Profeți și Regi | Capitolul 04
Printre cauzele principale, care l-au condus pe Solomon la risipă și asuprire, a fost faptul că nu a mai menținut și nu a mai întărit spiritul de jertfire de sine.
Când la poalele muntelui Sinai, Moise a făcut cunoscută poporului porunca divină: “Să-Mi facă un locaș sfânt și Eu voi locui în mijlocul lor” (Exod 35, 8), răspunsul izraeliților a fost însoțit de daruri corespunzătoare. “Toți cei cu tragere de inimă și bunăvoință” au adus daruri. (Exod 35, 21.) Pentru construirea sanctuarului, au fost necesare pregătiri mari și vaste; se cerea o cantitate mare de material scump și costisitor, dar Domnul a primit numai daruri de bună voie. “Să-l primiți, de la orice om care va da cu tragere de inimă” (Exod 25, 2) — a fost porunca pe care Moise a repetat-o înaintea adunării. Consacrarea față de Dumnezeu și un spirit de sacrificiu au fost primele condiții pentru pregătirea locașului Celui Prea Înalt.
-62-
O chemare asemănătoare la jertfirea de sine a fost făcută atunci când David i-a încredințat lui Solomon răspunderea clădirii templului. David i-a cerut mulțimii adunate: “Cine vrea să mai aducă de bună voie daruri înaintea Domnului?” (1 Cronici 29, 5.) Această chemare la consacrare și la o slujire de bună voie ar fi trebuit să fie păstrată întotdeauna în atenție de aceia care aveau de a face cu ridicarea templului.
Pentru construirea tabernacolului din pustie, oameni aleși au fost înzestrați de Dumnezeu cu o pricepere deosebită și cu înțelepciune. “Moise a zis copiilor lui Israel : Să știți că Domnul a ales pe Bețaleel.., din seminția lui Iuda. L-a umplut cu Duhul lui Dumnezeu, duh de înțelepciune, pricepere și știință pentru tot felul de lucrări…. I-a dat și darul să-i învețe pe alții, atât lui, cât și lui Oholiab … din seminția lui Dan. I-a umplut cu pricepere, ca să facă toate lucrările de săpătură în piatră, de cioplitură meșteșugită, de lucrat la gherghef … să facă tot felul de lucrări. Bețaleel, Oholiab și toți bărbații înțelepți, în care pusese Domnul înțelepciune și pricepere … au făcut totul după cum poruncise Domnul”. (Exod 35, 30-35;36, 1.) Inteligențele cerești colaborau cu lucrătorii pe care Dumnezeu îi alesese.
Urmașii acestor meșteri au moștenit într-o mare măsură talentele dăruite părinților lor. Pentru o vreme, acești bărbați din Iuda și din Dan au rămas umili și neegoiști. Dar treptat, aproape pe neobservate, și-au pierdut simțul dependenței de Dumnezeu și dorința de a-L servi neegoist. Ei au cerut plată mai mare pentru serviciile lor, din cauza priceperii lor deosebite ca meșteri în artele decorative. În anumite situații, cererile lor au fost satisfăcute, dar cel mai adesea au găsit de lucru la popoarele înconjurătoare. În locul unui spirit nobil și de jertfire de sine, care umpluse inimile înaintașilor lor renumiți, ei și-au îngăduit un spirit de lăcomie, acaparând din ce în ce mai mult. Pentru ca dorințele lor să poată fi împlinite, au folosit priceperea dată de Dumnezeu în slujirea împăraților idolatri și talentele pentru realizarea de lucrări care erau o dezonoare pentru Creator.
-63-
Printre acești bărbați a căutat Solomon un meșter care să conducă construirea templului de pe muntele Moria. Împăratului i s-au încredințat în scris specificări amănunțite cu privire la fiecare parte a clădirii sfinte și el ar fi trebuit să privească spre Dumnezeu, în credință, pentru ajutoare consacrate, cărora să le dea pricepere deosebită pentru a putea face cu precizie lucrarea cerută. Dar Solomon a pierdut din vedere această ocazie de a da pe față credință în Dumnezeu. El a trimis la împăratul Tirului să ceară un bărbat “iscusit în lucrarea aurului, argintului și fierului, a materiilor vopsite în purpură, a materialelor de culoarea cârmâzului și de culoare albastră care să cunoască săparea în lemn, ca să lucreze cu meșterii iscusiți … din Iuda și Ierusalim”. (2 Cronici 2, 7.)
Împăratul fenician a răspuns trimițând pe Huram-Abi, “fiul unei femei din fetele lui Dan, și al unui tată tirian”. (2 Cronici 2, 14.) Huram era, prin mama sa, un urmaș al lui Oholiab, căruia cu sute de ani mai înainte Dumnezeu îi dăduse o înțelepciune deosebită pentru clădirea cortului.
Astfel în fruntea cetei de lucrători ai lui Solomon, a fost așezat un bărbat ale cărui eforturi nu erau determinate de o dorință neegoistă de a-L sluji pe Dumnezeu. El slujea dumnezeului acestui veac — Mamona. Toate fibrele ființei sale erau îmbibate cu principiile egoismului.
-64-
Datorită priceperii lui neobișnuite, Huram a cerut prețuri mari. Treptat, principiile păcătoase, pe care le nutrea, au ajuns să fie primite și de tovarășii lui. Lucrând cu el zi de zi, ei s-au supus tendinței de a compara plata lor cu a lui și au început să piardă din vedere caracterul sfânt al lucrării lor. Spiritul de lepădare de sine i-a părăsit și a luat loc spiritul lăcomiei. Urmarea a fost cererea de sume mai mari, care le-a fost acceptată.
Influențele dăunătoare care au luat naștere în felul acesta au pătruns în toate ramurile slujirii Domnului și s-au răspândit în toată împărăția. Salariile mari, pretinse și obținute, au dat multora posibilitatea de a-și permite lux și risipă. Săracii erau năpăstuiți de bogați, spiritul de jertfire de sine se pierduse aproape cu totul. În efectele îndepărtate ale acestor influențe se poate găsi una dintre principalele cauze ale apostaziei grozave a aceluia care odinioară se număra printre cei mai înțelepți dintre muritori.
Contrastul izbitor, în spirit și motive, dintre cei care clădiseră cortul din pustie și cei angajați la înălțarea templului lui Solomon cuprinde o lecție de însemnătate profundă. Urmărirea intereselor personale, ce-i caracteriza pe constructorii templului, își găsește echivalentul în egoismul care predomină în lume. Spiritul de lăcomie, de căutare a poziției celei mai înalte, a veniturilor celor mai mari, este în creștere. Slujirea de bună voie și jertfirea de sine, bucuroasă, a lucrătorilor de la tabernacol se întâlnesc rareori. Dar acesta este singurul spirit care ar trebui să pună stăpânire pe urmașii lui Isus. Maestrul nostru divin ne dă un exemplu de felul cum trebuie să lucreze ucenicii lui. Acelora pe care i-a chemat: “Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni” (Matei 4, 19), nu le-a oferit o plată stabilă pentru slujirea lor. Ei urmau să fie părtași cu El în lepădare și în sacrificii.
-65-
Trebuie să lucrăm nu pentru plata pe care o primim. Motivul care să ne îndemne la lucrare pentru Dumnezeu nu trebuie să conțină nimic care tinde către slujirea de sine. Consacrarea neegoistă și un spirit de jertfire de sine au fost și vor fi totdeauna prima condiție a unei slujiri primite de Dumnezeu. Domnul și Învățătorul nostru dorește ca nici un fir de egoism să nu fie țesut în lucrarea Sa. În străduințele noastre trebuie să punem tactul și priceperea, precizia și înțelepciunea pe care Dumnezeul desăvârșirii le-a cerut de la clăditorii tabernacolului pământesc, însă, în toate lucrările noastre, trebuie să ne amintim că cele mai strălucite talente sau cele mai scumpe servicii sunt primite numai atunci când eul este mistuit pe altar, ca o jertfă vie.
O altă depărtare de la principiile cele drepte, care în cele din urmă a dus la decăderea împăratului lui Israel, a fost cedarea în fața ispitei de a-și atribui slava care aparținea numai lui Dumnezeu.
Din ziua când Solomon a fost însărcinat cu lucrarea clădirii templului și până la încheierea ei, ținta lui declarată a fost “să clădească o casă pentru Numele Domnului, Dumnezeului lui Israel”. (2 Cronici 6, 7.) Această țintă a fost pe deplin recunoscută înaintea adunării oștirilor lui Israel, la data consacrării templului. În rugăciunea lui, împăratul a recunoscut că Iehova a zis: “Numele Meu va fi în el”. ( 1 Împărați 8, 29.) Una din părțile cele mai mișcătoare ale rugăciunii de consacrare a fost cererea către Dumnezeu cu privire la străinii care vor veni din țările îndepărtate, ca să afle mai mult despre Acela a cărui faimă se răspândise printre popoare. “Se va ști”, s-a rugat împăratul, “că Numele Tău este mare, mâna Ta este tare și brațul Tău este întins”. În favoarea fiecăruia dintre acești închinători străini, Solomon a cerut: “Ascultă-l și dă străinului aceluia tot ce-ți va cere, pentru ca toate popoarele pământului să cunoască Numele Tău, să se teamă de Tine ca și poporul Tău Israel, și să știe că Numele Tău este chemat peste casa aceasta pe care am făcut-o eu”. (1 Împărați 8, 42.43.)
-66-
La încheierea serviciului divin, Solomon îl îndemnase pe Israel să fie credincios Dumnezeului Celui adevărat, pentru ca “toate popoarele pământului să poată cunoaște” zicea el “că Domnul este Dumnezeu și nu este alt Dumnezeu afară de El”. (1 Împărați 8, 60.)
Cel care a plănuit templul era mai mare decât Solomon; înțelepciunea și slava lui Dumnezeu erau descoperite acolo. Desigur că aceia care nu cunoșteau aceste fapte se mirau și-l lăudau pe Solomon, ca fiind arhitectul și constructorul, dar împăratul a declinat orice onoare pentru plănuirea și înălțarea lui.
Așa au stat lucrurile atunci când împărăteasa din Seba a venit să-l viziteze pe Solomon. Auzind despre înțelepciunea lui și despre templul măreț pe care-l clădise, ea s-a hotărât “să-l încerce cu întrebări grele” și să vadă personal lucrările lui vestite. Însoțită de o suită de slujitori cu cămile, ducând “mirodenii, aur mult și pietre scumpe”, ea a făcut o călătorie lungă la Ierusalim. “S-a dus la Solomon și i-a spus tot ce avea pe inimă”, a vorbit cu el despre tainele naturii, și Solomon a învățat-o cu privire la Dumnezeul naturii, marele Creator, care locuiește în cerurile înalte și guvernează peste tot. “Solomon i-a răspuns la toate întrebările și nu a fost nimic pe care să nu fi știut Solomon să i-l lămurească”. (1 Împărați 10, 1-3; 2 Cronici 9, 1.2.)
-67-
“Împărăteasa din Seba a văzut toată înțelepciunea lui Solomon, și casa pe care o zidise și bucatele de la masa lui, și locuințele slujitorilor lui, și slujbele și hainele celor ce-i slujeau, și paharnicii lui, și arderile de tot, pe care le aducea în Casa Domnului”. Uimită, a zis împăratului: “Deci era adevărat ce am auzit în țara mea despre faptele și înțelepciunea ta! Dar nu credeam, până n-am văzut cu ochii mei. Și iată că nici jumătate nu mi s-a spus. Tu ai mai multă înțelepciune și propășire decât am auzit mergându-ți faima. Ferice de oamenii tăi, ferice de slujitorii tăi, care sunt necurmat înaintea ta, care aud înțelepciunea ta!” (1 Împărați 10, 4-8; 2 Cronici 9, 3-6.)
La încheierea vizitei, împărăteasa fusese atât de deplin învățată de Solomon cu privire la izvorul înțelepciunii și priceperii lui, încât a fost silită să nu înalțe unealta omenească, ci să exclame: “Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul tău, care a binevoit să te pună pe scaunul de domnie al lui Israel! Pentru că Domnul iubește pentru totdeauna pe Israel, de aceea te-a pus împărat, ca să slujești și să faci dreptate”. (1 Împărați 10, 9.) Aceasta era impresia pe care Dumnezeu intenționa să o facă asupra tuturor popoarelor. Iar atunci când “toți împărații pământului căutau să-l vadă pe Solomon, ca să audă înțelepciunea pe care o pusese Dumnezeu în inima lui” (2 Cronici 9, 23), Solomon L-a onorat pentru o vreme pe Dumnezeu, atrăgându-le atenția cu respect către Creatorul cerului și al pământului, către Conducătorul Universului, Cel Atotînțelept.
-68-
Care ar fi fost istoria lui Solomon, dacă ar fi continuat în umilința sufletului să îndrepte atenția oamenilor de la sine către Acela care îi dăduse înțelepciunea, bogăția și cinstea! Dar, în timp ce raportează virtuțile lui, pana inspirată dă o mărturie credincioasă și cu privire la căderea lui. Înălțat pe culmea măreției și înconjurat cu darurile bogăției, Solomon a fost amețit, și-a pierdut echilibrul și a căzut. Înălțat continuu de oamenii lumii, n-a mai fost în stare să respingă flatările la adresa lui. Înțelepciunea încredințată lui pentru a-L preamări pe Dătător l-a umplut de mândrie. În cele din urmă, a îngăduit oamenilor să vorbească despre el ca despre unul vrednic de laudă pentru strălucirea neîntrecută a clădirilor plănuite și înălțate în cinstea Numelui Domnului Dumnezeului lui Israel.
În felul acesta, templul lui Iehova a ajuns să fie cunoscut printre popoare, ca fiind “templul lui Solomon”. Unealta omenească și-a atribuit slava care îi aparținea Aceluia “mai mare decât cel mare”. (Eclesiastul 5, 8.) Până în ziua de astăzi, templul despre care Solomon declarase: “Numele Tău este chemat peste casa aceasta pe care am zidit-o” (2 Cronici 6, 33) este cel mai adesea numit nu “templul lui Iehova”, ci “templul lui Solomon”.
Omul nu poate da pe față o slăbiciune mai mare decât atunci când îngăduie oamenilor să-i atribuie cinstea pentru darurile care îi sunt date de cer. Creștinul adevărat va face din Dumnezeu cel dintâi, cel de pe urmă și cel mai bun în toate. Nici un motiv născut din ambiție nu va răci dragostea lui pentru Dumnezeu; stăruitor și neabătut, el va face ca cinstea să-I fie dată Tatălui ceresc. Numai atunci când suntem credincioși în cinstirea Numelui lui Dumnezeu, înclinațiile noastre sunt sub supravegherea divină și suntem făcuți în stare să creștem în putere spirituală și intelectuală.
-69-
Isus, Maestrul divin, a înălțat totdeauna Numele Tatălui Său ceresc. El i-a învățat pe ucenici să se roage: “Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-Se Numele Tău”. (Matei 6, 9.) Și nu trebuia ca ei să uite să recunoască: “A Ta este … slava”. (Matei 6, 13.) Atât de atent a fost Marele Vindecător să îndrepte atenția de la Sine la Izvorul puterii Sale, încât mulțimea uimită, “când a văzut că muții vorbesc, ciungii se însănătoșează, schilozii umblă și orbii văd”, nu L-au preamărit pe El, ci au slăvit pe Dumnezeul lui Israel. (Matei 15, 31.) În rugăciunea minunată pe care Hristos a înălțat-o chiar înainte de răstignirea Sa, a spus: “Te-am proslăvit pe pământ…. Proslăvește pe Fiul Tău”, Se ruga El, “ca și Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine”. “Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut și aceștia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău și li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei, și Eu să fiu în ei”. (Ioan 17, 1.4.25.26.)
“Așa vorbește Domnul: înțeleptul să nu se laude cu înțelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăția lui. Cel ce se laudă, să se laude că are pricepere și că Mă cunoaște, că știe că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată și dreptate pe pământ! Căci în aceasta găsesc plăcere Eu, zice Domnul”. (Ieremia 9, 23.24.)
-70-
“Atunci voi lăuda Numele lui Dumnezeu prin cântări, și prin laude Îl voi preamări”. “Vrednic ești, Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slava, cinstea și puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, și prin voia Ta stau în ființă și au fost făcute! Te voi lăuda din toată inima mea Doamne, Dumnezeul meu, și voi preamări Numele Tău în veci!” “Înălțați pe Domnul, împreună cu mine. Să lăudăm cu toții Numele Lui!”. (Psalmii 69, 30; Apocalipsa 4, 11; Psalmii 86, 12; 34, 3.) Introducerea unor principii care l-au îndepărtat de spiritul de sacrificiu și care tindeau spre proslăvirea de sine a fost însoțită de o altă vădită pervertire a planului divin pentru Israel. Dumnezeu plănuise ca poporul Său să fie lumina lumii. De la ei trebuia să strălucească slava Legii Sale, așa cum se descoperise în viața practică. Pentru împlinirea acestui plan, El rânduise ca poporul ales să ocupe o poziție deosebită între popoarele lumii.
În zilele lui Solomon, împărăția lui Israel se întindea de la Hamat, în nord, până la Egipt, la miazăzi și de la Marea Mediterană, până la râul Eufrat. Prin această regiune treceau multe căi naturale pentru comerțul lumii, iar caravanele din țări îndepărtate treceau continuu într-o parte și alta. Astfel, lui Solomon și poporului li s-a oferit ocazia să descopere oamenilor din toate națiunile caracterul Împăratului împăraților și să-i învețe să-L respecte și să-L asculte. Această cunoaștere avea să fie dată lumii întregi. Prin învățăturile cuprinse în jertfe, Hristos urma să fie înălțat înaintea popoarelor, pentru ca toți care doreau să poată avea viața.
-71-
Așezat în fruntea unui popor care fusese rânduit ca o lumină pentru națiunile înconjurătoare, Solomon ar fi trebuit să folosească înțelepciunea și puterea influenței date lui de Dumnezeu în organizarea și îndrumarea unei mari mișcări pentru iluminarea acelora care nu-L cunoșteau pe Dumnezeu și adevărul Său. În felul acesta, mulți ar fi fost câștigați pentru primirea preceptelor divine, Israel ar fi, fost ocrotit de practicile păcătoase ale păcatului și ale păgânismului, iar Domnul slavei ar fi fost mult onorat. Dar Solomon a pierdut din vedere această țintă înaltă. El nu a reușit să folosească ocaziile deosebite pentru iluminarea acelora care treceau continuu prin țara lui sau care zăboveau în orașele principale ale țării.
Spiritul misionar, pe care Dumnezeu îl sădise în inima lui Solomon și în inimile tuturor izraeliților credincioși, a fost înlocuit cu un spirit negustoresc. Ocaziile oferite de legăturile cu multe popoare au fost folosite pentru mărire personală. Solomon a căutat să-și întărească poziția politică, clădind cetăți întărite la vadurile comerciale. El a rezidit, Ghezerul, aproape de Iope, așezat de-a lungul căii dintre Egipt și Siria; Bet-Horonul, la apus de Ierusalim, care controla trecerea pe drumul ce ducea din inima Iudeii la Ghezer și la țărmul mării; Meghido, așezat pe drumul caravanelor de la Damasc la Egipt și din Ierusalim către miazănoapte, precum și “Tatmorul din pustie” (2 Cronici 8, 4), de-a lungul căii caravanelor de la răsărit. Toate aceste cetăți au fost puternic întărite. Avantajele comerciale ale ieșirii la Marea Roșie au fost dezvoltate prin construirea unei flote de “corăbii la Ețion-Gheber … pe țărmurile Mării Roșii, în țara Edomului”. Marinarii pricepuți din Tir, “împreună cu slujitorii lui Solomon”, formau echipajul acestor vase în călătoriile “la Ofir și au luat de acolo … aur” și “foarte mult lemn de santal și pietre scumpe”. (2 Cronici 8, 18; 1 Împărați 9, 26.28; 10, 11.)
-72-
Veniturile împăratului și ale multora dintre supușii lui au crescut foarte mult, dar cu ce preț! Prin lăcomia și nesocotința celor cărora le-au fost încredințate descoperirile lui Dumnezeu, mulțimile nenumărate care aglomerau drumurile comerciale au fost lăsate în necunoștință de Dumnezeu.
-73-
În contrast izbitor cu drumul urmat de Solomon, a fost calea urmată de Hristos, atunci când a fost pe pământ. Mântuitorul, cu toate că avea “toată puterea”, n-a folosit niciodată această putere pentru preamărirea de Sine. Nici un vis de cucerire pământească, de mărire lumească, nu a mânjit desăvârșirea slujirii Sale pentru omenire. “Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi”, a zis El; “dar Fiul omului nu are unde-și odihni capul”. ( Matei 8, 20.) Aceia care, ca răspuns la chemarea vremii, intră în slujba Maestrului ar face bine să studieze metodele Sale. El a folosit din plin ocaziile oferite de marile răspântii de drumuri.
Între călătoriile Sale, Isus a locuit la Capernaum, care a ajuns să fie cunoscut ca fiind “cetatea Sa”. (Matei 9, 1.) Așezat pe drumul care mergea de la Damasc la Ierusalim și spre Egipt și Marea Mediterană, el era foarte potrivit ca centru al lucrării Mântuitorului. Călători din multe țări treceau prin cetate sau se opreau pentru odihnă. Acolo, Isus Se întâlnea cu oameni din toate popoarele și din toate categoriile, și în felul acesta, învățăturile Sale erau duse în alte țări și în multe familii. Pe această cale, era trezit interesul cu privire la profețiile care arătau către Mesia, atenția era îndreptată către Mântuitorul, iar lucrarea Lui era prezentată lumii.
În zilele noastre, ocaziile de a veni în legătură cu bărbați și femei din toate clasele și din multe naționalități sunt mult mai mari decât în zilele lui Israel. Răspântiile drumurilor s-au înmulțit de o mie de ori.
-74-
Asemenea lui Hristos, slujitorii de astăzi ai Celui Prea Înalt trebuie să-și ocupe locul în aceste mari răspântii, unde pot întâlni mulțimile care trec din toate părțile lumii. Ca și El, ascunzând eul în Dumnezeu, ei trebuie să semene sămânța Evangheliei, prezentând altora adevărurile prețioase ale Sfintei Scripturi, care vor prinde rădăcini în minte și vor răsări în viața veșnică.
Lecțiile învățate din căderea lui Israel, în anii când conducător și popor s-a întors de la scopul înalt pe care fuseseră chemați să-l aducă la îndeplinire, sunt solemne. În loc să fie slab, chiar pe punctul să cadă, Israelul lui Dumnezeu, de astăzi, reprezentanții cerului, care alcătuiesc biserica adevărată a lui Hristos, trebuie să fie puternici, căci asupra lor stă sarcina încheierii lucrării care a fost încredințată omului și să grăbească ziua răsplătirilor finale. Totuși, aceleași influențe care l-au învins pe Israel în timpul domniei lui Solomon se pot întâlni și astăzi. Oștile vrăjmașului oricărei neprihăniri sunt puternic fortificate, și numai prin puterea lui Dumnezeu poate fi câștigată biruința. Lupta din fața noastră cer exercitarea spiritului de lepădare de sine, neîncredere în sine și dependența numai de Dumnezeu, pentru folosirea înțeleaptă a fiecărei ocazii spre mântuirea sufletelor. Binecuvântarea lui Dumnezeu va însoți biserica Sa atunci când înaintează unită, descoperind lumii care zace în întunericul rătăcirii frumusețea sfințeniei, așa cum se dă pe față într-un spirit de jertfire de sine, asemenea lui Hristos, într-o înălțare a celor dumnezeiești, mai presus de cele omenești și într-o slujire iubitoare și neobosită pentru aceia care au atâta nevoie de binecuvântările Evangheliei.