Profeți și Regi | Capitolul 03
Atâta vreme cât Solomon a înălțat Legea cerului, Dumnezeu a fost cu el și i-a fost dată înțelepciune, ca să-l conducă pe Israel cu nepărtinire și milă. La început, când a primit bogăție și onoare lumească, rămăsese umilit și mare a fost întinderea influenței lui. “Solomon stăpânea toate împărățiile de la Râu (Eufrat) până la țara filistenilor și până la hotarul Egiptului … și avea pace pretutindeni, de jur împrejur. Iuda și Israel … a locuit în liniște fiecare sub via lui și sub smochinul lui … în tot timpul lui Solomon”. (1 Împărați 4, 21.24.25.) Dar, după o dimineață cu mari făgăduințe, viața lui a fost întunecată de apostazie. Istoria raportează faptul întristător, că acela care fusese numit Iedidia, “Iubitul Domnului” (2 Samuel 12, 25), acela care fusese onorat de Dumnezeu cu dovezi atât de remarcabile ale favorii divine, încât înțelepciunea și dreptatea lui îi dăduseră un renume universal, acela care îi condusese pe alții să atribuie cinstea Dumnezeului lui Israel, acela s-a întors de la închinarea lui Iehova pentru a se pleca înaintea idolilor păgânilor.
-52-
Cu sute de ani mai înainte ca Solomon să vină la tron, Domnul, prevăzând primejdiile care urmau să vină peste aceia care aveau să fie conducători ai lui Israel, a dat lui Moise îndrumări pentru călăuzirea lor. Au fost date îndrumări pentru acela care avea să stea pe tronul lui Israel să scrie o copie după legile lui Iehova “într-o carte în afară de aceea care stă înaintea preoților și leviților. Va trebui să se teamă de Domnul, Dumnezeul lor, să păzească și să împlinească toate cuvintele din legea aceasta și toate poruncile acestea, pentru ca inima lui să nu se înalțe mai presus de frații săi, și să nu se abată de la poruncile acestea nici la dreapta, nici la stânga, și să aibă astfel multe zile în împărăția lor, el și copiii lui, în mijlocul lui Israel”. (Deuteronom 17, 18-20.)
În legătură cu această îndrumare, Domnul avertizase în mod deosebit ca acela care avea să fie uns ca împărat “să nu aibă un mare număr de neveste, ca să nu i se abată inima; și să nu strângă mari grămezi de argint și de aur”. (Deuteronom 17, 17.)
Lui Solomon îi erau cunoscute aceste avertizări și pentru o vreme a luat seama la ele. Cea mai mare dorință a lui era să trăiască și să conducă în armonie cu rânduielile date la Sinai. Modul lui de a conduce treburile împărăției era într-un contrast izbitor cu obiceiurile popoarelor din vremea lui — popoare care nu se temeau de Dumnezeu și ai căror conducători călcau în picioare Legea Sa cea sfântă.
-53-
Căutând să întărească legăturile cu împărăția cea puternică din partea de miazăzi a lui Israel, Solomon s-a aventurat pe un teren interzis. Satana știa urmările care aveau să însoțească ascultarea și în timpul primilor ani ai domniei lui Solomon — ani glorioși datorită înțelepciunii, mărinimiei și dreptății împăratului — a căutat să aducă influențe care aveau să submineze pe nesimțite credincioșia lui Solomon față de principii și să-l ducă la despărțirea de Dumnezeu. Din raportul scris, aflăm că vrăjmașul a reușit în această străduință: “Solomon s-a încuscrit cu Faraon, împăratul Egiptului. A luat de nevastă pe fata lui Faraon, și a dus-o în cetatea lui David”. (1 Împărați 3, 1.)
Din punct de vedere omenesc, această căsătorie, deși contrară învățăturilor Legii lui Dumnezeu, părea să se dovedească o binecuvântare; căci soția păgână a lui Solomon s-a convertit, și s-a unit cu el în închinare în fața adevăratului Dumnezeu. Afară de acesta, Faraon a făcut un serviciu important lui Israel, cucerind Ghezerul, învingându-i pe canaaniții care locuiau în cetate și oferind-o “ca dar fiicei lui, soția lui Solomon”. (1 Împărați 9, 16.) Solomon a reclădit cetatea aceasta și aparent acest lucru a întărit mult împărăția sa de-a lungul coastei mediteraneene. Dar, intrând în alianță cu o națiune păgână și sigilând pactul prin căsătoria cu o prințesă idolatră, Solomon a disprețuit în mod nesăbuit măsura înțeleaptă pe care Dumnezeu o luase pentru păstrarea curăției poporului Său. Nădejdea că soția lui egipteancă putea fi convertită era doar o slabă scuză pentru păcat.
Pentru o vreme, Dumnezeu, în mila Sa plină de iubire, a trecut peste această greșeală gravă; iar împăratul, printr-o purtare înțeleaptă, ar fi putut stăvili într-o mare măsură puterile răului, pe care imprudența lui le pusese în mișcare. Dar Solomon începuse să piardă din vedere Izvorul puterii și slavei lui. Pe măsură ce înclinațiile câștigau întâietate asupra rațiunii, încrederea în sine a crescut și el a căutat să îndeplinească planul lui Dumnezeu, după găsirea sa cu cale. El a socotit că alianțele comerciale și politice cu popoarele din jur vor conduce la cunoașterea Dumnezeului adevărat și a intrat în alianță nesfințită cu un popor după altul. Deseori, aceste alianțe erau pecetluite prin căsătorii cu prințese păgâne. Poruncile lui Iehova au fost lăsate la o parte și înlocuite cu obiceiurile popoarelor înconjurătoare.
-54-
Solomon se amăgea că înțelepciunea și puterea exemplului său le vor conduce pe aceste soții de la idolatrie către închinarea la Dumnezeul cel adevărat și că înțelegerile făcute în felul acesta vor atrage popoarele și le vor aduce într-o strânsă legătură cu Israel. Zadarnică nădejde! Greșeala lui Solomon, care s-a considerat destul de puternic pentru a rezista influenței partenerilor păgâni, a fost fatală. Și la fel de fatală a fost amăgirea care l-a făcut să spere că, în ciuda faptului că el desconsiderase Legea lui Dumnezeu, ceilalți ar fi putut fi determinați să respecte și să asculte de preceptele ei sfinte.
Alianțele împăratului și relațiile comerciale cu popoarele păgâne i-au adus renumele, cinstea și bogățiile acestei lumi. El a putut să aducă aur din Ofir și argint din Tarsis în cantități mari: “Împăratul a făcut argintul și aurul din Tarsis tot atât de obișnuite la Ierusalim ca pietrele, și cedrii tot atât de obișnuiți ca sicomorii care cresc în câmpie”. (1 Cronici 1, 15.) Bogăția împreună cu toate ispitele legate de ea au cuprins în zilele lui Solomon un număr mare de oameni; dar aurul cel curat al caracterului a fost întunecat și devalorizat.
-55-
Apostazia lui Solomon a fost atât de treptată încât înainte de a-și da seama, el se îndepărtase mult de Dumnezeu. Aproape pe neobservate, a început să se încreadă din ce în ce mai puțin în binecuvântarea și în călăuzirea divină și să-și pună încrederea în propria sa putere. Puțin câte puțin, s-a întors din acea neclintită ascultare de Dumnezeu, care putea să facă din Israel un popor deosebit și s-a apropiat din ce în ce mai mult de obiceiurile popoarelor înconjurătoare. Căzând în ispite legate de succesele și de poziția lui înălțată, a uitat Izvorul prosperității sale. Ambiția de a întrece toate celelalte popoare în putere și strălucire l-a adus să pervertească pentru scopuri egoiste darurile cerești — daruri care până acum fuseseră folosite pentru slava lui Dumnezeu. Banii, cărora trebuia să li se dea o întrebuințare sfântă pentru binele săracilor și pentru răspândirea principiilor de viețuire sănătoasă în toată lumea, au fost cheltuiți în mod egoist în proiecte ambițioase.
Captivat de dorința nestăpânită de a întrece celelalte popoare în desfășurări de fală, împăratul a pierdut din vedere nevoia de a-și însuși frumusețea și desăvârșirea de caracter. Căutând să se slăvească înaintea lumii, el și-a vândut onoarea și integritatea. Veniturile enorme, realizate din comerțul cu multe țări au fost sporite prin impozite grele. În felul acesta mândria, ambiția, risipa și îngăduința de sine au dat ca rod cruzime și stoarcere. Spiritul de corectitudine și de chibzuință, care caracteriza purtarea lui cu oamenii în prima parte a domniei sale a fost schimbat. Din cel mai înțelept și cel mai milos dintre conducători, Solomon a degenerat într-un tiran. Cel care odinioară fusese ocrotitorul poporului, milos și temător de Dumnezeu, a devenit apăsător și despotic. Un impozit după altul era pus peste popor pentru ca aceste mijloace să întrețină luxul curții.
-56-
Oamenii au început să se plângă. Respectul și admirația pe care odinioară le manifestaseră pentru împăratul lor s-au transformat în întristare și dezgust.
Ca o apărare împotriva bizuirii pe brațul omenesc, Domnul îi avertizase pe aceia care aveau să conducă peste Israel să nu își înmulțească hergheliile de cai. Dar disprețuind fățiș această poruncă, Solomon a adus cai din Egipt. “Și au adus lui Solomon cai din Egipt și din toate țările”. (2 Cronici 1, 16; 9, 28.) “Solomon a strâns cară și călărime; avea o mie patru sute de cară și doisprezece mii de călăreți, pe care i-a pus în cetățile unde își avea carele și la Ierusalim, lângă împărat”. (1 Împărați 10, 26.)
Din ce în ce mai mult, împăratul a ajuns să privească luxul, îngăduința de sine și favoarea lumii, ca dovezi ale renumelui. Femei frumoase și atrăgătoare au fost aduse din Egipt, Fenicia, Edom, Moab și din multe locuri. Aceste femei se numărau cu sutele. Religia lor era idolatră și fuseseră învățate să practice ritualuri crude și degradatoare. Orbit de frumusețea lor, împăratul și-a neglijat datoriile față de Dumnezeu și față de împărăție.
Soțiile lui au exercitat o influență puternică asupra sa și treptat, au reușit să-l determine să se unească cu ele în închinarea lor. Solomon disprețuise îndurarea pe care Dumnezeu o dăduse ca să slujească de opreliște împotriva apostaziei, iar acum s-a predat închinării idolatre. “Când a îmbătrânit Solomon nevestele i-au plecat inima spre dumnezei; și inima nu i-a fost cu totul a Domului, Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său David. Solomon s-a dus după Astartea, zeița sidonienilor, și după Milcom, urâciunea amoniților”. (1 Împărați 11, 4.5.)
-57-
În partea de miazăzi a muntelui Măslinilor, față în față cu muntele Moria, acolo unde era așezat cel mai frumos templu al lui Iehova, Solomon a înălțat o mulțime de clădiri impunătoare, spre a fi folosite ca altare idolatre. Pentru a fi plăcut soțiilor lui, el a așezat idoli uriași — chipuri diforme din lemn și din piatră — în mijlocul livezilor de mirți și de măslini. Acolo, înaintea altarelor zeităților păgâne, “Chemoș, urâciunea Moabului”, și “Moloc, urâciunea fiilor lui Amon” (1 Împărați 11, 7), au fost practicate riturile cele mai dezgustătoare ale păgânismului.
Calea lui Solomon a adus pedeapsa ei sigură. Despărțirea de Dumnezeu, prin legăturile cu cei idolatri, a fost ruina lui. Când a lepădat legământul lui cu Dumnezeu și-a pierdut stăpânirea de sine. Puterea lui morală s-a pierdut. Sensibilitățile lui fine s-au tocit, iar conștiința s-a împietrit. Acela care la începutul domniei dăduse pe față atât de multă înțelepciune și milă, redând unei mame nefericite pe copilul ei neajutorat (1 Împărați 3, 16-28), a căzut atât de jos, încât a consimțit la înălțarea unui idol căruia i se ofereau ca jertfă copii vii. El, care în tinerețe fusese înzestrat cu înțelegere și tact și care, în bărbăția lui, fusese inspirat să scrie: “Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte” (Proverbe 14, 12), în anii de mai târziu s-a despărțit atât de mult de curăție, încât a îngăduit ritualurile revoltătoare și destrăbălate, legate de adorarea lui Chemoș și a Astarteii. El, care la consacrarea templului spusese poporului său: “Inima voastră să fie în totul a Domnului, Dumnezeului vostru” (1 Împărați 8, 61), a devenit un hulitor care își contrazicea cuvintele în inimă și în viață. El a confundat libertatea cu desfrânarea. A încercat, dar cu ce preț, să împace lumina cu întunericul, binele cu răul, curăția cu necurăția, pe Hristos cu Belial.
-58-
După ce a fost unul dintre cei mai mari împărați care au purtat vreodată un sceptru, Solomon a devenit un nelegiuit, unealta și robul altuia. Caracterul lui, odinioară nobil și bărbătesc, a devenit neputincios și fără vlagă. Credința lui în Dumnezeul cel viu a fost anihilată de îndoieli ateiste. Necredința i-a întunecat fericirea, i-a slăbit principiile și i-a degradat viața. Dreptatea și generozitatea de la începutul domniei s-au schimbat în despotism și tiranie. Sărmană, slabă fire omenească! Dumnezeu nu poate face decât puțin pentru oamenii care-și pierd simțământul dependenței de El.
În acești ani de apostazie, decăderea spirituală a lui Israel a progresat continuu. Cum putea fi altfel când împăratul lor își unise interesele cu agenți satanici? Prin aceste mijloace, vrăjmașul lucra la întunecarea conștiinței izraeliților cu privire la închinarea adevărată și cea falsă; și astfel, ei au devenit o pradă ușoară. Comerțul cu alte popoare i-a adus în strânsă legătură cu aceia care nu-L iubeau pe Dumnezeu, iar dragostea lor pentru El a fost mult slăbită. Simțul lor viu cu privire la caracterul înalt și sfânt al lui Dumnezeu aproape că a dispărut. Refuzând să meargă pe calea ascultării, ei și-au manifestat atașamentul față de vrăjmașul neprihănirii. Căsătoria cu cei idolatri devenise o practică obișnuită, iar izraeliții și-au pierdut repede orice oroare față de idolatrie. Poligamia era încurajată. Mamele idolatre și-au adus copiii să participe la ritualuri păgânești. În viața unora, slujirea religioasă, curată, instituită de Dumnezeu, a fost înlocuită cu idolatria cea mai întunecată.
-59-
Creștinii trebuie să se păstreze deosebiți de lume, de spiritul și influența ei. Dumnezeu ne poate păstra în lume, dar noi nu trebuie să fim din lume. Iubirea Lui nu este nesigură și oscilantă. El veghează fără încetare asupra copiilor Săi, cu o grijă nemăsurată. Dar El cere o credință neîmpărțită: “nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul și va iubi pe celălalt; sau va ține la unul și va nesocoti pe celălalt: nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona”. (Matei 6, 24.)
Solomon a fost înzestrat cu o înțelepciune minunată; dar lumea l-a îndepărtat de Dumnezeu. Bărbații de astăzi nu sunt mai tari decât el; ei sunt tot atât de predispuși să cedeze influențelor care au provocat căderea lui. După cum Dumnezeu l-a avertizat pe Solomon de primejdie, tot astfel El îi avertizează pe copiii Săi să nu își primejduiască sufletele prin asemănarea cu lumea. “Ieșiți din mijlocul lor” — îi cheamă El — “și fiți deosebiți … nu vă atingeți de ce este necurat și vă voi primi. Eu vă voi fi Tată și voi îmi veți fi fii și fiice, zice Domnul cel Atotputernic”. (2 Corinteni 6, 17.18.)
În mijlocul prosperității se ascunde primejdia. De-a lungul veacurilor, bogățiile și onoarea au fost însoțite totdeauna de primejduirea umilinței și a spiritualității. Nu vasul gol este greu de purtat; vasul plin până sus trebuie echilibrat cu atenție. Necazul și împotrivirea pot produce amărăciune; dar prosperitatea este cât se poate de primejdioasă pentru viața spirituală. Dacă elementul omenesc nu este în continuă supunere față de voia lui Dumnezeu, dacă nu este sfințit prin adevăr, atunci prosperitatea va trezi cu siguranță tendința naturală către îngâmfare.
-60-
În valea umilinței, unde oamenii depind de Dumnezeu, ca El să-i învețe și să le călăuzească fiecare pas, acolo este o anumită siguranță. Dar aceia care stau într-un turn înalt și care, datorită poziției lor, se presupune că au o mare înțelepciune se află în cea mai gravă primejdie. Dacă astfel de oameni nu fac din Dumnezeu sprijinul lor, ei vor cădea cu siguranță. Când mândria și ambiția sunt îngăduite, viața se ruinează; căci mândria nu simte nici o nevoie și închide inima față de binecuvântările nemărginite ale Cerului. Acela care își ia ca țintă proslăvirea de sine, se va pomeni lipsit de harul lui Dumnezeu, cu al cărui ajutor sunt câștigate bogățiile adevărate și cele mai depline bucurii. Dar acela care dă totul și face totul pentru Hristos va cunoaște împlinirea făgăduinței care zice: “Binecuvântarea Domnului îmbogățește, și El nu lasă să fie urmată de nici un necaz”. (Proverbe 10, 22.) Cu atingerea plăcută a harului, Mântuitorul alungă din suflet neliniștea și ambiția nesfântă, transformând vrăjmășia în dragoste și necredința în încredere. Atunci când El vorbește sufletului, invitându-l: “Urmează-Mi”, vraja atracției este îndepărtată. La sunetul glasului Său, duhul de lăcomie și de ambiție părăsește inima, iar oamenii se ridică, eliberați, ca să-L urmeze.