Profeți și Regi | Capitolul 07
Așezat pe tron de către cele zece seminții ale lui Israel, care se răsculase împotriva casei lui David, Ieroboam, fostul slujitor al lui Solomon, era în situația să aducă reforme înțelepte, atât în viața religioasă, cât și în cea civilă. Sub conducerea lui Solomon, el dăduse pe față pricepere și judecată sănătoasă, iar cunoștințele pe care le câștigase în ani de slujire credincioasă îl făceau în stare să conducă cu înțelepciune. Dar Ieroboam n-a ajuns să facă din Dumnezeu tăria lui. Cea mai mare teamă a lui Ieroboam a fost că, în viitor, inimile supușilor săi ar putea fi câștigate de conducătorul care va ocupă tronul lui David. El a socotit că, atâta vreme cât celor zece seminții li se va îngădui să viziteze frecvent vechea reședință a monarhiei iudaice, unde slujbele de la templu se desfășurau tot ca în anii domniei lui Solomon, mulți vor fi înclinați să-și reînnoiască devotamentul față de conducerea de la Ierusalim. Consultându-se cu sfătuitorii lui, Ieroboam s-a hotărât ca printr-o acțiune îndrăzneață, să slăbească cât mai mult cu putință probabilitatea unei răscoale împotriva conducerii lui. El a reușit acest lucru, rânduind înăuntrul granițelor împărăției două centre de închinare, unul la Betel și altul la Dan. În aceste locuri, și nu la Ierusalim, cele zece seminții aveau să fie invitate să se adune, ca să se închine.
-100-
Organizând acest transfer, Ieroboam s-a gândit să facă apel la imaginația izraeliților, punându-le înainte o reprezentare vizibilă care să simbolizeze prezența Dumnezeului celui nevăzut. Ca urmare, a pus să se facă doi viței de aur care au fost așezați în temple la centrele de închinare stabilite. În străduința aceasta de a reprezenta Dumnezeirea, Ieroboam a călcat porunca lămurită a lui Iehova: “Să nu-ți faci chip cioplit…. Să nu te închini înaintea lor, și să nu le slujești”. (Exod 20, 4.5.)
Atât de puternică era dorința lui Ieroboam de a tine departe de Ierusalim cele zece seminții, încât a pierdut din vedere slăbiciunea fundamentală a planului său. El n-a luat în considerație primejdia cea mare la care îi expunea pe izraeliți, punând în fața lor simbolul idolatru al Dumnezeirii cu care strămoșii lor fuseseră atât de obișnuiți timp de veacuri în robia egipteană. Locuirea recentă a lui Ieroboam în Egipt ar fi trebuit să-l învețe cât de nebunesc era să așeze înaintea poporului asemenea reprezentări păgâne. Dar scopul lui, de a face ca semințiile din nord să întrerupă vizitele anuale la cetatea sfântă, l-a determinat să adopte măsurile cele mai nesocotite. “Destul v-ați suit la Ierusalim, Israele!”, i-a instruit el. “lată Dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului”. (1 Împărați 12, 28.) În felul acesta, ei au fost invitați să se plece înaintea chipurilor de aur și să adopte forme de închinare străine.
-101-
Împăratul a încercat să-i convingă pe leviți, dintre care unii trăiau înăuntrul împărăției sale, să slujească drept preoți în templele nou înălțate la Betel și Dan; dar străduințele lui s-au soldat cu un eșec. De aceea, a fost constrâns să ridice la preoție bărbați “luați din tot poporul”. (1 Împărați 12, 31.) Alarmați de perspective, mulți dintre cei credincioși, printre care un mare număr de leviți, s-au refugiat la Ierusalim, unde se puteau închina în armonie cu cerințele divine.
“A rânduit o sărbătoare în luna a opta, în ziua a cincisprezecea a lunii, ca sărbătoare care se prăznuia în Iuda, și a adus jertfe pe altar. Iată ce a făcut Betel, ca să se aducă jertfe vițeilor pe care îi făcuse el. A pus în slujbă la Betel preoții înălțimilor ridicate de el”. (1 Împărați 12, 32.)
Sfidarea îndrăzneață a lui Dumnezeu din partea împăratului, prin îndepărtarea instituțiilor rânduite pe cale divină nu a lăsat să treacă fără să fie mustrată. Chiar în timp ce oficia și ardea tămâie în timpul dedicării altarului străin pe care îl înălțase la Betel, a venit înaintea lui un om al lui Dumnezeu din împărăția lui Iuda, trimis să-l mustre pentru îndrăzneala de a introduce forme noi de închinare. Proorocul, “a strigat împotriva altarului … și a zis: ‘Altarule! Altarule! Așa vorbește Domnul: lată că se va naște un fiu casei lui David; numele lui va fi Iosia; el va junghia pe tine, pe preoții înălțimilor, care ard tămâie pe tine, și pe tine se vor arde oseminte omenești!’.
Și în aceeași zi a dat un semn, zicând: ‘Acesta este semnul care arată că Domnul a vorbit: Altarul se va despica, și cenușa de pe el se va vărsa’. Altarul s-a despicat, și cenușa de pe el s-a vărsat, după semnul pe care-l dăduse omul lui Dumnezeu, potrivit cu Cuvântul Domnului”. (1 Împărați 13, 2.3.5.)
-102-
Văzând acest lucru, Ieroboam s-a umplut de un spirit de sfidare la adresa lui Dumnezeu și a încercat să-l împiedice pe acela care dăduse solia. Cu mânie, “a întins mâna de pe altar” și a strigat: “Prindeți-l!” Gestul lui impulsiv a întâmpinat o mustrare imediată. Mâna întinsă împotriva solului lui Iehova și-a pierdut deodată puterea, și nu a mai putut s-o tragă înapoi.
Cuprins de groază, împăratul s-a rugat de prooroc să mijlocească la Dumnezeu în favoarea lui. “Roagă-te Domnului Dumnezeului tău, a implorat el, și cere-l să-mi pot trage mâna înapoi. Omul lui Dumnezeu s-a rugat Domnului și împăratul a putut să-și tragă înapoi mâna, care s-a făcut sănătoasă ca mai înainte”. (1 Împărați 13, 4-6.)
Străduința de a învesti cu solemnitate dedicarea altarului străin, a cărui respectare ar fi condus la nerespectarea închinării lui Iehova în templul din Ierusalim, fusese zadarnică. Prin solia proorocului, împăratul lui Israel ar fi trebuit adus la pocăință și să renunțe la planurile lui nelegiuite, care îndepărtau poporul de la adevărata închinare la Dumnezeu. Dar el și-a împietrit inima și s-a hotărât să urmeze calea pe care și-o alesese.
Până la sărbătoarea de la Betel, inimile izraeliților nu se împietriseră cu totul. Mulți erau sensibili la influenta Duhului Sfânt. Domnul intenționase ca aceia care făcuseră pași repezi în apostazie să fie opriți din calea lor înainte de a fi prea târziu. El trimise pe solul Său să întrerupă practicile idolatre și să descopere împăratului și poporului care aveau să fie efectele apostaziei. Despicarea altarului era un semn al dezaprobării lui Dumnezeu față de urâciunea care fusese comisă în Israel.
-105-
Domnul caută să mântuiască, nu să distrugă. El are plăcere să-i salveze pe păcătoși. “Spune-le: Pe viața Mea, zice Domnul, Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului”. (Ezechiel 33, 11.) Prin avertizări și îndemnuri, El îi cheamă pe cei neascultători să se întoarcă de la faptele lor rele, să se întoarcă la El și să trăiască. El dă solilor Săi aleși o îndrăzneală sfântă, ca aceia care ascultă să se teamă și să fie aduși la pocăință. Cât de categoric l-a mustrat omul lui Dumnezeu pe împărat! Și această fermitate era esențială. În nici un alt mod nu puteau fi mustrate păcatele săvârșite. Domnul i-a dat slujitorului Său îndrăzneală, pentru ca impresia să dăinuiască asupra acelora care ascultau. Solii Domnului nu trebuie să se teamă niciodată de fața omului, ci să stea neclintiți pentru dreptate. Atâta vreme cât își pun încrederea în Dumnezeu, nu trebuie să se teamă; căci Acela care le dă însărcinarea le dă și asigurarea protecției Sale.
După ce și-a rostit solia, proorocul era gata să plece, când Ieroboam i-a zis: “Intră cu mine în casă, să iei ceva de mâncare, și-ți voi da un dar”. “Omul lui Dumnezeu a zis împăratului: jumătate din casa ta să-mi dai, și n-aș intra cu tine. Nu voi mânca pâine și nu voi bea apă în locul acesta; căci iată ce poruncă mi-a fost dată, prin Cuvântul Domnului: ‘Să nu mănânci pâine, nici să nu bei apă, și nici să nu te întorci pe drumul pe care te vei duce’.” (1 Împărați 13, 7-9.)
-106-
Ar fi fost bine pentru prooroc, dacă s-ar fi ținut de planul să se întoarcă în ludea fără întârziere. În timp ce călătorea spre casă pe alt drum, el a fost întâmpinat de un om în vârstă, care pretindea a fi profet și care l-a mințit pe omul lui Dumnezeu, spunând: “Și eu sunt prooroc ca tine; și un înger mi-a vorbit din partea Domnului și a zis: ‘Adu-l în casă cu tine, ca să mănânce pâine și să bea apă’.” Din nou a fost repetată minciuna, și invitația a fost adresată, până ce omul lui Dumnezeu a fost convins să se întoarcă.
Din cauză că proorocul cel adevărat și-a îngăduit să meargă pe o cale contrară datoriei, Dumnezeu a îngăduit ca el să sufere pedeapsa neascultării. Pe când el și acela care-l invitase să se întoarcă la Betel stăteau împreună la masă, inspirația Celui Atotputernic a venit asupra proorocului fals “și el a strigat omului lui Dumnezeu care venise din ludea, zicând: ‘Așa vorbește Domnul: Pentru că nu ai ascultat porunca Domnului și nu ai păzit porunca pe care ți-o dăduse Domnul, Dumnezeul tău … trupul tău mort nu va intra în mormântul părinților tăi’.” (Versetul 18-22.)
Această profeție cu privire la soarta sa a fost curând împlinită cuvânt cu cuvânt. “Și după ce a mâncat pâine și a băut apă, proorocul pe care-l întorsese și-a pus șeaua pe măgar. Omul lui Dumnezeu a plecat și s-a întâlnit pe drum cu un leu care l-a omorât. Trupul lui mort era întins pe drum; măgarul a rămas lângă el, și leul stătea și el lângă trup. și niște oameni care treceau pe acolo, au văzut trupul întins în drum … și au spus lucrul acesta, la venirea lor în cetatea în care locuia proorocul cel bătrân. Când a auzit lucrul acesta, proorocul care îl întorsese de pe drum pe omul lui Dumnezeu a zis: Este omul lui Dumnezeu, care nu a ascultat de porunca Domnului”. (Versetul 23-26.)
-107-
Pedeapsa care a căzut peste solul necredincios a fost încă o dovadă cu privire la adevărul profeției rostite asupra altarului. Dacă, după ce nu a ascultat de Cuvântul Domnului, proorocului i s-ar fi îngăduit să meargă în siguranță, împăratul ar fi folosit acest fapt ca încercare de a-și justifica propria lui neascultare. În despicarea altarului, în uscarea brațului și în soarta grozavă a aceluia care a îndrăznit să nesocotească porunca expresă a lui Iehova, Ieroboam ar fi trebuit să discearnă dezaprobarea grabnică a unui Dumnezeu insultat, și aceste judecăți ar fi trebuit să-l avertizeze să nu stăruie în fărădelege. Dar, departe de a se pocăi, “Ieroboam nu s-a abătut de pe calea lui cea rea. A pus iarăși preoți pentru înălțimi, luați din tot poporul: pe oricine dorea, îl sfințea preot ai înălțimilor. Și fapta aceasta a fost un prilej de păcătuire pentru casa lui Ieroboam, și pentru aceasta a fost nimicită ea și ștearsă de pe fața pământului”. (1 Împărați 13, 33.34; 14, 16.)
Spre încheierea unei domnii agitate, care a durat douăzeci și doi de ani, Ieroboam a avut de făcut față înfrângerii dezastruoase în războiul cu Abia, succesorul lui Roboam. “Ieroboam n-a mai avut puterea pe vremea lui Abia, și Domnul l-a lovit și a murit”. (2 Cronici 13, 20.)
Apostazia introdusă în timpul domniei lui Ieroboam s-a accentuat din ce în ce mai mult, până când, în cele din urmă, a avut ca rezultat ruina totală a împărăției lui Israel. Chiar înainte de moartea lui Ieroboam, bătrânul prooroc din Șilo, care cu mulți ani înainte prezisese înălțarea lui Ieroboam pe tron, declara: “Domnul va lovi pe Israel, și Israel va fi ca o trestie clătinată de ape; va smulge pe Israel din această țară bună, pe care o dăduse părinților lor, și-i va împrăștia dincolo de Râu, pentru că și-au făcut idoli, mâniind pe Domnul. Vă părăsi pe Israel, din pricina păcatelor pe care le-a făcut Ieroboam și care a târât și pe Israel.”(1 Împărați 14, 15.16.)
-108-
Cu toate acestea, Domnul nu l-a părăsit pe Israel, fără ca mai înainte să facă tot ce putea fi făcut pentru al aduce înapoi la ascultarea de El. De-a lungul anilor lungi și întunecați, când conducător după conducător s-a ridicat sfidând cu îndrăzneală cerul și l-a condus pe Israel din ce în ce mai adânc în idolatrie, Dumnezeu a trimis solie după solie către poporul Său abătut. Prin proorocii Săi, le-a dat toate ocaziile să oprească valul de apostazie și să se întoarcă la El. În anii care au urmat dezbinării împărăției, aveau să trăiască și să lucreze Ilie și Elisei și să fie auzite în țară apelurile mișcătoare ale lui Osea, Amos și Obadia. Niciodată împărăția lui Israel n-a fost lăsată fără mărturia nobilă a puterii extraordinare a lui Dumnezeu de a salva din păcat. Chiar și în ceasurile cele mai sumbre, unii aveau să rămână credincioși Conducătorului lor divin și în mijlocul idolatriei aveau să trăiască fără pată înaintea unui Dumnezeu sfânt. Acești credincioși erau socotiți ca făcând parte din rămășița evlavioasă, prin care planul cel veșnic al lui Iehova avea să fie în cele din urmă adus la îndeplinire.