Patriarhi și Profeți | Capitolul 73 (bazat pe textele din 2 Samuel 24; 1 Împărați 1; 1 Cronici 21; 28; 29)
Înfrângerea lui Absalom nu a adus îndată pace împărăției. Un număr atât de mare de oameni participase la răscoală, încât David nu s-a înapoiat în capitală și nu și-a reluat puterea fără o invitație din partea semințiilor. În starea de confuzie ce a urmat înfrângerii lui Absalom, nu a avut loc o acțiune grabnică și hotărâtă pentru a-l chema înapoi pe împărat, iar când Iuda a avut inițiativa de a-l aduce înapoi pe David, s-a trezit gelozia celorlalte seminții, iscându-se o contra-revoluție. Totuși, aceasta a fost repede oprită și în Israel s-a restabilit pacea.
Istoria vieții lui David oferă una dintre mărturiile cele mai impresionante din câte s-au dat cu privire la primejdiile care amenință sufletul din partea puterii, a bogăției și a onorurilor lumești — lucruri care sunt dorite de oameni cu cea mai mare înfocare. Puțini au trecut prin experiențe mai potrivite pentru a-i pregăti să treacă cu bine prin astfel de încercări. Prima parte a vieții lui David, ca păstor, cu lecțiile ei de smerenie, de muncă plină de răbdare, de duioasă îngrijire pentru turmele sale, strânsa legătură cu natura, în singurătatea dealurilor, care-i dezvolta geniul muzical și poetic și-i îndruma gândurile către Creator, îndelunga disciplină a anilor petrecuți în pustie, care cerea curaj, tărie, răbdare și credință în Dumnezeu — toate acestea fuseseră rânduite de Dumnezeu ca pregătire pentru tronul lui Israel. David se bucurase de experiențe minunate în ce privește iubirea lui Dumnezeu și fusese înzestrat din belșug cu Duhul Său; în istoria vieții lui Saul, el văzuse cât de neajutorat este omul care se sprijină numai pe înțelepciunea omenească. Și, cu toate acestea, succesul și onorurile lumești i-au slăbit atât de mult caracterul, încât David a fost deseori înfrânt de ispititor.
Relațiile cu națiunile păgâne au dus la nașterea dorinței de a merge după obiceiurile lor naționale și au trezit ambiția după mărirea lumească. Israel, ca popor al Domnului, trebuia să fie onorat, dar, crescându-le mândria și încrederea îi ei înșiși, izraeliții nu fuseseră mulțumiți cu această întâietate. Se gândeau mai mult la poziția lor între celelalte națiuni. Spiritul acesta nu putea întârzia să-i atragă ispita. Cu dorința de a-și extinde stăpânirea asupra națiunilor străine prin cucerire, David s-a hotărât să-și sporească oștirea, cerând serviciu militar de la toți cei de vârstă corespunzătoare. Pentru aceasta, se simțea nevoia unui recensământ al populației. Ceea ce îl îndemna pe împărat să facă această lucrare era îngâmfarea și ambiția. Numărătoarea populației avea să arate contrastul dintre slăbiciunea împărăției când David s-a urcat pe tron și tăria și prosperitatea ei în timpul domniei lui. Lucrul acesta urma să contribuie și el la creșterea încrederii în sine, și așa destul de mare, atât a împăratului, cât și a poporului. Scriptura zice: “Satana s-a sculat împotriva lui Israel și a ațâțat pe David să facă numărătoarea lui Israel”. Propășirea lui Israel în timpul lui David se datora binecuvântării lui Dumnezeu, și nu iscusinței împăratului sau tăriei oștirii lui. Dar sporirea puterii militare a împărăției urma să le dea națiunilor înconjurătoare impresia că încrederea lui Israel era în oștirile lui, și nu în puterea Domnului.
-747-
Cu toate că poporul era mândru de mărirea lui națională, n-a privit totuși cu plăcere planul lui David de a dezvolta atât de mult serviciul militar. Plănuita recrutare a dat naștere la multă nemulțumire; în consecință, s-a considerat necesar să fie folosiți ofițerii de armată în locul preoților și funcționarilor civili, care făcuseră până acum recensământul. Scopul urmărit era contrar principiului teocrației. Chiar și Ioab, cât era el de lipsit de scrupule, a vorbit împotrivă. El zise: “Domnul să facă pe poporul Lui încă de o sută de ori pe atâta! Împărate, domnul meu, nu sunt ei toți slujitorii domnului meu? Dar pentru ce cere domnul meu lucrul acesta? Pentru ce să facă pe Israel să păcătuiască astfel?” Împăratul a stăruit în porunca pe care o dădea lui Ioab și Ioab a plecat și a străbătut tot Israelul; apoi s-a întors la Ierusalim. Numărătoarea nu se încheiase când David și-a dat seama de păcatul lui. Condamnându-se singur, “el a zis lui Dumnezeu: ‘Am săvârșit un mare păcat făcând lucrul acesta! Acum iartă fărădelegea robului Tău, căci am lucrat în totul ca un nebun!’” A doua zi, profetul Gad a adus lui David următoarea solie: “Așa vorbește Domnul: ‘Primește: sau trei ani de foamete, sau trei luni în timpul cărora să fii nimicit de potrivnicii tăi și atins de sabia vrăjmașilor tăi, sau trei zile în timpul cărora sabia Domnului și ciuma să fie în țară și Îngerul Domnului să ducă nimicirea în tot ținutul lui Israel.’ Vezi acum”, zise proorocul, “ce trebuie să răspund Celui ce mă trimite”.
-748-
Răspunsul împăratului a fost: “Sunt într-o mare strâmtorare. Oh! Mai bine să cădem în mâinile Domnului, căci îndurările Lui sunt nenumărate; dar să nu cad în mâinile oamenilor”. (2 Samuel 24, 14.)
Țara a fost lovită cu ciumă, care a ucis șaptezeci de mii de oameni din Israel. Plaga încă nu pătrunsese în capitală, “când ‘David a ridicat ochii și a văzut pe îngerul Domnului stând între pământ și cer, și ținând în mână sabia scoasă și întoarsă împotriva Ierusalimului. Atunci David și bătrânii, îmbrăcați în saci, au căzut cu fața la pământ.’ David rugă stăruitor pe Dumnezeu să cruțe pe Israel: ‘Oare n-am poruncit eu numărătoarea poporului? Eu am păcătuit și am făcut răul acesta, dar oile acestea, ce au făcut oare? Doamne, Dumnezeul meu, mâna ta să fie dar peste mine și peste casa tatălui meu și să nu piardă pe poporul Tău!’
Facerea recensământului dăduse naștere la nemulțumire în popor; cu toate acestea, ei cultivaseră aceleași păcate care îl conduseseră pe David la lucru. După cum, prin păcatul lui Absalom, Domnul îl lovise cu pedeapsă pe David, tot astfel, prin greșeala lui David, a pedepsit păcatele lui Israel.
Îngerul nimicitor se oprise în afara Ierusalimului. El stătea pe muntele Moria, ‘în aria lui Ornan, Iebusitul’. Sfătuit de prooroc, David s-a dus pe munte și a zidit acolo un altar Domnului; ‘și a adus arderi de tot și jertfe de mulțumire. A chemat pe Domnul și Domnul i-a răspuns prin foc, care s-a pogorât din cer pe altarul arderii de tot.’ ‘Atunci Domnul a fost potolit față de țară și a încetat urgia deasupra lui Israel’. (2 Samuel 24, 25.)
Locul unde s-a ridicat altarul, și care de acum înainte urma să fie considerat ca sfânt, i-a fost oferit de Ornan împăratului, ca un dar. Dar împăratul n-a vrut să-l primească astfel. ‘Vreau să-l cumpăr pe prețul lui în argint’, zise el; ‘căci nu voi da Domnului ce este al tău și nu voi aduce o ardere de tot care să nu mă coste nimic. Și David a dat lui Ornan șase sute de sicli de aur pentru locul ariei.’ Locul acesta, memorabil pentru că aici zidise Avraam altarul pentru jertfirea fiului său, iar acum sfințit prin această mare izbăvire, a fost ales mai târziu ca loc unde să fie înălțat templul ridicat de Solomon.
-749-
Încă o umbră mai avea să se adune asupra ultimilor ani ai lui David. Ajunsese la vârsta de șaptezeci de ani. Greutățile și eforturile fizice din peregrinările tinereții, multele războaie, grijile și durerile de mai târziu secaseră fântâna vieții. Cu toate că mintea lui își păstrase limpezimea și vitalitatea, slăbiciunea și vârsta, cu nevoia lor după izolare, îl împiedicau să-și dea seama repede de ceea ce se petrecea în împărăție și din nou izbucni revolta, chiar la umbra tronului său. Din nou s-a dat pe față rodul îngăduinței părintești din partea lui David. Cel care aspira de data aceasta la tron a fost Adonia, care ‘era foarte frumos’ la chip și în purtări, dar încăpățânat și lipsit de principii. În tinerețe nu prea fusese supus restricțiilor; căci ‘tatăl său nu-l mustrase niciodată în viața lui, zicând: “Pentru ce faci așa?”’ Acum se revolta împotriva autorității lui Dumnezeu care îl rânduise pe Solomon la tron. Atât prin darurile naturale, cât și prin caracterul religios, Solomon era mai înzestrat decât fratele lui mai mare ca să ajungă domnitorul lui Israel; dar, cu toate că se arătase foarte lămurit pe cine alesese Dumnezeu, Adonia n-a rămas fără simpatizanți. Ioab, deși vinovat de multe crime, rămăsese până aici credincios tronului; dar acum se alipi la conspirația împotriva lui Solomon și tot așa făcu și preotul Abiatar.
Răscoala ajunsese la coacere; uneltitorii se adunaseră la o mare serbare chiar în afara cetății, pentru a-l proclama pe Adonia ca împărat, când fapta lor a fost anihilată de acțiunea grăbită a câtorva persoane credincioase, în fruntea cărora se aflau preotul Țadoc, proorocul Natan și Bat-Șeba, mama lui Solomon. Ei i-au prezentat împăratului starea de lucruri, amintindu-i de îndrumarea divină ca Solomon să urmeze la tron. David abdică în favoarea lui Solomon, care a fost imediat uns și proclamat împărat. Uneltirea a fost înfrântă. Fruntașii ei meritau pedeapsa cu moartea. Viața lui Abiatar a fost cruțată, din respect pentru slujba lui și pentru credincioșia lui anterioară față de David, dar a fost scos din slujba de mare preot, slujbă ce a trecut la urmașii lui Țadoc. Ioab și Adonia au fost cruțați deocamdată, dar, după moartea lui David, și-au luat pedeapsa pentru nelegiuirea lor. Executarea sentinței asupra fiului lui David completa împătrita sentință care mărturisea neplăcerea lui Dumnezeu față de păcatul tatălui.
-750-
Chiar de la începutul domniei lui David, unul dintre planurile lui cele mai îndrăgite fusese înălțarea unui templu pentru Domnul. Cu toate că nu-și îngăduise să-și realizeze planul, nu dovedise mai puțină râvnă și stăruință în favoarea lui. Adunase din belșug materiale prețioase — aur, argint, pietre de onix și pietre de felurite culori; marmură și lemn din cel mai scump. Iar acum, toate comorile acestea scumpe trebuia să le încredințeze altora, căci alte mâini trebuia să zidească locașul chivotului, simbolul prezenței lui Dumnezeu.
Înțelegând că i se apropie sfârșitul, împăratul îi chemă pe fruntașii din toate părțile împărăției și pe căpeteniile lui Israel ca să primească această moștenire. Dorea să le încredințeze cuvântul lui lăsat înainte de moarte și să câștige sprijinul lor pentru lucrarea cea mare care urma să fie îndeplinită. Din cauza slăbiciunii lui trupești, nimeni nu s-ar fi așteptat ca să ia parte personal la transferul acesta; dar inspirația lui Dumnezeu a venit asupra lui și el a fost în stare să-i vorbească poporului pentru ultima dată, cu o căldură și o putere mai mare ca altădată. El le-a vorbit despre dorința lui de a zidi el însuși templul, cum și despre porunca Domnului ca lucrarea să-i fie încredințată fiului său, Solomon. Asigurarea de la Dumnezeu fusese: ‘Fiul tău Solomon Îmi va zidi casa și curțile; căci l-am ales ca fiu al Meu; și-i voi fi Tată. Îi voi întări împărăția pe vecie dacă se va ține, ca astăzi, de împlinirea poruncilor și orânduirilor Mele’. ‘Acum’, zise el, ‘înaintea întregului Israel, înaintea adunării Domnului, și în fața Dumnezeului nostru care vă aude, păziți și puneți-vă la inimă toate poruncile Dumnezeului vostru, ca să stăpâniți această bună țară și s-o lăsați de moștenire fiilor voștri după voi, pe vecie’.
David învățase din viață cât de grea este calea celui care se depărtează de Dumnezeu. El simțise osânda adusă de călcarea Legii și culesese roadele abaterilor sale; cu toată inima dorea ca fruntașii lui Israel să fie credincioși față de Dumnezeu și ca Solomon să țină Legea lui Dumnezeu, abătându-se de la păcatele care slăbiseră autoritatea tatălui, îi chinuiseră viața și aduseseră ocară asupra Numelui lui Dumnezeu. David știa că se cerea de la Solomon smerenie din inimă, o continuă încredere în Dumnezeu și o veghere neîntreruptă, ca să poată sta împotriva ispitelor care urmau să-l atace, desigur, în poziția sa înaltă; căci personalitățile proeminente de felul acestora sunt ținta deosebită a curselor lui Satana. Întorcându-se către fiul său, recunoscut deja ca urmaș al său la tron, David zise: ‘Și tu fiule, Solomoane, cunoaște pe Dumnezeul tatălui tău, și slujește-I din toată inima și cu un suflet binevoitor; căci Domnul cercetează toate inimile și pătrunde toate închipuirile și toate gândurile. Dacă-L vei căuta, Se va lăsa găsit de tine. Dacă-L vei părăsi, te va lepăda și El pe vecie. Vezi acum că Domnul te-a ales, ca să zidești o casă care să-I slujească de Locaș sfânt. Întărește-te și lucrează.’
-751-
David i-a dat lui Solomon îndrumări amănunțite pentru construirea templului, cu planurile fiecărei părți și ale tuturor uneltelor de serviciu, așa cum i se descoperiseră lui prin inspirația divină. Solomon era încă tânăr și se sfia în fața purtării răspunderilor care îi reveneau cu prilejul zidirii templului și în conducerea poporului lui Dumnezeu. David îi spuse fiului său: ‘Întărește-te și îmbărbătează-te și lucrează; nu te teme și nu te spăimânta. Căci Domnul, Dumnezeul meu va fi cu tine. El nu te va lăsa, nici nu te va părăsi.’
David a făcut apel din nou la adunare: ‘Fiul meu Solomon, singurul pe care l-a ales Dumnezeu, este tânăr și este plăpând și lucrarea este însemnată, căci casa aceasta nu este pentru un om, ci este pentru Domnul Dumnezeu.’ El zise: ‘Mi-am întrebuințat toate puterile să pregătesc pentru casa Dumnezeului meu’” și trecu la enumerarea materialelor pe care le adunase. Mai mult, zise el: “În dragostea mea pentru casa Dumnezeului meu, dau casei Dumnezeului meu aurul și argintul pe care-l am, afară de tot ce am pregătit pentru casa sfântului locaș: trei mii de talanți de aur, în aur de Ofir, și șapte mii de talanți de argint curățit, pentru îmbrăcarea pereților clădirilor.” “Cine vrea”, întrebă el mulțimea adunată și care adusese daruri bogate, “cine vrea să-și mai aducă de bună voie astăzi darurile înaintea Domnului?”
Din partea adunării a venit răspunsul voios: “Căpeteniile caselor părintești, căpeteniile semințiilor lui Israel, căpeteniile peste mii și peste sute, și îngrijitorii averii împăratului au adus darurile lor de bunăvoie. Au dat pentru slujba casei lui Dumnezeu: cinci mii de talanți de aur, zece mii de darici, zece mii de talanți de argint, optsprezece mii de talanți de aramă, și o sută de mii de talanți de fier. Cei ce aveau pietre scumpe le-au dat pentru vistieria Casei Domnului…. Poporul s-a bucurat de darurile lor de bună-voie, căci le dădeau cu dragă inimă Domnului, și împăratul David s-a bucurat mult.”
-752-
“David a binecuvântat pe Domnul în fața întregii adunări. El a zis: ‘Binecuvântat să fii Tu din veac în veac, Doamne, Dumnezeul părintelui nostru Israel! A Ta este Doamne, mărirea, puterea și măreția, veșnicia și slava, căci tot ce este în cer și pe pământ este al Tău; a Ta, Doamne, este domnia, căci Tu Te înalți ca un stăpân mai presus de orice! De la Tine vine bogăția și slava. Tu stăpânești peste tot, în mâna Ta este tăria și puterea, și mâna Ta poate să mărească și să întărească toate lucrurile. Acum, Dumnezeul nostru, Te lăudăm și preamărim Numele Tău cel slăvit. Căci ce sunt eu, și ce este poporul meu, ca să putem să-Ți aducem daruri de bună voie? Totul vine de la Tine și din mâna Ta primim ce-Ți aducem. Înaintea Ta noi suntem niște străini și venetici, ca toți părinții noștri. Zilele noastre pe pământ sunt ca umbra și fără nici o nădejde: Doamne, Dumnezeul nostru, din mâna Ta vin toate aceste bogății, pe care le-am pregătit ca să-Ți zidim Ție o casă, Ție, Numelui Tău celui sfânt, și ale Tale sunt toate.
Știu, Dumnezeule, că Tu cercetezi inima și că iubești curăția de inimă; de aceea Ți-am adus toate aceste daruri de bună voie în curăția inimii mele, și am văzut acum cu bucurie pe poporul Tău, care se află aici aducându-Ți de bună voie darurile lui. Doamne, Dumnezeul părinților noștri, Avraam, Isaac și Israel! Ține totdeauna în inima poporului Tău aceste porniri și aceste gânduri, și întărește-i inima în Tine. Dă fiului meu Solomon o inimă bună, ca să păzească poruncile Tale, învățăturile Tale și legile Tale, ca să limpezească toate aceste lucruri și să zidească el casa pentru care am făcut aceste pregătiri.’ David a zis întregii adunări: ‘Binecuvântați pe Domnul, Dumnezeul vostru’ și toată adunarea a binecuvântat pe Domnul, Dumnezeul părinților lor. Ei s-au plecat și s-au închinat înaintea Domnului.”
Cu un adânc interes, împăratul adunase materialul prețios pentru construirea și înfrumusețarea templului. El compusese imnuri mărețe, care să răsune în viitor prin curțile lui. Acum inima i s-a umplut de bucurie în Dumnezeu, când căpeteniile caselor părintești și fruntașii lui Israel au răspuns atât de plăcut la apelul lui și s-au predat și pe ei înșiși în slujba aceasta atât de însemnată care le stătea înainte. După ce s-au predat pentru slujire, au făcut ceva mai mult: au sporit darurile, predând tezaurului părți din averile lor. David își simțise propria sa nevrednicie când adusese materialele pentru Casa lui Dumnezeu, iar dovezile de credincioșie arătate prin grabnicul răspuns al fruntașilor împărăției sale, când ei I-au consacrat Domnului cu inimă voioasă comorile lor și s-au predat în slujba Lui, l-au umplut de bucurie. Dar Dumnezeu era Cel care îi dăduse poporului Său această bunăvoință. El trebuia să fie proslăvit, nu omul. El le dăduse oamenilor bogățiile pământului, iar Duhul Sfânt îi făcuse binevoitori de a dărui comorile lor pentru templu. Toate erau ale Domnului; dacă iubirea Lui n-ar fi mișcat inimile oamenilor, zadarnice ar fi fost toate străduințele împăratului și templul nu s-ar fi putut zidi.
-753-
Tot ce primește omul din bogăția lui Dumnezeu este și mai departe al lui Dumnezeu. Tot ce a dăruit Dumnezeu ca lucruri frumoase și prețioase pe pământ le sunt date oamenilor pentru a-i pune la încercare — pentru a sonda adâncimea iubirii lor pentru El și a aprecierii lor față de îndurările Lui. Indiferent că sunt comori ale bogăției sau ale intelectului, ele trebuie să fie depuse ca un dar de bună voie la picioarele lui Isus, Dătătorul, zicând totuși ca și David: “Totul vine de la Tine, și din mâna Ta primim ce-ți aducem.”
Când a simțit că i se apropie moartea, povara de pe inima lui David era pentru Solomon și pentru împărăția lui Israel, a cărei prosperitate depindea în mare măsură de credincioșia împăratului. “A dat îndrumări fiului său, Solomon, zicând: ‘Eu plec pe calea pe care merge toată lumea. Întărește-te, și fii om. Păzește poruncile Domnului, Dumnezeului tău, umblând în căile Lui, și păzind legile Lui, poruncile Lui, hotărârile Lui, și învățăturile Lui, … ca să izbutești în tot ce vei face și ori încotro te vei întoarce, și pentru ca Domnul să împlinească următoarele cuvinte pe care le-a rostit pentru mine: “Dacă fiii tăi vor lua seama la calea lor, umblând cu credincioșie înaintea Mea, din toată inima lor și din tot sufletul lor, nu vei fi lipsit niciodată de un urmaș pe scaunul de domnie al lui Israel”’.” (1 Împărați 2, 1-4.)
-754-
Cele din urmă cuvinte ale lui David, după cum se raportează, sunt o cântare — o cântare de încredere, de principii foarte înalte, de credință nepieritoare:
“Cuvântul lui David, fiul lui Isai,Cuvântul unsului Dumnezeului lui Iacov,Cuvântul cântărețului plăcut al lui Israel.Duhul Domnului vorbește prin mine, …Cel ce împărățește în frica de Dumnezeu,Este ca lumina dimineții, când răsare soarele,În dimineața fără nori;Ca razele soarelui după ploaie,Care fac să încolțească din pământ verdeața;Măcar că nu este așa casa meaÎnaintea lui Dumnezeu,Totuși El a făcut cu mine un legământ veșnic,Bine întărit în toate privințele și tare.Nu face El oare să răsară din elTot ce este spre bucuriaȘi mântuirea mea?” (2 Samuel 23, 1-5.)
Mare fusese căderea lui David, dar profundă fusese pocăința lui, aprinsă era iubirea lui și puternică-i era credința. Fusese iertat mult și, prin urmare, iubise mult. (Luca 7, 48.)
Psalmii lui David trec prin șirul experiențelor de la adâncimile recunoașterii vinovăției personale și osândirii de sine până la credința cea mai vie și legătura cea mai strânsă cu Dumnezeu. Descrierea vieții lui arată că păcatul nu poate aduce decât durere și ocară, dar că iubirea și mila lui Dumnezeu pot atinge adâncimi din cele mai mari, credința poate înălța sufletul care se pocăiește până la părtășia înfierii fiilor lui Dumnezeu. Din toate asigurările cuprinse în Cuvântul Său, aceasta este una dintre mărturiile cele mai vii despre credincioșia, dreptatea și îndurarea legământului lui Dumnezeu.
Omul “fuge și piere ca o umbră”, dar Cuvântul Domnului nostru rămâne în veac. “Bunătatea Domnului ține în veci pentru cei ce se tem de El, și îndurarea lui pentru copiii copiilor lor, pentru cei ce păzesc legământul Lui, și își aduc aminte de poruncile Lui ca să le împlinească” .(Iov 14, 2; Isaia 40, 8; Psalmii 103, 17.18.)
“Tot ce face Dumnezeu dăinuiește în veci”. (Eclesiastul 3, 14.)
Pline de slavă sunt făgăduințele date lui David și casei lui, făgăduințe care țintesc către veacurile veșnice și își găsesc deplina lor împlinire în Domnul Hristos. Dumnezeu declară:
“Am jurat robului Meu David … mâna Mea îl va sprijini, brațul Meu îl va întări…. Credincioșia și bunătatea Mea vor fi cu el, și tăria lui se va înălța prin Numele Meu. Voi da în mâna lui marea, în dreapta lui râurile. El Îmi va zice: ‘Tu ești Tatăl meu, Dumnezeul meu și Stânca mântuirii mele!’ Iar Eu îl voi face întâiul născut, cel mai înalt dintre împărații pământului. Îi voi păstra totdeauna bunătatea Mea și legământul Meu îi va fi neclintit”. (Psalmii 89, 3-28.)
“Îi voi face veșnică sămânța,Și scaunul lui de domnie ca zilele cerurilor.” (Psalmii 89, 29.)
“El va face dreptate nenorociților poporului,Va scăpa pe copiii săracului,Și va zdrobi pe asupritor.Ei se vor teme de Tine cât va fi soareleȘi cât se va arăta luna, din neam în neam;În zilele lui va înflori cel neprihănitȘi va fi belșug de pace până nu va mai fi lună.El va stăpâni de la o mare la alta,Și de la Râu până la marginile pământului.”“Numele lui va dăinui pe vecie:Cât soarele îi va ține numele.Cu el se vor binecuvânta unii pe alții,Și toate neamurile îl vor numi fericit.” (Psalmii 72, 4-8.17.)
“Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat și domnia va fi pe umărul Lui; Îl voi numi Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii”. (Isaia 9, 6.) “El va fi mare și va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; și Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit”. (Luca 1, 32.33.)