Capitolul 70 — Domnia lui David 

Patriarhi și Profeți | Capitolul 70 (bazat pe textele din 2 Samuel 5, 6-25; 6; 7; 9; 10)

Îndată ce a fost așezat pe tronul lui Israel, David a început să caute un loc mai potrivit pentru capitala regatului său. La treizeci de kilometri depărtare de Hebron, a fost ales un loc pentru a se așeza acolo viitoarea capitală a împărăției. Înainte ca Iosua să treacă cu oștile lui Israel peste Iordan, acest loc fusese numit Salem. În apropiere de locul acesta, Avraam își dovedise credincioșia față de Dumnezeu. Cu opt sute de ani înainte de încoronarea lui David, aici fusese locuința lui Melhisedec, preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt. Avea o poziție centrală și era așezat la altitudine mai înaltă, fiind protejat de un lanț muntos de jur împrejur. Fiind la granița dintre Beniamin și Iuda, era în imediata apropiere de Efraim și se putea ajunge ușor aici și din celelalte seminții. 

Pentru ca să fie stăpâni pe localitatea aceasta, a trebuit ca evreii să îndepărteze o rămășiță a canaaniților, care dețineau o poziție fortificată pe munții Sion și Moria. Cetățuia aceasta se numea Iebus, iar locuitorii erau cunoscuți ca iebusiți. Timp de sute de ani, Iebusul fusese socotit imposibil de cucerit; dar a fost asediat și cucerit de evrei sub comanda lui Ioab care, ca răsplată a vitejiei sale, a fost făcut căpetenia oștirii lui Israel. Iebusul a devenit acum capitală națională, iar numele lui păgân a fost schimbat în Ierusalim. 

Hiram, domnitorul bogatei cetăți Tir, de pe țărmul Mării Mediterane, a căutat acum alianța cu împăratul lui Israel și l-a ajutat pe David să-și clădească un palat în Ierusalim. Au fost trimiși de la Tir reprezentanți însoțiți de arhitecți și meseriași, cum și coloane lungi de care încărcate cu lemn scump de cedru și alte materiale de preț. 

Puterea crescândă a israeliților prin unirea lor sub domnia lui David, cucerirea cetății Iebus, cum și alianța cu Hiram, domnitorul Tirului, au trezit vrăjmășia filistenilor, care au invadat din nou țara cu o oaste puternică, întinzându-se în valea Refaim, la o foarte mică depărtare de Ierusalim. David se retrăsese cu oamenii lui în cetățuia Sionului pentru a aștepta îndrumare de la Dumnezeu. David L-a întrebat pe Domnul: “Să mă sui împotriva filistenilor? Îi vei da în mâinile mele?” Și Domnul i-a zis lui David: “Suie-te, căci voi da pe filisteni în mâinile tale.” (2 Samuel 5, 17-25.) 

-704- 

David s-a aruncat îndată asupra inamicului, l-a înfrânt și l-a zdrobit, luându-i idolii pe care-i adusese pentru a-și asigura biruința. Înfuriați de umilința înfrângerii, filistenii au adunat o oaste și mai mare și s-au întors la luptă. Și din nou “s-au răspândit în valea Refaim”. Din nou David L-a căutat pe Domnul și Marele “Eu Sunt” a luat conducerea oștirii lui Israel. 

Dumnezeu l-a îndrumat pe David spunând: “Să nu te sui; ci ia-i pe la spate, și mergi asupra lor în dreptul duzilor. Când vei auzi un vuiet de pași în vârful duzilor să te grăbești, căci Domnul merge înaintea ta, ca să bați oștirea filistenilor.” Dacă, asemenea lui Saul, David și-ar fi ales propria sa cale, n-ar fi izbutit. Dar el a făcut așa cum îi poruncise Domnul și “oastea filistenilor a fost bătută de la Gabaon până la Ghezer. Faima lui David s-a răspândit în toată țara, și Domnul l-a făcut de temut pentru toate neamurile”. (1 Cronici 14, 16.17.) 

Acum, după ce și-a întărit bine tronul și a scăpat de invaziile vrăjmașilor din afară, David a trecut la realizarea unui plan plăcut lui, și anume să aducă chivotul lui Dumnezeu la Ierusalim. Mult timp chivotul rămăsese la Chiriat-Iearim, la vreo cincisprezece kilometri depărtare; dar era momentul potrivit ca cetatea care servea drept capitală a națiunii să fie onorată cu semnele prezenței divine. 

David a invitat treizeci de mii de oameni aleși ai lui Israel, deoarece avea de gând să facă din ocazia aceasta o priveliște de mare bucurie și de impunătoare solemnitate. Oamenii au răspuns voios invitației. Marele preot împreună cu frații lui de slujbă sfântă, domnii și conducătorii semințiilor s-au adunat la Chiriat-Iearim. David ardea de zel sfânt. Chivotul a fost scos din casa lui Abinadab și așezat într-un car nou, tras de boi, iar cei doi fii ai săi însoțeau carul. 

Bărbații lui Israel îl urmau strigând de bucurie și cântând cântece de preamărire, o mulțime de glasuri unindu-se cu melodia instrumentelor; “David și toată casa lui Israel cântau înaintea Domnului … cu harpe, cu lăute, cu timpane, cu fluiere și cu țimbale”. (2 Samuel 6, 5.) De mult timp nu mai văzuse Israel așa priveliște de triumf. Cu solemnă bucurie, marea procesiune mergea pe drumul ce ducea peste văi și dealuri, către cetatea sfântă. 

-705- 

Dar “când au ajuns la aria lui Nacon, Uza a întins mâna spre chivotul lui Dumnezeu și l-a apucat, pentru că erau să-l răstoarne boii. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Uza, și Dumnezeu l-a lovit pe loc pentru păcatul lui, și a murit acolo lângă chivotul lui Dumnezeu.” O groază subită a apucat mulțimea bucuroasă. David a rămas înmărmurit și s-a temut grozav, în inima lui contestând dreptatea lui Dumnezeu. El a căutat să onoreze chivotul ca simbol al prezenței divine. Pentru ce, dar, a fost trimisă această pedeapsă grozavă pentru a schimba momentele acelea de bucurie în prilej de durere și doliu? Părându-i-se primejdios a păstra chivotul în apropierea sa, David s-a hotărât să-l lase acolo unde se afla. S-a găsit un loc potrivit pentru el în apropiere, în casa lui Obed-Edom din Gat. 

Soarta lui Uza a fost o pedeapsă divină pentru călcarea celei mai clare porunci. Prin Moise, Domnul dăduse îndrumări speciale cu privire la transportarea chivotului. Numai preoții, urmașii lui Aaron, puteau să-l atingă sau să-l privească când era descoperit. Îndrumările divine spuneau astfel: “Fiii lui Chehat să vină la pornirea taberei ca să le ducă; dar să nu se atingă de lucrurile sfinte ca să nu moară”. (Numeri 4, 15.) Preoții trebuia să acopere mai întâi chivotul și abia după aceea trebuia să vină chehatiții să-l ridice, apucând drugii așezați în inelele de pe laturile chivotului care nu trebuia să fie scoși niciodată. Gherșoniților și merariților, care aveau grija covoarelor, scândurilor și stâlpilor, li se dăduseră de către Moise care și boi pentru transportarea lucrurilor încredințate lor. “Dar n-a dat nici unul fiilor lui Chehat pentru că după cum cereau slujbele lor, ei trebuia să ducă lucrurile sfinte pe umeri”. (Numeri 7, 9.) Iată dar că în transportarea chivotului de la Chiriat-Iearim s-a dovedit o nesocotire directă și de neiertat față de îndrumările Domnului. 

David și poporul său se adunaseră pentru a înfăptui o lucrare sfântă și se devotaseră cu inima voioasă și binevoitoare; dar Domnul nu putea să primească slujba aceasta, întrucât nu era săvârșită după îndrumările Lui. Filistenii, care nu cunoșteau Legea lui Dumnezeu, așezaseră chivotul într-un car când l-au trimis înapoi la Israel, iar Domnul a primit osteneala lor. Dar izraeliții erau în posesia declarației lămurite a voinței lui Dumnezeu în toate problemele acestea, iar neglijarea acestor instrucțiuni din partea lor era dezonorantă pentru Dumnezeu. Asupra lui Uza zăcea marea vinovăție a încumetării. Călcarea Legii lui Dumnezeu micșorase simțământul lui cu privire la sfințenia ei și, fiind plin de păcate nemărturisite, se încumetase să atingă simbolul prezenței lui Dumnezeu, desconsiderând porunca divină. Dumnezeu nu poate primi o ascultare parțială, nu poate primi un fel neglijent de tratare a poruncilor Sale. Prin pedepsirea lui Uza, El dorea să imprime în mintea tuturor israeliților importanța unei stricte ascultări de cerințele Sale. În felul acesta, moartea acelui singur om, ducând tot poporul la pocăință, putea să evite necesitatea pedepsirii multor mii. 

-706- 

Dându-și seama că însăși inima sa nu stătea în totul bine față de Dumnezeu și, văzând lovitura dată lui Uza, David s-a temut de chivot ca nu cumva vreun păcat de-al său să atragă pedeapsa. Dar Obed-Edom, cu toate că se bucura cu îngrijorare, a salutat simbolul sfânt ca pe o garanție a bunăvoinței lui Dumnezeu față de cel ascultător. Tot Israelul avea acum atenția îndreptată către Obed-Edom din Gat și casa lui; toți așteptau să vadă ce are să se întâmple cu el. “Și Domnul a binecuvântat pe Obed-Edom și toată casa lui”. 

Asupra lui David, mustrarea divină și-a împlinit lucrarea. El a fost făcut să-și dea seama, ca niciodată mai înainte, de sfințenia Legii lui Dumnezeu și de nevoia unei stricte ascultări. Favoarea arătată casei lui Obed-Edom l-a determinat din nou pe David să creadă că prezența chivotului ar putea aduce o binecuvântare pentru sine și pentru poporul său. 

După trei luni, s-a hotărât să facă o nouă încercare de a muta chivotul, dar acum a fost foarte atent ca să îndeplinească în toate amănuntele îndrumările Domnului. Din nou au fost invitați toți bărbații de seamă ai națiunii și o mare adunare s-a strâns în jurul locuinței lui Obed-Edom. Cu o pioasă grijă, chivotul a fost acum așezat pe umerii bărbaților rânduiți de Dumnezeu, mulțimea s-a așezat în rânduri ordonate și, cu inima tremurândă, marea procesiune a pornit iarăși la drum. La fiecare șase pași, trâmbița anunța oprirea. După îndrumările date de David, se aduceau ca jertfă boi și viței îngrășați. Bucuria luă acum locul îngrijorării și groazei. Împăratul renunțase la hainele sale împărătești și se îmbrăcase într-un efod simplu de in, așa cum purtau preoții. Făcând acest lucru, el nu își atribuia funcții preoțești, căci efodul era uneori purtat și de alte persoane decât preoții. Dar la serviciul acesta dorea să se așeze, înaintea lui Dumnezeu, pe treaptă de egalitate cu supușii săi. În ziua aceea, închinarea trebuia să-I fie acordată doar lui Dumnezeu. El trebuia să fie singurul subiect al adorării. 

-707- 

Din nou pornea lunga coloană, iar muzica harpelor, alăutelor, trâmbițelor și timpanelor se înălța spre cer împreună cu melodia multor glasuri. “David juca din răsputeri înaintea Domnului”, în bucuria lui, ținând tactul cântecului. 

Dansul lui David, în bucuria lui plină de evlavie, înaintea lui Dumnezeu a fost dat ca exemplu de către iubitorii de petreceri, ca îndreptățire a dansului modern; dar argumente de felul acesta nu se pot susține. În zilele noastre, dansul e însoțit de nebunii și petreceri nocturne. Sănătatea și moralitatea sunt sacrificate iubirii de petreceri. În mijlocul celor ce frecventează sălile de bal, Dumnezeu nu este un obiect al cugetării și al respectului; lor li s-ar părea că nu se cade ca la adunările lor să se facă rugăciuni și să se cânte cântări de laudă. Proba aceasta trebuie să fie hotărâtoare. Distracțiile care au tendința de a slăbi iubirea pentru cele sfinte și care scad plăcerea pentru serviciul lui Dumnezeu nu trebuie să fie căutate de creștini. Muzica și dansul împreună cu lauda plină de bucurie pentru Dumnezeu cu prilejul mutării chivotului n-au nici cea mai slabă asemănare cu desfrâul dansului modern. Unul urmărea să păstreze viu în minte pe Dumnezeu și proslăvea Numele Lui cel sfânt. Celălalt este o născocire a lui Satana pentru a-i face pe oameni să-L uite pe Dumnezeu și să-L dezonoreze. 

Procesiunea triumfală se apropia de capitală, urmând simbolul sfânt al împăratului nevăzut. Deodată, o explozie de cântec a cerut santinelelor de pe ziduri să deschidă larg porțile cetății: 

“Porți, ridicați-vă capetele; Ridicați-vă, porți veșnice, Ca să intre Împăratul slavei!” 

O grupă de instrumentiști și coriști răspunse: 

“Cine este acest Împărat al slavei?” 

De la altă grupă veni răspunsul: 

“Domnul cel tare și puternic, Domnul cel viteaz în lupte.” 

-708- 

Apoi sute de voci, unindu-se, făceau să se amplifice corul triumfal: 

“Porți, ridicați-vă capetele! Ridicați-le porți veșnice, Ca să intre Împăratul slavei!” 

Din nou s-a auzit voioasa întrebare: “Cine este acest Împărat al slavei?” Iar glasul unei mari mulțimi, “ca vuietul multor ape”, a fost auzit răspunzând, plin de entuziasm: 

“Domnul oștirilor,El este Împăratul slavei!” Psalmii 24, 7-10. 

Apoi porțile s-au deschis larg, procesiunea a intrat și, cu respect sfânt, chivotul a fost așezat în cortul pregătit pentru primirea lui. Înaintea curții sfinte se ridicaseră altare pentru jertfe; fumul jertfelor de împăcare și al arderilor de tot, norii de tămâie, cântările de laudă și rugăciunile lui Israel se înălțau spre cer. Serviciul odată sfârșit, împăratul rosti o binecuvântare asupra poporului. Și apoi cu dărnicie împărătească, a poruncit să se împartă poporului mâncare și vin ca să se învioreze. 

Toate semințiile au fost reprezentate la acest serviciu — oficierea celui mai sfânt eveniment care marcase domnia lui David. Spiritul inspirației divine odihnise asupra împăratului și acum, când ultimele raze ale soarelui în apus împodobeau cortul cu o aureolă de lumină, inima lui se înălța cu recunoștință către Dumnezeu pentru că semnul binecuvântat al prezenței Sale era atât de aproape de tronul lui Israel. 

Adâncit în astfel de gânduri, David s-a întors la palatul său pentru ca “să-și binecuvânteze casa”. Dar acolo se afla cineva care privise scena bucuriei cu alte gânduri decât acelea care însuflețiseră inima lui David. “Pe când chivotul Domnului intra în cetatea lui David, Mical, fiica lui Saul, se uita pe fereastră și văzând pe împăratul David sărind și jucând înaintea Domnului, l-a disprețuit în inima ei.” În furia mâniei ei, n-a mai avut răbdare să aștepte întoarcerea lui David în palat și s-a dus afară ca să-l întâmpine, iar când el o salută cu vorbe frumoase, ea turnă un torent de cuvinte grele. Ironia vorbirii ei era aspră și tăioasă: 

“Cu câtă cinste s-a purtat astăzi împăratul lui Israel, descoperindu-se înaintea slujnicelor supușilor lui, cum s-ar descoperi un om de nimic!” 

-711- 

David a înțeles că Mical disprețuise și dezonorase serviciul divin și a răspuns sever: “Înaintea Domnului care m-a ales mai presus de tatăl tău și de toată casa lui, ca să mă pună căpetenie peste poporul Domnului, peste Israel, înaintea Domnului am jucat. Vreau să mă arăt și mai de nimic decât de data aceasta și să mă înjosesc în ochii mei; totuși voi fi în cinste la slujnicele de care vorbești.” La mustrarea lui David s-a adăugat și aceea a Domnului: din cauza mândriei și a încumetării ei, Mical “n-a avut copii până în ziua morții ei.” 

Ceremoniile solemne care însoțeau mutarea chivotului au făcut o impresie dăinuitoare asupra lui Israel, trezind un interes profund pentru serviciul sanctuarului, reînviindu-i râvna pentru Domnul. David s-a străduit prin mijloacele care-i stăteau la îndemână să adâncească impresiile acestea. Cântările au fost introduse ca o parte obișnuită a serviciului religios și David a compus psalmi nu numai pentru a fi folosiți de preoți la serviciul sanctuarului, ci și pentru a fi cântați de popor în timpul călătoriilor către altarul național, cu prilejul sărbătorilor anuale. Influența exercitată în felul acesta a fost foarte cuprinzătoare și a adus ca rezultat eliberarea națiunii de idolatrie. Multe dintre popoarele vecine, văzând prosperitatea lui Israel, au fost determinate să gândească bine despre Dumnezeul lui Israel, care făcuse lucruri atât de mari pentru poporul Său. 

Cortul clădit de Moise, cu tot ce ținea de serviciul sanctuarului, în afară de chivot, era încă la Ghibea. Era planul lui David acela de a face din Ierusalim centrul religios al națiunii. El a făcut un palat pentru sine și i se părea că nu era potrivit să lase chivotul lui Dumnezeu într-un cort. S-a hotărât deci să zidească pentru el un templu de o așa măreție, încât să arate cât de mult prețuiește Israel onoarea făcută națiunii de faptul că prezența Domnului, Împăratul lor, era în mijlocul lor. Spunându-i profetului Natan planul său, a primit un răspuns încurajator: “Du-te și fă tot ce ai pe inimă, căci Domnul este cu tine.” 

Dar, în aceeași noapte, cuvântul Domnului i-a vorbit lui Natan, încredințându-i o solie pentru împărat. David urma să fie lipsit de privilegiul de a construi o casă pentru Dumnezeu, dar i s-a dat asigurarea bunăvoinței lui Dumnezeu față de el, față de urmașii lui și față de împărăția lui Israel: “Te-am luat de la pășune, de la oi, ca să fii căpetenie peste poporul Meu, peste Israel; am fost cu tine pretutindeni pe unde ai mers, am nimicit pe toți vrăjmașii tăi dinaintea ta, și ți-am făcut numele mare, ca numele celor mari de pe pământ; am dat un loc poporului Meu, lui Israel, și l-am sădit ca să locuiască în el și să nu mai fie tulburat, ca să nu-l mai apese cei răi ca mai înainte.” 

-712- 

Însă, întrucât dorise să zidească o casă pentru Dumnezeu, lui David i s-a dat făgăduința: “Domnul îți vestește că-ți va zidi o casă…. Eu îți voi ridica un urmaș după tine…. El va zidi Numelui Meu o casă, și voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăției lui.” 

Motivul pentru care David nu trebuia să clădească templul a fost arătat: “Tu ai vărsat prea mult sânge, și ai făcut mari războaie; de aceea nu vei zidi o casă Numelui Meu” Iată că ți se va naște un fiu, care va fi un om al odihnei, și căruia îi voi da odihnă, izbăvindu-l din mâna tuturor vrăjmașilor lui de jur împrejur; “numele lui va fi Solomon (Pace) și voi aduce peste Israel pacea și liniștea în timpul vieții lui. El va zidi o casă Numelui Meu”. (1 Cronici 22, 8-10.) 

Cu toate că dorința arzătoare a inimii lui nu a fost îndeplinită, David a primit solia cu recunoștință. “Cine sunt eu, Doamne, Dumnezeule”, a spus el, “și ce este casa mea de m-ai făcut să ajung unde sunt? Și încă atât este puțin înaintea Ta, Doamne, Dumnezeule! Tu vorbești despre casa robului tău și în viitor!” Și apoi și-a reînnoit legământul cu Dumnezeu. 

David știa că ar fi fost o onoare pentru numele său și ar fi adăugat glorie la domnia lui dacă ar fi adus la îndeplinire lucrarea plănuită în inima sa; dar a fost gata să supună propria-i voință voinței lui Dumnezeu. Resemnarea plină de recunoștință, astfel manifestată, se vede rar chiar și între creștini. De câte ori aceia care au trecut de vârsta bărbăției se prind de nădejdea de a realiza vreo lucrare însemnată, de care inima lor este alipită, dar pe care nu sunt potriviți să o îndeplinească. Poate că Providența divină le vorbește ca și lui David, spunându-le că lucrarea pe care o doresc atât de mult nu le poate fi încredințată. Ei trebuie doar să pregătească drumul pentru ca altul să o îndeplinească. Dar, în loc să se supună recunoscători îndrumărilor divine, mulți se dau înapoi, socotindu-se neglijați și lepădați, și zic că, dacă nu pot săvârși acea unică lucrare pe care doresc să o facă, nu vor mai face nimic. Mulți se agață cu energie și disperare de răspunderi pe care nu sunt capabili să le ducă și se ostenesc zadarnic să realizeze o lucrare de care nu sunt capabili, în timp ce lucrarea pe care ar putea să o facă rămâne nefăcută. Iar din cauza acestei lipse de conlucrare din partea lor, o mai mare lucrare este împiedicată și zădărnicită. 

-713- 

David, în legământul său cu Ionatan, făgăduise că, atunci când va fi ajuns să aibă odihnă din partea vrăjmașilor săi, va arăta bunătate față de casa lui Saul. În prosperitatea sa, ținând seama de legământul său, împăratul întrebă: “A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?” I s-a vorbit despre un fiu al lui Ionatan, Mefiboșet, care fusese olog din copilărie. Cu ocazia înfrângerii lui Saul de către filisteni, la Izreel, doica, încercând să fugă cu el, îl lăsase să cadă și el rămăsese olog pentru toată viața. Acum David l-a invitat pe tânăr la curte și l-a primit cu bunăvoință. Moșiile particulare ale lui Saul i-au fost înapoiate pentru întreținerea casei lui, iar fiul lui Ionatan urma să fie oaspete permanent al împăratului, luând parte zilnic la masa împărătească. Din cauza celor povestite de vrăjmașii lui David, Mefiboșet fusese determinat să cultive o puternică prejudecată împotriva lui, considerându-l uzurpator; dar primirea generoasă și prietenoasă pe care i-a făcut-o domnitorul și continua lui bunătate au câștigat inima tânărului, care s-a atașat de David și, asemenea tatălui său Ionatan, a înțeles că interesul lui era unul și același cu al împăratului pe care-l alesese Dumnezeu. 

După încoronarea lui David ca împărat al lui Israel, națiunea s-a bucurat de un timp lung de pace. Popoarele înconjurătoare, văzând tăria și unitatea împărăției, au ajuns curând să-și dea seama că este prudent să se abțină de la lupte fățișe; iar David, ocupat cu organizarea și dezvoltarea împărăției, a încetat războaiele și defensivele. În cele din urmă, totuși, a declarat război vechilor vrăjmași ai lui Israel, filistenii și moabiții, și, izbutind să-i înfrângă, și pe unii, și pe alții, i-a făcut tributari. 

Apoi s-a format o largă coaliție a națiunilor înconjurătoare împotriva împărăției lui David, din care au pornit cele mai mari războaie, dar și cele mai mari victorii ale domniei lui, marcând cea mai cuprinzătoare creștere a puterii lui. Această alianță vrăjmașă, care de fapt a izbucnit numai din invidia față de puterea crescândă a lui David, n-a fost provocată de el. Iată împrejurările care au dus la crearea ei: 

-714- 

La Ierusalim sosise vestea morții lui Nahaș, împăratul amoniților, un domnitor care se arătase binevoitor față de David când acesta fugea din fața mâniei lui Saul. Acum, dorind să-și arate recunoștința și aprecierea pentru bunătatea dovedită față de el în zilele necazului său, David a trimis o delegație cu o solie de simpatie față de Hanun, fiul și urmașul împăratului amoniților. David a zis: “Voi arăta bunăvoință lui Hanun, fiul lui Nahaș, cum a arătat bunăvoință și tatăl lui față de mine”. 

Dar fapta lui prietenoasă a fost răstălmăcită. Amoniții Îl urau pe Dumnezeul cel adevărat și erau cei mai mari vrăjmași ai lui Israel. Amabilitatea aparentă a lui Nahaș față de David venea numai din vrăjmășia față de Saul, ca împărat al lui Israel. Solia lui David a fost interpretată rău de către sfetnicii lui Hanun. Ei i-au zis stăpânului lor, Hanun: “Crezi că David îți trimite oameni să te mângâie, ca să cinstească pe tatăl tău? Ori ca să cunoască și să cerceteze cetatea, ca s-o nimicească trimite el slujitorii la tine?” Tot prin sfatul sfetnicilor fusese determinat Nahaș, cu o jumătate de veac mai înainte, să le impună locuitorilor cetății Iabes-Galaad o condiție crudă, atunci când, fiind asediați de amoniți, căutau să obțină un legământ de pace. Nahaș ceruse să li se scoată tuturor ochiul drept. Amoniții își mai aminteau încă bine cum împăratul lui Israel zădărnicise planul lor plin de cruzime și scăpase poporul pe care el dorise să-l umilească și să-l schilodească. Aceeași ură împotriva lui Israel îi insufla și acum. Ei nu puteau pricepe duhul de mărinimie care inspirase solia lui David. Atunci când stăpânește mintea oamenilor, Satana va trezi invidia și bănuiala care vor face să fie răstălmăcite chiar cele mai bune intenții. Ascultând de sfetnicii săi, Hanun îi consideră pe trimișii lui David ca spioni și-i umplu de ocară și batjocuri. 

Se îngăduise ca amoniții să-și dea pe față gândurile rele ale inimii lor fără vreo reținere, pentru ca adevăratul lor caracter să fie descoperit înaintea lui David. Nu era voința lui Dumnezeu ca Israel să se alieze cu poporul acesta păgân și trădător. 

În timpurile îndepărtate, ca și în prezent, funcția de ambasador era considerată ca ceva sacru. Prin această lege universală a popoarelor, se asigura persoanei protecția împotriva violenței sau insultei. Ambasadorul fiind un reprezentant al suveranului său, orice insultă ce i se aducea cerea o pedeapsă neîntârziată. Amoniții, știind că insulta adusă lui Israel va fi răzbunată cu siguranță, au făcut pregătiri pentru război. “Fiii lui Amon, au văzut că se făcuseră urâți lui David, și Hanun și fiii lui Amon au trimis o mie de talanți de argint să tocmească în slujba lor care și călăreți de la sirienii din Mesopotamia și de la sirienii din Maaca și din Țoba. Au tocmit treizeci și două de mii de care și pe împăratul din Maaca împreună cu poporul lui, care au venit și au tăbărât înaintea Medebei. Fiii lui Amon s-au strâns din cetățile lor și au mers la luptă”. (1 Cronici 19, 6.7.13.) 

-715- 

Era într-adevăr o alianță uriașă. Locuitorii ținutului dintre Eufrat și Marea Mediterană se aliaseră cu amoniții. Partea de miazănoapte și de răsărit a Canaanului era înconjurată de vrăjmași înarmați, uniți pentru a zdrobi împărăția lui Israel. 

Evreii nu au așteptat ca țara lor să fie invadată. Oștile lor, sub comanda lui Ioab, au trecut Iordanul și au înaintat către capitala amoniților. În timp ce comandantul evreu își conducea oastea către câmpul de bătaie, căuta să o îmbărbăteze pentru luptă, zicând: “Fii tare, și să ne îmbărbătăm pentru poporul nostru și pentru cetățile Dumnezeului nostru și Domnul să facă ce va crede”. Oștile unite ale aliaților au fost înfrânte în cea dintâi luptă. Dar n-au fost bucuroși să stea liniștiți și, în anul următor, au reluat războiul. Împăratul Siriei și-a adunat oștile, amenințând pe Israel cu oștirea sa cea mare. Dându-și seama cât de multe depindeau de această bătălie, David însuși conduse lupta și, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, a adus o înfrângere atât de gravă aliaților, încât sirienii din Liban până la Eufrat nu numai că au încetat războiul, dar au devenit chiar tributari lui Israel. David a dus război împotriva amoniților, până ce au căzut cetățuile lor și întregul ținut a ajuns sub stăpânirea lui Israel. 

Primejdiile care amenințau națiunea cu nimicire totală s-au dovedit, prin îndurarea lui Dumnezeu, a fi chiar mijlocul prin care ea s-a ridicat la o mărire fără precedent. Comemorând aceste minunate eliberări, David cânta: 

“Trăiască Domnul și binecuvântată să fie Stânca mea! Mărit să fie Dumnezeul mântuirii mele, Dumnezeu, răzbunătorul meu, care îmi supune popoarele, și mă izbăvește de vrăjmașii mei!Tu mă înalți mai presus de potrivnicii mei,Mă scapi de omul asupritor.De aceea, Doamne,Te voi lăuda printre neamuri,Voi cânta slava Numelui Său.El dă mari izbăviri împăratului Său,Și dă îndurare unsului Său:Lui David și seminției lui, pe vecie”. Psalmii 18, 46-50. 

-716- 

De altfel, prin toate cântările lui David s-a imprimat în mintea poporului lui Israel gândul că Domnul era tăria și scăparea lor: 

“Nu mărimea oștirii scapă pe împărat,Nu mărimea puterii scapă pe viteaz;Calul nu poate da chezășia biruinței,Și toată vlaga lui nu dă izbăvirea.”“Dumnezeule, Tu ești Împăratul meu;Poruncește izbăvirea lui Iacov!Cu Tine doborâm pe vrăjmașii noștri,Cu Numele Tău zdrobim pe potrivnicii noștri,Căci nu în arcul meu mă încred,Nu sabia mea mă va scăpa;Ci Tu ne izbăvești de vrăjmașii noștri,Și dai de rușine pe cei ce ne urăsc.”“Unii se bizuie pe carele lor, alții pe caii lor;Dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru” (Psalmii 33, 16.17; 44,4-7;20,7.) 

Împărăția lui Israel ajunsese în totul împlinirea făgăduinței date lui Avraam și mai târziu repetate lui Moise: “Seminței tale dau țara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat”. (Geneza 15, 18; Deuteronom 11, 22-25.) Israel devenise o națiune puternică, respectată și temută de popoarele înconjurătoare. Iar în împărăția sa, puterea lui David devenise foarte mare. El stăpânea, așa cum puțini domnitori au izbutit s-o facă, inima poporului său care îi era cu totul devotat. El Îl onorase pe Dumnezeu și Dumnezeu îl onora acum pe el. 

Dar în mijlocul celei mai mari prosperități pândea primejdia. În timpul celei mai mari biruințe în afară, David era în cea mai mare primejdie și a trebuit să înfrunte cea mai umilitoare înfrângere.