Capitolul 72 — Răscoala lui Absalom 

Patriarhi și Profeți | Capitolul 72 (bazat pe textele din 2 Samuel 13-19)

Să dea înapoi împătrit” — aceasta fusese sentința pe care David și-a dat-o fără să vrea, după ce ascultase parabola proorocului Natan; și avea să fie pedepsit potrivit cu propria sa sentință. Trebuia ca patru dintre fiii lui să moară, iar pierderea fiecăruia dintre ei era un rezultat al păcatului tatălui. 

David a îngăduit ca josnica nelegiuire a lui Amnon, întâiul născut, să treacă nepedepsită și nemustrată. Legea cerea pedeapsa cu moartea pentru adulter, iar nelegiuirea perversă a lui Amnon făcea vinovăția lui de două ori mai mare. Dar David, simțindu-se vinovat de propriul său păcat, nu l-a adus pe vinovat înaintea justiției. Timp de doi ani, Absalom, protectorul natural al sorei sale atât de mult înjosite, și-a ascuns planul de răzbunare, dar numai pentru ca la sfârșit să dea o lovitură mai sigură. La o petrecere a fiilor împăratului, Amnon, vinovat de incest, beat fiind, a fost ucis la porunca fratelui lui. 

O îndoită pedeapsă îl lovea pe David. I s-a adus vestea îngrozitoare: “‘Absalom i-a ucis pe toți fiii împăratului și nu a mai rămas nici unul’. Împăratul s-a sculat, și-a rupt hainele și s-a culcat pe pământ și toți slujitorii lui stăteau acolo cu hainele sfâșiate”. Fiii împăratului, înapoindu-se înspăimântați la Ierusalim, i-au făcut cunoscut tatălui lor adevărul; numai Amnon fusese ucis; și ei “au ridicat glasul și au plâns; și împăratul și toți slujitorii lui au plâns mult”. Dar Absalom a fugit la Talmai, împăratul Gherșurului, tatăl mamei sale. 

Ca și ceilalți fii ai lui David, Amnon fusese lăsat să-și satisfacă poftele sale egoiste. El căutase să-și împlinească orice dorință a inimii, fără să țină seama de poruncile lui Dumnezeu. În pofida păcatului său mare, Dumnezeu avusese îndelungă răbdare față de el. Timp de doi ani i se dăduse prilej de pocăință; dar el a continuat să păcătuiască și, împovărat de vinovăție, a fost ucis, ca apoi să aștepte îngrozitorul tribunal al judecății. 

-728- 

David și-a neglijat datoria de a pedepsi crima lui Amnon și, din cauza purtării necredincioase a împăratului, care era în același timp și tată, și de asemenea din cauza lipsei de pocăință din partea fiului, Domnul a îngăduit ca evenimentele să meargă pe drumul lor firesc și nu l-a împiedicat pe Absalom. Dacă părinții sau conducătorii își neglijează datoria de a pedepsi nelegiuirea, Dumnezeu Însuși preia cazul. Puterea înfrânătoare este îndepărtată în oarecare măsură de la uneltele răului, așa încât apare un șir de împrejurări care pedepsesc păcatul prin păcat. 

Urmările rele ale nedreptei îngăduințe din partea lui David față de Amnon nu se sfârșiseră, deoarece de aici a început înstrăinarea lui Absalom de tatăl său. După ce a fugit la Gheșur, David, socotind că crima fiului său cere o pedeapsă, a refuzat să-i îngăduie să se înapoieze. Iar acest fapt a avut ca rezultat înmulțirea, și nicidecum micșorarea relelor de neînlăturat în care se prinsese împăratul. Absalom, energic, ambițios și fără principii, îndepărtat de la treburile împărăției din cauza exilului, a început în curând să pună la cale uneltiri primejdioase. 

După doi ani, Ioab s-a hotărât să mijlocească o împăcare între tată și fiu. În scopul acesta, a obținut ajutorul unei femei din Tecoa, vestită pentru înțelepciunea ei. Învățată de Ioab, această femeie s-a înfățișat înaintea lui David ca fiind o văduvă ai cărei doi fii erau singura ei mângâiere și singurul ei sprijin. Într-o ceartă, unul dintre ei îl ucisese pe celălalt și acum toate rudele familiei cereau ca cel rămas în viață să fie dat în mâna răzbunătorului sângelui. Astfel, zicea mama: “Ei ar stinge și tăciunele care-mi mai rămâne, ca să nu lase bărbatului meu nici nume, nici urmaș viu pe fața pământului”. Inima împăratului a fost mișcată de rugămintea aceasta și a asigurat-o pe femeie de protecția împărătească a fiului ei. 

După ce a primit de la el făgăduințe repetate că tânărului nu i se va întâmpla nimic, l-a rugat pe împărat să primească cu îngăduință cuvintele ei și i-a spus că a vorbit ca unul care este vinovat, întrucât nu chemase înapoi pe cel izgonit. “Trebuie negreșit să murim”, a zis ea, “și vom fi ca niște ape vărsate pe pământ, care nu se mai adună. Dumnezeu nu ia viața, ci dorește ca fugarul să nu rămână izgonit dinaintea Lui”. Această duioasă și mișcătoare zugrăvire a iubirii lui Dumnezeu față de păcătos — venind, după cât se vedea, din partea lui Ioab, soldatul aspru — este o dovadă covârșitoare a cunoașterii de către izraeliți a marilor adevăruri ale mântuirii. Simțind propria sa nevoie de harul lui Dumnezeu, împăratul nu a putut să reziste în fața acestei rugăminți. I s-a dat lui Ioab următoarea poruncă: “Du-te dar, de adu înapoi pe tânărul Absalom”. 

-729- 

I s-a îngăduit lui Absalom să se întoarcă la Ierusalim, dar nu i s-a permis să se arate la curte sau să-și vadă tatăl. David începuse să vadă efectele rele ale îngăduinței sale față de copii; și, oricât de duios l-ar fi iubit pe frumosul și capabilul său fiu, a crezut că este necesar, ca o lecție atât pentru Absalom, cât și pentru popor, să-și arate dezgustul față de o astfel de crimă. Absalom a trăit doi ani în casa lui, dar alungat de la curte. Sora lui locuia cu el, iar prezența ei păstra vie amintirea răului ireparabil pe care-l suferise. În inima poporului, prințul era privit mai mult ca un erou decât ca un vinovat. Având avantajul acesta, el s-a hotărât să câștige inima poporului. “Nu era om în tot Israelul așa de vestit ca Absalom, în privința frumuseții lui; din talpa piciorului până în creștetul capului, n-avea nici un cusur”. N-a fost un lucru înțelept din partea împăratului să lase un om ca Absalom — ambițios, impulsiv și pătimaș — să nutrească timp de doi ani nemulțumiri pentru niște nedreptăți închipuite. Faptul că David i-a îngăduit să vină la Ierusalim, fără să-i permită să se prezinte înaintea lui, a atras simpatia poporului de partea lui. 

Având mereu în față amintirea propriei sale călcări a Legii lui Dumnezeu, David era ca paralizat din punct de vedere moral; părea slab și nehotărât, în timp ce înainte de păcat fusese curajos și hotărât. Influența lui înaintea poporului slăbise. Iar toate acestea înlesneau planurile fiului său ambițios. 

Prin influența lui Ioab, Absalom a primit îngăduința să vină în fața tatălui său; dar, cu toată împăcarea formală, el și-a urmărit mai departe uneltirile ambițioase. Aproape că și-a luat rangul de împărat, având care și cai și cincizeci de oameni care alergau înaintea lui. În timp ce împăratul era din ce în ce mai dornic de singurătate și liniște, Absalom căuta în mod viclean să câștige favoarea poporului. 

Influența atitudinii lui David, de nepăsare și nehotărâre, s-a extins și asupra supușilor săi; neglijența și delăsarea se dădeau pe față în administrarea justiției. Prin istețimea sa, Absalom întorcea spre folosul său orice pricină de nemulțumire. Acest bărbat cu înfățișarea aleasă putea fi văzut la poarta cetății în fiecare zi, loc unde o mulțime de oameni, cu plângerile lor, așteptau să prezinte nedreptățile ce li se făceau pentru a se lua măsuri de îndreptare. 

-730- 

Absalom se amesteca printre ei și le asculta plângerile, exprimându-și simpatia cu suferințele lor și regretul pentru incapacitatea conducerii. După ce asculta nemulțumirea cuiva din Israel, prințul spunea: “Iată, pricina ta este bună și dreaptă; dar nimeni din partea împăratului nu te va asculta”; și adăuga: “‘De m-ar pune pe mine judecător în țară! Orice om care ar avea o neînțelegere și o judecată, ar veni la mine și i-aș face dreptate’. Și când se apropia cineva să se închine înaintea lui, el îi întindea mâna, îl apuca și-l săruta”. 

Întreținută de cuvintele viclene ale prințului, nemulțumirea față de conducere se întindea cu repeziciune. Laude la adresa lui Absalom se auzeau de la toți. În general, era privit ca moștenitorul împărăției; poporul îl privea cu mândrie, socotindu-l vrednic de situația aceea înaltă, și s-a trezit dorința ca el să ocupe tronul. “Absalom fura iubirea oamenilor lui Israel”. Cu toate acestea, împăratul, orbit de iubirea față de fiul său, nu bănuia nimic. Înfățișarea princiară pe care o luase Absalom era socotită de David ca o dovadă a intenției lui de a onora curtea — ca o expresie a bucuriei aduse la împăcare. 

Mintea poporului fiind astfel pregătită pentru ceea ce urma să se întâmple, Absalom a trimis pe ascuns oameni aleși la toate semințiile ca să ia măsuri în vederea unei răscoale. Apoi, pentru a-și ascunde planurile de trădare, a îmbrăcat mantia devotamentului religios. Urma să se împlinească la Hebron un vot făcut de multă vreme, pe când se afla în exil. Absalom i-a cerut împăratului: “Dă-mi voie să mă duc la Hebron să împlinesc o juruință pe care am făcut-o Domnului. Căci robul tău a făcut o juruință când locuia la Gheșur, în Siria; și am zis: ‘Dacă mă va aduce Domnul înapoi la Ierusalim, voi da cinste Domnului’”. Tatăl, duios, mângâiat de această dovadă de evlavie din partea fiului său, l-a lăsat să plece, binecuvântându-l. Conspirația ajunsese la împlinire. Fapta fățarnică cu care Absalom își încorona lucrarea de până aici urmărea nu numai să închidă ochii împăratului, ci să sporească încrederea poporului și să-l împingă la răscoală împotriva împăratului ales de Dumnezeu. 

Absalom a plecat la Hebron și au mers cu el “două sute de oameni din Ierusalim, care fuseseră poftiți … și l-au însoțit în prostia lor, fără să știe nimic”. Oamenii aceștia au mers cu Absalom, fără să-și dea seama că iubirea lor față de fiu avea să-i împingă la răscoală împotriva tatălui. Ajungând la Hebron, Absalom l-a chemat pe Ahitofel, unul dintre sfetnicii lui David, un om vestit pentru iscusința lui, a cărui părere era socotită ca fiind atât de sigură ca și a unui oracol. Ahitofel s-a unit cu conspiratorii, iar sprijinul dat de el lucrării lui Absalom a făcut ca izbânda să pară sigură, atrăgând sub steagul lui mulți bărbați cu influență din toate părțile țării. Când a sunat trâmbița pentru răscoală, iscoadele prințului din tot cuprinsul țării au răspândit vestea că Absalom s-a făcut împărat și s-a strâns mult popor la el. 

-731- 

Între timp, vestea alarmantă a ajuns la Ierusalim, la împărat. David s-a trezit deodată, văzând că rebeliunea izbucnește chiar lângă tronul lui. Fiul lui — pe care îl iubea și în care-și pusese încrederea — uneltise să-i ia coroana și, fără îndoială, chiar și viața. În fața primejdiei ce-i stătea înainte, David s-a scuturat de apăsarea care zăcuse atâta timp asupra lui și, în spiritul din tinerețe, s-a pregătit să întâmpine această groaznică situație. Absalom și-a adunat oștirea la Hebron, la o depărtare de numai treizeci de kilometri. Rebelii aveau să sosească curând la porțile Ierusalimului. 

Din palatul său, David și-a privit capitala — “frumoasa înălțime, bucuria întregului pământ … cetatea Marelui Împărat”. (Psalmii 48, 2.) Se cutremura la gândul de a o expune la măcel și nimicire. Să cheme oare în ajutorul său pe supușii rămași credincioși tronului său și să facă o încercare de a păstra capitala? Să îngăduie ca Ierusalimul să fie inundat de sânge? El a luat hotărârea. Grozăviile războiului nu trebuia să cadă asupra cetății alese. Va părăsi Ierusalimul și în felul acesta va pune la încercare credincioșia poporului său, dându-i prilej să i se alăture pentru a-i veni în ajutor. În criza aceasta mare, datoria lui față de Dumnezeu și față de popor era să păstreze autoritatea cu care Cerul îl învestise. Rezultatul conflictului l-a lăsat în mâna lui Dumnezeu. 

Cu smerenie și întristare, David a ieșit pe poarta cetății Ierusalimului, alungat de pe tronul său, din palatul său și de la chivotul lui Dumnezeu de revolta fiului său iubit. Poporul l-a urmat într-un șir lung, ca o tristă procesiune de înmormântare. Garda personală a lui David, cheretiții, peletiții și șase sute de gatiți, sub comanda lui Itai, îl însoțea pe împărat. Dar David, cu obișnuita lui lepădare de sine, nu putea consimți ca acești străini, care veniseră să găsească adăpost la el, să fie implicați în necazurile lui. și-a arătat uimirea pentru faptul că ei erau gata de sacrificiu pentru el. Apoi împăratul i-a spus lui Itai din Gat: “Pentru ce să vii și tu cu noi? Întoarce-te și rămâi cu împăratul, căci ești străin și ai fost surghiunit chiar din țara ta. De ieri ai venit, și azi să te fac să rătăcești cu noi încoace și încolo când nici eu nu știu unde să mă duc! Întoarce-te și ia pe frații tăi cu tine. Domnul să Se poarte cu bunătate și credincioșie!” 

-732- 

Itai a răspuns: “Viu este Domnul și viu este domnul meu, împăratul, că în locul în care va fi domnul meu, împăratul, fie ca să moară, fie ca să trăiască, acolo va fi și robul tău”. Oamenii aceștia trecuseră de la păgânism la servirea Domnului și acum își arătau cu noblețe credincioșia față de Dumnezeu și față de împărat. Cu inima plină de recunoștință, David a primit devotamentul lor față de cauza sa, care părea că se prăbușește, și au trecut cu toții peste pârâul Chedron, pe drumul care duce în pustie. 

Convoiul s-a oprit din nou. Se apropia o grupă de oameni îmbrăcați în veșminte sacre. “Țadoc era și el acolo, și cu el toți leviții, ducând chivotul legământului lui Dumnezeu”. Cei care mergeau cu David au socotit că acesta este un semn de bine. Prezența acestui simbol sfânt era pentru ei o garanție că, în cele din urmă, vor avea izbândă și vor birui. Aceasta putea să le inspire curaj celor care i se alăturau împăratului. Lipsa lui din Ierusalim urma să aducă groaza în rândurile susținătorilor lui Absalom. 

Văzând chivotul, inima lui David a tresăltat o clipă de bucurie și nădejde. Dar în curând i-au venit în minte alte gânduri. În calitatea sa de cârmuitor pus peste moștenirea lui Dumnezeu, avea o mare răspundere. Ceea ce trebuia să stea la locul cel mai de frunte în mintea împăratului lui Israel erau gloria lui Dumnezeu și interesul poporului, nu interesul său personal. Dumnezeu, care locuia între heruvimi, spusese despre Ierusalim: “Acesta este locul Meu de odihnă” (Psalmii 132, 14) și, fără autoritate divină, nici preotul, nici împăratul nu aveau dreptul să îndepărteze de acolo simbolul prezenței Lui. David mai știa că inima și viața lui trebuia să fie în armonie cu preceptele divine, căci altfel chivotul urma să fie mai mult un mijloc de înfrângere decât de izbândă. Păcatul lui cel mare îi stătea mereu înainte. El recunoștea în uneltirea aceasta o pedeapsă îndreptățită de la Dumnezeu. Se trăsese sabia care nu avea să se mai îndepărteze de casa lui. El nu știa care aveau să fie urmările luptei. Nu se cuvenea ca el să îndepărteze din capitala națiunii sfintele statute care întrupau voința divinului ei Suveran, constituția împărăției și temelia propășirii ei. 

-735- 

El i-a poruncit lui Țadoc: “Du chivotul lui Dumnezeu înapoi, în cetate. Dacă voi căpăta trecere înaintea Domnului, mă va aduce înapoi și mă va face să văd chivotul și locașul Lui. Dar dacă va zice: ‘Nu-Mi place de tine’, iată-mă, să facă ce va crede cu mine”. 

David a adăugat: “Nu ești tu văzător?” — un om rânduit de Dumnezeu să-l învețe pe popor. “Întoarce-te în pace în cetate, cu fiul tău Ahimaaț, și cu Ionatan, fiul lui Abiatar, cei doi fii ai voștri. Vedeți, voi aștepta în câmpiile pustiei, până ce-mi vor veni vești din partea voastră”. Preoții puteau să-i facă servicii bune în cetate, aflând mișcările și planurile rebelilor și făcându-le cunoscut în taină împăratului, prin fiii lor Ahimaaț și Ionatan. 

Pe când preoții plecau înapoi spre Ierusalim, o negură și mai deasă a căzut asupra mulțimii care se îndepărta. Împăratul era un fugar, ei înșiși lepădați, părăsiți chiar și de chivotul lui Dumnezeu; viitorul era întunecat de groază și prevestiri sumbre. “David a suit dealul măslinilor. Suia plângând și cu capul acoperit, și mergea cu picioarele goale; și toți cei ce erau cu el și-au acoperit capul și suiau plângând. Au venit și au spus lui David: ‘Ahitofel este împreună cu Absalom printre uneltitori’”. Din nou David a fost constrâns să vadă în aceste nenorociri urmările păcatului său. Trădarea lui Ahitofel, cel mai capabil și mai abil dintre conducătorii politici, pornea din răzbunare pentru rușinea făcută familiei prin dezonorarea Bat-Șebei, nepoata lui. 

“Și David a zis: ‘Doamne, nimicește sfaturile lui Ahitofel!’” Ajungând pe vârful muntelui, împăratul s-a plecat în rugăciune, aruncând înaintea lui Dumnezeu povara sufletului său și cerând cu smerenie harul divin. Rugăciunea părea că a fost ascultată imediat. Hușai, architul, un sfetnic înțelept și capabil, care se dovedise un prieten credincios al lui David, a venit la el cu hainele sfâșiate și cu țărână presărată pe cap, ca să-și unească soarta cu soarta împăratului detronat și fugar. David a văzut, ca printr-o iluminare divină, că omul acesta credincios și neprefăcut era cel mai chemat să slujească interesele împăratului în consiliile capitalei. La cererea lui David, Hușai s-a întors la Ierusalim pentru a-și oferi serviciile lui Absalom și pentru a nimici sfaturile viclene ale lui Ahitofel. 

-736- 

Având această rază de lumină în întuneric, împăratul și însoțitorii lui și-au urmat calea, coborând pe panta de răsărit a Muntelui Măslinilor, printr-un pustiu stâncos și nelocuit, prin locuri grele și pe cărări pietroase și prăpăstioase, către Iordan. “David ajunsese până la Bahurim. Și acolo a ieșit un om din familia și din casa lui Saul, numit Șimei, fiul lui Ghera. El înainta blestemând și aruncând cu pietre după David și după toți slujitorii împăratului David, în timp ce tot poporul și toți vitejii stăteau la dreapta și la stânga împăratului. Șimei vorbea astfel când blestema: ‘Du-te, du-te om al sângelui, om rău! Domnul face să cadă asupra ta pedeapsa pentru tot sângele casei lui Saul, al cărui scaun de domnie l-ai luat, și Domnul a dat împărăția în mâna fiului tău Absalom; și iată-te nenorocit, căci ești un om al sângelui!’” 

În zilele când lui David îi mergea bine, Șimei nu arătase prin cuvânt sau fapte că nu ar fi un supus sincer. Dar, în clipele de nenorocire ale împăratului, acest beniamit și-a dat pe față adevăratul său caracter. El îl onorase pe David cât fusese pe tron, dar acum, când era năpăstuit, îl blestema. Josnic și egoist, îi socotea și pe alții ca având același caracter ca al lui și, mânat de Satana, își vărsa mânia peste capul celui mustrat de Dumnezeu. Spiritul care îndeamnă pe cineva să se bucure de amărăciunea altuia, să râdă de el și să-l necăjească în împrejurări ca acelea, este spiritul lui Satana. 

Învinuirile aduse de Șimei lui David erau cu totul neadevărate — o vorbire de rău neîntemeiată și plină de răutate. David nu fusese vinovat de nici un rău față de Saul sau de casa lui. Atunci când Saul fusese în totul în mâinile lui și ar fi putut să-l ucidă, el n-a făcut decât să-i taie pulpana hainei și își făcea mustrări chiar pentru faptul că arătase lipsa aceasta de respect față de unsul Domnului. Existau dovezi izbitoare cu privire la respectul sfânt pe care David îl avea față de viața omenească, chiar atunci când era urmărit ca un animal de pradă. Într-o zi, pe când era în peștera Adulam, gândurile i s-au îndreptat spre libertatea netulburată a copilăriei lui și fugarul a spus: “Cine-mi va da să beau apă din fântâna de la poarta Betleemului?” (2 Samuel 23, 13-17.) Betleemul era pe vremea aceea în mâna filistenilor; dar trei dintre vitejii lui David au trecut prin tabăra filistenilor și i-au adus stăpânului lor apă de la Betleem. David n-a putut să bea. “Departe de mine”, a spus el, “să beau sângele oamenilor acestora care s-au dus cu primejdia vieții lor”. Și, cu respect, au turnat apa aceasta, ca pe o jertfă adusă lui Dumnezeu. David fusese războinic; o mare parte din viața lui fusese petrecută în mijlocul scenelor de violență; dar dintre toți cei care au avut de trecut prin împrejurări de felul acesta, puțini, de fapt, au fost atât de puțin atinși de influența de înăsprire și stricare a principiilor ca David. 

-737- 

Nepotul lui David, Abișai, unul dintre cei mai viteji conducători ai oștirii lui, n-a mai putut suferi cuvintele insultătoare ale lui Șimei. “Pentru ce”, a strigat el, “blastămă acest câine mort pe domnul meu împăratul? Lasă-mă, te rog, să mă duc să-i tai capul”. Dar împăratul l-a oprit. “Iată”, a zis el, “că fiul meu, care a ieșit din trupul meu, vrea să-mi ia viața, cu cât mai mult beniamitul acesta! Lăsați-l să blesteme, căci Domnul i-a zis. Poate că Domnul Se va uita la necazul meu și-mi va face bine în locul blestemelor de azi”. 

Conștiința îi spunea lui David adevăruri dureroase și umilitoare. În timp ce supușii lui credincioși se mirau de această răsturnare subită a soartei, pentru împărat nu era o taină. Deseori avusese presimțirea că va veni un timp ca acesta. Pentru el fusese de mirare că Dumnezeu a avut atât de multă îndelungă răbdare față de păcatele sale și că amânase atât de mult răsplata cuvenită. Iar acum, în fuga lui tristă și grăbită, cu picioarele goale, îmbrăcat în sac în locul hainelor împărătești, când vaietele celor ce-l urmau trezeau ecoul munților și când gândea la scumpa lui capitală — locul ce fusese scena păcatului său — el își amintea de bunătatea și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu și nu era chiar fără nădejde. Simțea că Domnul totuși va lucra cu milă față de el. 

Mulți răufăcători și-au scuzat păcatele, arătând greșelile lui David; dar cât de puțini sunt aceia care au dat pe față o pocăință și o umilință ca ale lui David! Cât de puțini ar fi suportat mustrarea și răsplata cu răbdarea și tăria pe care le-a arătat el! El își mărturisise păcatul și, timp de ani de zile, căutase să-și facă datoria ca un serv credincios al lui Dumnezeu; lucrase la dezvoltarea împărăției sale și, sub conducerea lui, aceasta ajunsese la o putere și prosperitate pe care nu le atinsese mai înainte. Adunase tezaure bogate de materiale pentru zidirea Casei Domnului; și acum, trebuia să se spulbere toată osteneala vieții lui? Trebuia ca roadele anilor de muncă devotată, străduințele geniului, evlaviei și cârmuirii înțelepte să treacă în mâinile fiului său trădător și dezordonat, care nu lua în considerație nici onoarea lui Dumnezeu, nici bunăstarea lui Israel? Cât de natural ar fi fost ca David să cârtească împotriva lui Dumnezeu în marea lui durere! 

-738- 

Dar el vedea că rădăcina necazurilor lui este în propriul său păcat. Cuvintele proorocului Mica redau spiritul care stăpânea inima lui David. “Chiar dacă stau în întuneric, totuși Domnul este lumina mea! Voi suferi mânia Domnului, căci am păcătuit împotriva Lui — până ce El îmi va apăra pricina și îmi va face dreptate”. (Mica 7, 8.9.) Și Domnul nu l-a părăsit pe David. Capitolul acesta din experiența lui, când, fiind insultat și lovit cu cruzime, a dovedit că este umil, neegoist, plin de lepădare de sine și supus, este unul dintre cele mai frumoase din întreaga lui viață. Cu adevărat, niciodată n-a fost cârmuitorul lui Israel mai mare înaintea Cerului ca în vremea aceasta de cea mai profundă manifestare vizibilă de umilință. 

Dacă Dumnezeu ar fi îngăduit ca David să rămână nemustrat pentru păcatul lui și, cu toate că se abătuse de la poruncile divine, să rămână în pace și prosperitate pe tronul lui, scepticii și necredincioșii ar fi putut avea o scuză și ar fi putut să citeze viața lui David ca un reproș pentru religia Bibliei. Dar, îngăduind ca David să treacă prin cele prin care a trecut, Domnul arată că nu poate să îndreptățească păcatul. Iar istoria vieții lui David ne face în stare să vedem scopul deosebit pe care îl are în vedere Dumnezeu când Se ocupă de păcat; ea ne face în stare să urmărim, chiar prin pedepsele cele mai grele, realizarea planurilor Lui de har și de bunătate. El l-a trecut pe David pe sub toiag, dar nu l-a nimicit; cuptorul este pentru curățire, nu pentru nimicire. Domnul zice: “Dacă vor călca orânduirile Mele și nu vor păzi poruncile Mele, atunci le voi pedepsi fărădelegile cu nuiaua, și nelegiuirile cu lovituri; dar nu-Mi voi depărta deloc bunătatea de la ei, și nu-Mi voi face credincioșia de minciună”. (Psalmii 89, 31-33.) 

Curând după plecarea lui David, Absalom a intrat în Ierusalim cu oștirea lui și, fără luptă, a ocupat cetățuia lui Israel. Hușai a fost printre primii care l-au salutat pe noul monarh încoronat, iar prințul a fost surprins și mulțumit de această ofertă de slujire din partea vechiului prieten și sfetnic al tatălui său. Absalom se simțea sigur de succes. Până aici uneltirile lui izbutiseră și, doritor să-și întărească domnia și să câștige încrederea națiunii, el l-a primit pe Hușai la curtea lui. 

Absalom era înconjurat acum de o mare mulțime, care era însă compusă din oameni nedeprinși cu războiul. Până aici nu fuseseră puși să lupte. Ahitofel știa bine că situația lui David era departe de a fi deznădăjduită. O mare parte din popor îi era încă credincioasă; era înconjurat de ostași încercați care erau credincioși împăratului, iar oastea era comandată de generali iscusiți. Ahitofel știa că, după prima izbucnire de entuziasm în favoarea noului împărat, va veni o reacție. Dacă răscoala dădea greș, Absalom ar fi putut să se împace cu tatăl său; atunci Ahitofel, ca sfetnic principal, ar fi fost socotit ca fiind primul vinovat de rebeliune; asupra lui urma să cadă pedeapsa cea mai grea. Pentru ca să-l împiedice pe Absalom să renunțe, Ahitofel l-a sfătuit să facă un lucru care, în ochii mulțimii, ar fi făcut împăcarea imposibilă. Cu iscusință satanică, acest bărbat de stat, viclean și imoral, l-a îndemnat pe Absalom să adauge crima incestului la aceea a rebeliunii. În văzul întregului Israel, trebuia să intre la țiitoarele tatălui său, potrivit cu obiceiul națiunilor orientale, declarând în felul acesta că a urmat la tronul tatălui său. Iar Absalom a împlinit ticălosul lui plan. Astfel s-a realizat Cuvântul lui Dumnezeu, rostit față de David prin gura profetului: “Iată, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta și voi lua sub ochii tăi pe nevestele tale și le voi da altuia…. Căci ai lucrat pe ascuns; Eu însă voi face lucrul acesta în fața întregului Israel și în fața soarelui”. (2 Samuel 12, 11.12.) Nu se poate spune că Dumnezeu a dat îndemnul pentru aceste fapte nelegiuite; dar, din cauza păcatului lui David, El nu și-a mai folosit puterea pentru a le opri. 

-739- 

Ahitofel era prețuit foarte mult pentru înțelepciunea lui, dar era lipsit de lumina care vine de la Dumnezeu. “Începutul înțelepciunii este frica de Domnul” (Proverbe 9, 10) și pe aceasta Ahitofel nu o avea, căci altfel nu ar fi ajuns să-și asigure succesul trădării prin incest. Oamenii cu inima stricată uneltesc nelegiuiri, ca și cum n-ar fi o Providență atotcârmuitoare care să le strice planurile; dar “Cel ce șede în ceruri râde, Domnul Își bate joc de ei”. (Psalmii 2, 4.) Domnul zice: “Pentru că n-au iubit sfaturile Mele, și au nesocotit toate mustrările Mele; de aceea se vor hrăni cu roada umbletelor lor și se vor sătura cu sfaturile lor. Căci împotrivirea proștilor îi ucide, și liniștea nebunilor îi pierde”. (Proverbe 1, 30-32.) 

După ce izbutise în uneltirea de a-și asigura apărarea, Ahitofel a stăruit de Absalom să se pornească la o acțiune rapidă împotriva lui David. “Lasă-mă să aleg douăsprezece mii de oameni! Mă voi scula, și voi urmări pe David chiar în noaptea aceasta”, a zis el. “Îl voi lua pe neașteptate, când va fi obosit și va avea mâinile slăbite, îl voi înspăimânta și tot poporul care este cu el va fugi. Voi lovi numai pe împărat, și voi aduce înapoi la tine pe tot poporul”. Planul acesta a fost găsit bun de sfetnicii împăratului. Dacă ar fi fost urmat, David ar fi fost ucis fără îndoială, afară de cazul că Domnul ar fi intervenit să-l scape. Dar lucrurile erau conduse de o înțelepciune mai mare decât a vestitului Ahitofel. Domnul hotărâse să nimicească planul lui Ahitofel, ca să aducă nenorocirea peste Absalom. 

-740- 

Hușai nu fusese chemat la consfătuire și nici el nu voise să meargă nechemat, pentru ca nu cumva să dea de bănuit că ar vrea să spioneze; dar, după terminarea adunării, Absalom, care prețuia foarte mult puterea de judecată a sfetnicului tatălui său, i-a spus și lui de planul lui Ahitofel. Hușai a văzut că, dacă s-ar fi urmat planul propus, David ar fi fost pierdut. și a zis: “De data aceasta, sfatul pe care ți l-a dat Ahitofel nu este bun”. Și a adăugat: “Tu cunoști vitejia tatălui tău și a oamenilor lui; sunt înfuriați ca o ursoaică de pe câmp, căreia i s-au luat puii. Tatăl tău este un om de război și nu va petrece noaptea cu poporul; iată, acum stă ascuns în vreo groapă sau în vreun alt loc!” El a susținut că, dacă oștile lui Absalom l-ar urmări pe David, nu ar pune mâna pe împărat; și, dacă ar suferi vreo înfrângere, aceasta ar duce la descurajare și s-ar produce mult rău pentru cauza lui Absalom. “Căci”, continuă el, “tot Israelul știe că tatăl tău este un viteaz și că are niște viteji cu el”. A propus un plan ademenitor pentru o fire egoistă și încrezută, doritoare de desfășurări falnice de putere: “Sfatul meu este dar ca tot Israelul să se strângă la tine, de la Dan până la Beer-Șeba, o mulțime ca nisipul de pe marginea mării. Și tu însuți să mergi la luptă. Dacă vom ajunge la el în vreun loc unde l-am găsi, vom cădea peste el cum cade roua pe pământ; și nu va scăpa nici unul, nici el, nici vreunul din oamenii care sunt cu el. Dacă va fugi într-o cetate, tot Israelul va aduce funii la cetatea aceasta și o vom trage în pârâu, până când nu va mai rămâne nici o piatră în ea”. 

-741- 

Absalom și toți oamenii lui Israel au zis: “Sfatul lui Hușai, architul, este mai bun decât sfatul lui Ahitofel”. Dar era cineva acolo care n-a fost înșelat — cineva care a văzut lămurit urmările greșelii fatale pe care o făcea Absalom. Ahitofel și-a dat seama că răsculații sunt pierduți. Și mai știa că, oricare ar fi fost soarta prințului, nu era nici o speranță pentru sfetnicul care îl îndemnase la crimele cele mai mari. Ahitofel îl încurajase pe Absalom la revoltă. Îl sfătuise să facă cea mai nelegiuită faptă pentru dezonoarea tatălui său; dăduse sfatul să fie ucis David și făcuse planul executării acestui sfat; tăiase și cea mai slabă posibilitate de împăcare cu împăratul; iar acum, un altul era prețuit mai mult decât el, și chiar de Absalom. Gelos, mânios și disperat, Ahitofel “a plecat acasă în cetatea lui. Și-a pus casa în rânduială, s-a spânzurat și a murit”. Iată sfârșitul înțelepciunii unui om care, cu toate darurile pe care le avea, nu a făcut din Dumnezeu sfetnicul lui. Satana îi amăgește pe oameni cu făgăduințe ademenitoare, dar la sfârșit oricine va vedea că “plata păcatului este moartea”. (Romani 6, 23.) 

Hușai, nefiind sigur că planul său va fi urmat de împăratul nestatornic, n-a pierdut timpul, ci l-a înștiințat pe David să treacă fără întârziere dincolo de Iordan. Hușai le-a trimis o solie preoților, care aveau să o trimită prin fiii lor: “Ahitofel a dat cutare și cutare sfat lui Absalom și bătrânilor lui Israel, și eu i-am sfătuit cutare și cutare lucru. Acum, nu sta noaptea în câmpiile pustiei, ci du-te mai departe, ca nu cumva împăratul și tot poporul care este cu el să fie în primejdie să piară”. 

Tinerii au fost bănuiți și urmăriți, dar au izbutit să-și îndeplinească sarcina primejdioasă. David, istovit din pricina oboselii și a durerii, după această primă zi de fugă, a primit înștiințarea că trebuie să treacă Iordanul în noaptea aceea, deoarece fiul lui căuta să-i ia viața. 

Care erau sentimentele tatălui și împăratului, atât de crud frământat în primejdia aceasta îngrozitoare? Viteazul, omul războinic, împăratul al cărui cuvânt era lege, trădat de fiul său pe care-l iubise, pe care îl lăsase să-și împlinească poftele și în care se încrezuse în mod neînțelept, tratat rău și părăsit de supușii obligați față de el prin cele mai puternice legături de onoare și credință! În ce cuvinte și-a revărsat sentimentele inimii sale? În timpul celei mai grele încercări, inima lui s-a sprijinit pe Dumnezeu și a cântat: 

-742- 

“Doamne, ce mulți sunt vrăjmașii mei!Ce mulțime se scoală împotriva mea!Cât de mulți zic despre mine:‘Nu mai este scăpare pentru el la Dumnezeu!’Dar, Tu, Doamne, Tu ești scutul meu,Tu ești slava mea și Tu îmi înalți capul!Eu strig cu glasul meu către Domnul,Și El îmi răspunde din muntele Lui cel sfânt.Mă culc, adorm,Și mă deștept iarăși, căci Domnul este sprijinul meu.Nu mă tem de zecile de mii de popoare,Care mă împresoară din toate părțile….La Domnul este scăparea:Binecuvântarea Ta să fiePeste poporul Tău” (Psalmii 3, 1-8.) 

David și toți ai lui — luptători de stat, bătrâni și tineri, femei și copii — au trecut în puterea nopții apele adânci și repezi ale Iordanului. “Când se lumina de ziuă, nu rămăsese nici unul care să nu fi trecut Iordanul”. David și oștile lui s-au retras la Mahanaim, care fusese reședința regală a lui Iș-Boșet. Aceasta era o cetate puternică, întărită, înconjurată de un ținut muntos potrivit pentru retragere în caz de război. Ținutul era bine aprovizionat, iar oamenii erau susținători ai cauzei lui David. Aici s-au adunat mulți dintre cei ce erau de partea lui, iar șefii bogați de familii au adus ca dar provizii îmbelșugate, pe lângă alte lucruri trebuincioase. 

Sfatul lui Hușai și-a atins scopul, dându-i lui David prilejul de a scăpa; dar prințul grăbit și năvalnic nu mai putea fi reținut și a plecat de grabă în urmărirea tatălui său. “Absalom a trecut Iordanul însoțit de toți bărbații lui Israel”. Absalom l-a pus în fruntea oștirii pe Amasa, fiul sorei lui David, Abigal. Oastea lui era numeroasă, dar nu disciplinată, și nu era pregătită bine ca să facă față întâlnirii cu ostașii experimentați ai tatălui său. 

David și-a împărțit trupele în trei, sub comanda lui Ioab, a lui Abișai și a lui Gat. Avusese de gând să conducă el însuși oștirea în luptă; dar poporul s-a ridicat hotărât împotriva acestui plan, de asemenea ofițerii și sfetnicii. “Să nu ieși!” i-au zis ei, “căci dacă vom lua-o noi la fugă, luarea aminte nu se va îndrepta asupra noastră; și când vom cădea jumătate din noi, nu vor lua seama la noi; dar tu ești ca zece mii dintre noi, și acum este bine să ne vii în ajutor din cetate”. (2 Samuel 18, 3.4.) 

-743- 

De pe zidurile cetății se vedeau bine șirurile lungi ale oștirii rebelilor. Uzurpatorul era însoțit de o mare oștire, în comparație cu oștirea lui David care părea numai o mică grupă. Dar când a privit la forțele vrăjmașe, primul gând din mintea împăratului nu a fost nici la coroană, nici la împărăție, nici la propria lui viață, care depindea de felul cum se va da lupta. Inima tatălui era plină de iubire și milă pentru fiul său răsculat. În timp ce oștirea ieșea în rânduri pe porțile cetății, David îi încuraja pe ostașii săi credincioși, îndemnându-i să înainteze cu încrederea că Dumnezeul lui Israel le va da biruința. Dar nici măcar în împrejurarea aceasta nu a fost în stare să-și ascundă iubirea pe care o avea față de Absalom. Când Ioab, conducând prima coloană, a trecut prin fața împăratului, biruitorul din zeci de lupte și-a plecat mândrul său cap, ca să asculte ultimul îndemn din partea monarhului care îi spuse cu emoție în glas: “Pentru dragostea pe care o aveți față de mine, purtați-vă blând cu tânărul Absalom!”. Și Abișai și Itai au primit aceeași însărcinare: “Pentru dragostea pe care o aveți față de mine, purtați-vă blând cu tânărul Absalom!”. Dar purtarea de grijă a împăratului, care arăta că pentru el fiul era mai scump decât împărăția, mai scump decât supușii credincioși față de tronul lui, n-a făcut decât să sporească indignarea soldaților față de fiul acela pervers. 

Locul unde s-a dat lupta a fost o pădure din apropierea Iordanului, în care marea oștire a lui Absalom era în dezavantaj. Trupele acestea nedisciplinate s-au încurcat prin desișurile și mlaștinile pădurii și n-au mai putut fi conduse. “Și poporul lui Israel a fost bătut de slujitorii lui David, și a fost o mare înfrângere în ziua aceea, ca douăzeci de mii de oameni”. Absalom, văzând că ziua fusese pierdută, s-a întors să fugă, dar i s-a prins capul între ramurile încurcate ale unui copac mare; măgarul a fugit de sub el și l-a lăsat să atârne fără speranța de a scăpa, pradă vrăjmașilor lui. În împrejurările acestea, a fost găsit de un ostaș care, de teama de a nu ajunge să-i fie neplăcut împăratului, l-a cruțat pe Absalom, dar i-a raportat lui Ioab ce văzuse. Ioab nu s-a simțit împiedicat de vreun scrupul. El fusese prieten cu Absalom și mijlocise de două ori împăcarea lui cu David, dar încrederea aceasta fusese trădată în mod rușinos. Dacă Absalom nu ar fi beneficiat de avantajele datorate mijlocirii lui Ioab, răscoala aceasta, cu toate grozăviile ei, nu ar fi avut loc. Acum stătea în puterea lui Ioab ca, dintr-o lovitură să-l nimicească pe promotorul tuturor acestor rele. “Și a luat trei săgeți în mână și le-a înfipt în inima lui Absalom…. Au luat pe Absalom, l-au aruncat într-o groapă mare din mijlocul pădurii și au pus peste el o grămadă foarte mare de pietre.” 

-744- 

Astfel au pierit instigatorii răscoalei din Israel. Ahitofel a murit de propria sa mână. Prințul Absalom, a cărui frumusețe fusese mândria lui Israel, a fost răpus în floarea tinereții, trupul lui mort aruncat într-o groapă și acoperit cu o grămadă de pietre, ca semn de ocară veșnică. În cursul vieții sale, Absalom își înălțase un monument scump în valea împăratului, dar unicul semn care arăta mormântul lui era acea grămadă de pietre din pustie. 

Capul rebeliunii fiind ucis, Ioab și-a anunțat prin sunet de trâmbiță oștirea, să nu-i mai urmărească pe fugari, și s-au trimis îndată soli, ca să ducă vești împăratului. 

Străjerul care era pe zidul cetății, privind către câmpul de bătălie, a descoperit un om care alerga. Curând a fost văzut încă unul. Când cel dintâi s-a apropiat, străjerul i-a spus împăratului, care aștepta lângă poartă: “Alergătura celui dintâi pare că e a lui Ahimaaț, fiul lui Țadoc”. Și împăratul a zis: “Este un om de bine, și aduce vești bune”. Ahimaaț a strigat și a zis împăratului: “Este bine de tot!” S-a închinat înaintea împăratului cu fața la pământ și a zis: “Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul tău, care a dat în mâinile noastre pe cei ce ridicau mâna împotriva domnului nostru împăratul”. La întrebarea îngrijorată a împăratului: “Tânărul Absalom este bine, sănătos?”, Ahimaaț a dat un răspuns nelămurit. 

Al doilea sol a venit strigând: “Să afle domnul meu, împăratul, vestea cea bună! Astăzi Domnul ți-a făcut dreptate, scăpându-te din mâna tuturor celor ce se ridicau împotriva ta”. Din nou s-a auzit din gura împăratului întrebarea care-l frământa: “Tânărul Absalom este bine, sănătos?” Nefiind în stare să ascundă vestea cea rea, solul a răspuns: “Ca tânărul acesta să fie vrăjmașii domnului meu, împăratul, și toți cei ce se ridică împotriva ta, ca să-ți facă rău!” Era de ajuns. David nu a mai întrebat nimic, ci, cu capul plecat, “s-a suit în odaia de sus a porții și a plâns. Pe când mergea, zicea: ‘Fiul meu Absalom! Fiul meu, fiul meu, Absalom! Cum n-am murit eu în locul tău! Absalom, fiul meu, fiul meu’”. 

-745- 

Înapoindu-se de pe câmpul de luptă, oștile biruitoare se apropiau de cetate, iar strigătele lor de biruință răsunau prin văile dintre dealuri. Dar, trecând de poarta cetății, strigătele lor amuțeau, steagurile lor se plecau și mergeau cu privirea plecată, asemănându-se mai mult cu unii care fuseseră înfrânți, și nu cu niște biruitori. Împăratul nu-i aștepta ca să le spună bun venit, iar din odaia de deasupra porții se auzea strigătul jalnic: “Fiul meu, Absalom! Absalom, fiul meu, fiul meu!” “Și, în ziua aceea, biruința s-a prefăcut în jale pentru tot poporul, căci în ziua aceea poporul auzea zicându-se: ‘Împăratul este mâhnit din pricina fiului său’. În aceeași zi, poporul a intrat pe furiș, ca niște oameni rușinați că au fugit din luptă”. 

Ioab a fost copleșit de indignare. Dumnezeu le dăduse pricină de triumf și de voie bună; cea mai mare răscoală care fusese cunoscută vreodată în Israel fusese înfrântă; și totuși, biruința aceasta s-a transformat în jale pentru acela a cărui crimă costase viața a mii de viteji. Căpetenia aceasta aspră și necioplită a dat buzna înaintea împăratului și i-a spus fără sfială: “Tu acoperi azi de rușine fața tuturor slujitorilor tăi care au scăpat azi viața ta, a fiilor tăi și a fetelor tale…. Tu iubești pe cei ce te urăsc și urăști pe cei ce te iubesc, căci arăți azi că pentru tine nu sunt nici căpetenii, nici slujitori; și văd acum că dacă ar trăi Absalom și noi toți am fi murit în ziua aceasta, lucrul acesta ți-ar fi plăcut. Scoală-te dar, ieși și vorbește după inima slujitorilor tăi! Căci jur pe Domnul că, dacă nu ieși să te arăți, nu va rămâne un om cu tine în noaptea aceasta; și aceasta va fi o nenorocire mai mare pentru tine decât toate nenorocirile care ți s-au întâmplat din tinerețe până acum”. 

Oricât de tăioasă și crudă a fost mustrarea pentru împăratul lovit în inimă, David nu s-a supărat. Văzând că generalul său are dreptate, a coborât la poartă și, prin cuvinte de încurajare și laudă, i-a salutat pe bravii săi ostași în timp ce defilau prin fața lui.