui Dumnezeu de a pregăti calea înaintea lui și de a-i da succes deplin. Cuvântul credinței și al puterii era pe buzele lui și întreaga lui viață era consacrată lucrării de reformă. Glasul lui era al unuia care striga în pustie pentru a mustra păcatul și pentru a respinge valul răului. Dar, deși a venit la oameni ca mustrător al păcatului, solia lui oferea balsamul de Galaad sufletelor bolnave de păcat ale acelora care doreau să fie vindecați.
Când Ilie l-a văzut pe Israel afundându-se din ce în ce mai mult în idolatrie, sufletul i-a fost îndurerat și indignarea l-a cuprins. Dumnezeu făcuse lucruri mari pentru poporul Său. Îl eliberase din robie și îi dăduse “pământurile neamurilor … ca să păzească poruncile Lui, și să țină legile Lui”. (Psalmii 105, 44.45.) Dar planurile pline de îndurare ale lui Iehova erau acum aproape uitate. Necredința despărțea cu repeziciune poporul ales de Izvorul puterii lui. Văzând, din locuința lui retrasă de la munte, această apostazie, Ilie a fost copleșit de amărăciune. Cu groază în suflet, el a implorat pe Dumnezeu să oprească poporul favorizat de odinioară de pe calea lui păcătoasă, să îi trimită judecăți, dacă este nevoie, ca să poată fi determinat să vadă în adevărata lumină îndepărtarea lui de Cer. El dorea să-i vadă aduși la pocăință înainte ca ei să meargă atât de departe în nelegiuirea lor, încât să-L provoace pe Dumnezeu să-i distrugă cu totul.
-120-
Rugăciunea lui Ilie a fost ascultată. Apelurile repetate adesea, mustrările și avertizările nu aduseseră pe Israel la pocăință. Venise timpul când Dumnezeu trebuia să îi vorbească prin judecăți. Atâta timp cât închinătorii lui Baal pretindeau că darurile cerului, roua și ploaia, nu veneau de la Iehova, ci de la puterile ce dirijau natura și că prin energia creatoare a soarelui pământul era îmbogățit și făcut să rodească din belșug, blestemul lui Dumnezeu avea să cadă greu asupra țării întinate. Semințiilor apostaziate ale lui Israel trebuia să li se arate nebunia încrederii în puterea lui Baal pentru binecuvântări pământești. Până când nu se vor întoarce la Dumnezeu cu pocăință și nu-L vor recunoaște ca izvor al tuturor binecuvântărilor, nu va cădea pe pământ nici rouă, nici ploaie.
Lui Ilie i-a fost încredințată misiunea de a da lui Ahab solia despre judecata Cerului. El nu a căutat să fie solul Domnului, ci Cuvântul lui Dumnezeu a venit peste el. Și gelos pentru onoarea cauzei lui Dumnezeu, nu a ezitat să asculte somația divină, cu toate că ascultarea părea să invite nimicirea lui grabnică de către mâna împăratului nelegiuit. Proorocul a pornit de îndată și a călătorit zi și noapte, până când a ajuns în Samaria. La palat n-a solicitat o primire, nici n-a așteptat ca venirea să-i fie anunțată oficial. Îmbrăcat în hainele aspre purtate de obicei de proorocii din vremea aceea, a trecut neobservat pe lângă paznici și s-a oprit pentru o clipă înaintea împăratului uimit.
-121-
Ilie nu și-a cerut scuze pentru apariția lui bruscă. Unul mai mare decât conducătorul lui Israel îl însărcinase să vorbească și, ridicându-și mâinile spre cer, a declarat solemn din partea viului Dumnezeu că judecățile Celui Prea Înalt erau gata să cadă peste Israel. “Viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, al cărui slujitor sunt”, a declarat el, “că în anii aceștia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după cuvântul meu.”
Numai prin exercitarea unei credințe puternice în puterea fără greș a Cuvântului lui Dumnezeu și-a rostit Ilie solia. Dacă nu ar fi avut încredere deplină în Acela pe care Îl slujea, el nu s-ar fi arătat niciodată înaintea lui Ahab. Pe calea către Samaria, Ilie trecuse pe lângă râuri care curgeau cu ape bogate, peste dealuri acoperite cu verdeață și prin păduri maiestuoase, care păreau peste putință să fie atinse de secetă. Tot ce vedea ochiul era îmbrăcat în frumusețe. Profetul se putea întreba cum aceste râuri, care niciodată nu încetaseră să curgă puteau seca, sau cum aceste coline și văi puteau fi arse de secetă. Dar n-a dat loc la îndoială. El a crezut pe deplin că Dumnezeu va umili Israelul apostaziat și că prin judecățile acestea, ei vor fi aduși la pocăință. Hotărârea Cerului ieșise; Cuvântul lui Dumnezeu nu putea greși; și cu primejdia vieții, Ilie și-a îndeplinit fără teamă însărcinarea. Ca un tunet din cerul senin, solia despre judecățile care erau gata să vină a căzut în urechile împăratului nelegiuit; dar înainte ca Ahab să-și revină din uimire sau să schițeze un răspuns, Ilie s-a făcut nevăzut tot atât de neașteptat cum venise, fără să aștepte să vadă efectul soliei lui. Iar Domnul a mers înaintea lui, pregătindu-i drumul. Profetul a fost îndrumat : “Îndreaptă-te către răsărit, și ascunde-te lângă pârâul Cherit, care este în fața Iordanului. Vei bea apă din pârâu, și am poruncit corbilor să te hrănească acolo”.
-123-
Împăratul a făcut cercetări amănunțite, dar proorocul n-a putut fi găsit. Împărăteasa Izabela, mâniată la auzirea soliei care a încuiat comorile cerului, fără să piardă timp, s-a sfătuit cu proorocii lui Baal care s-au unit cu ea să blesteme pe prooroc și să sfideze mânia lui Iehova. Dar în ciuda dorinței lor de a-l găsi pe acela care rostise cuvântul de nenorocire, urmau să fie dezamăgiți. Nu puteau nici să ascundă pentru alții cunoașterea judecății pronunțate ca urmare a apostaziei predominante. Veștile denunțării păcatelor lui Israel de către Ilie și despre profeția privitoare la venirea grabnică a unei pedepse s-au răspândit repede în țară. Temerile unora erau trezite dar, în general, solia cerească a fost primită cu batjocură și dispreț.
Cuvintele proorocului au fost urmate de un efect imediat. Aceia care la început au fost înclinați să ia în râs gândul unei calamități, au avut în scurt timp ocazia să gândească în mod serios; după câteva luni pământul, fiind neînviorat de rouă sau de ploaie, s-a uscat, iar vegetația a dispărut. Pe măsură ce timpul trecea, cursurile de apă care nu secaseră niciodată au început să se micșoreze, iar izvoarele să sece. Cu toate acestea, oamenii erau îndemnați de conducătorii lor să aibă încredere în puterea lui Baal și să nu țină seama de cuvintele fără rost ale profeției lui Ilie. Preoții încă mai susțineau că ploile cădeau prin puterea lui Baal. Nu vă temeți de Dumnezeu lui Ilie și nu tremurați la cuvintele lui, îi îndemnau ei; Baal este acela care aduce secerișul la timp și care se îngrijește de oameni și animale.
-124-
Solia lui Dumnezeu către Ahab a dat Izabelei și preoților ei, precum și tuturor urmașilor lui Baal și ai Astarteei ocazia să pună la probă puterea zeilor lor și, dacă era posibil, să dovedească falsitatea cuvintelor lui Ilie. Împotriva asigurărilor sutelor de preoți idolatri, proorocia lui Ilie rămânea sigură. Dacă, în ciuda declarației proorocului, Baal ar fi putut da rouă și ploaie, făcând ca râurile să curgă mai departe, iar vegetația să crească, atunci împăratul lui Israel urma să se închine lui, iar poporul să spună că el este dumnezeu.
Hotărâți să țină poporul în amăgire, preoții lui Baal au continuat să aducă jertfe zeilor lor și să-i cheme zi și noapte, ca să învioreze pământul. Cu jertfe costisitoare, preoții încercau să potolească mânia zeilor lor; cu o râvnă și cu o stăruință demnă de o cauză mai bună, dădeau ocol altarelor păgânești și se rugau insistent pentru ploaie. Noapte de noapte se înălțau strigătele și rugăciunile lor prin țara pustiită. Dar nu se arăta nici un nor pe cer în timpul zilei ca să ascundă razele arzătoare ale soarelui. Nici roua, nici ploaia nu înviorau pământul însetat. Cuvântul lui Iehova însă rămânea neschimbat, orice ar fi făcut preoții lui Baal.
Trecuse un an, și încă nu căzuse ploaie. Pământul era pârjolit ca de foc. Căldura arzătoare a soarelui distrusese și puțina vegetație care supraviețuise. Râurile secaseră, iar puținii cai și turmele istovite rătăceau încoace și încolo în disperare. Câmpiile odinioară înfloritoare ajunseseră ca o pustie de nisip arzător — o pustie nemărginită. Dumbrăvile dedicate închinării la idoli erau fără viață, iar copacii pădurii, ajunși niște cumplite schelete ale naturii, nu mai făceau nici o umbră. Aerul era uscat și înăbușitor, furtuni de praf orbeau ochii și aproape opreau respirația. Orașe și sate, atât de prospere odinioară, deveniseră locuri de jale. Foamea și setea aduseseră printre oameni și animale o mortalitate îngrozitoare. Foametea, cu toate ororile ei, îi cuprinsese din ce în ce mai mult.
-125-
Dar, cu toate aceste dovezi ale puterii lui Dumnezeu, Israel nu s-a pocăit, nici n-a învățat lecția pe care Dumnezeu dorea ca ei s-o învețe. El n-a văzut că Acela care a creat natura controlează legile ei și poate face din ele instrumente ale binecuvântării sau ale distrugerii. Cu inima îngâmfată, fermecat de închinarea lui falsă, nefiind gata să se umilească sub mâna puternică a lui Dumnezeu, a început să caute o altă cauză pentru suferințele lor.
-126-
Izabela a refuzat categoric să recunoască seceta ca o judecată din partea lui Iehova. Neabătută în hotărârea ei de a-L sfida pe Dumnezeul cerului, s-a unit împreună cu aproape întregul Israel ca să-l acuze pe Ilie ca fiind cauza întregii lor nelegiuiri. Nu dăduse el mărturie împotriva formelor lor de închinare? Dacă ar putea fi înlăturat din cale, susținea ea, mânia zeilor lor ar fi potolită, iar necazurile ar înceta. Îndemnat de împărăteasă, Ahab a organizat o căutare stăruitoare a locului unde se ascundea profetul. A trimis soli popoarelor vecine de aproape și de departe, ca să caute omul pe care-l ura, dar de care se temea; și în dorința de a cerceta cât mai amănunțit posibil, el a cerut acestor împărații și popoare să jure că nu știau nimic cu privire la ascunzătoarea proorocului. Dar căutarea a fost zadarnică. Proorocul era la adăpost de răutatea împăratului, ale cărui păcate aduseseră țării condamnarea unui Dumnezeu insultat.
Nereușind în eforturile ei împotriva lui Ilie, Izabela a hotărât să se răzbune ucigând pe toți proorocii lui Iehova din Israel. Nici unul nu trebuia să fie lăsat în viață. Femeia înfuriată și-a adus la îndeplinire planul masacrând mulți slujitori ai lui Dumnezeu. Cu toate acestea, n-au pierit toți. Obadia, dregător al casei lui Ahab, dar temător de Dumnezeu, “a luat o sută de prooroci”, cu riscul vieții lui, “i-a ascuns câte cincizeci într-o peșteră și i-a hrănit cu pâine și apă”. (1 Împărați 18, 4.)
-127-
A trecut al doilea an de secetă și cerurile neîndurătoare nu dădeau încă nici un semn de ploaie. Seceta și foametea își continuau opera devastatoare în împărăție. Tați și mame, neputincioși să aline suferințele copiilor lor, erau constrânși să-i vadă murind. Cu toate acestea, izraeliții apostaziați refuzau să-și umilească inima înaintea lui Dumnezeu și continuau să cârtească împotriva bărbatului prin al cărui cuvânt fuseseră aduse asupra lor aceste judecăți groaznice. Ei nu erau în stare să recunoască în suferința și durerea lor o chemare la pocăință, o încercare divină de a-i salva de la pasul fatal dincolo de limita iertării Cerului.
Apostazia lui Israel era un păcat mai ucigător decât toate ororile înmulțite ale foametei. Dumnezeu căuta să elibereze pe popor de amăgirea lui și să-l facă să înțeleagă răspunderea față de Acela căruia Îi datora viața și toate lucrurile. El încerca să-i ajute să-și recâștige credința pierdută și pentru aceasta trebuia negreșit să aducă asupra lor acest mare necaz: “Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui și să trăiască? Lepădați de la voi toate fărădelegile, prin care ați păcătuit, faceți-vă rost de o inimă nouă și un duh nou. Pentru ce vreți să muriți, casă a lui Israel? Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul, Dumnezeu. Întoarceți-vă dar la Dumnezeu, și veți trăi”. “Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți voi, casa lui Israel?” (Ezechel 18, 23.31.32; 33, 11.)
Dumnezeu i-a trimis lui Israel soli cu apeluri de reîntoarcere la supunere. Dacă ei ar fi luat aminte la aceste apeluri, dacă s-ar fi întors de la Baal la Dumnezeul cel viu, solia de judecată a lui Ilie n-ar fi fost dată niciodată. Dar avertizările care ar fi putut fi un miros de viață spre viață, s-au dovedit a fi un miros de moarte spre moarte. Mândria lor fusese rănită, mânia le fusese stârnită împotriva solilor, iar acum priveau cu ură adâncă pe proorocul Ilie. Numai de ar fi căzut în mâinile lor, bucuroși l-ar fi predat Izabelei — ca și când prin aducerea la tăcere a glasului lui ar fi putut opri împlinirea cuvântului lui! În fața nenorocirii au continuat să stea neclintiți în idolatria lor. În felul acesta, ei măreau vinovăția care adusese judecățile Cerului asupra țării.
-128-
Pentru Israelul lovit de nenorocire era doar o singură scăpare — o întoarcere de la păcatele care aduseseră asupra lui mâna pedepsitoare a Celui Atotputernic și o întoarcere la Domnul din toată inima. Lor li se dăduse asigurarea: “Când voi închide cerul, și nu va fi ploaie, când voi porunci lăcustelor să mănânce țara, când voi trimite ciuma în poporul Meu: dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, și va căuta Fața Mea, și se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, și-i voi tămădui țara”. (2 Cronici 7, 13.14.) Pentru ca să dobândească acest rezultat binecuvântat, Dumnezeu a oprit mai departe de la ei roua și ploaia, până când o reformă hotărâtă avea să aibă loc.